„Sînt destui cei care cred că nu poate juca la Real Madrid. Eu unul pot să-ți spun foarte sigur că Raphael nu s-a dus la Real ca să sprijine pereții vestiarului”. Aceasta a fost declarația lui Gervais Martel, fost președinte al clubului francez RC Lens. A fost dată celor de la Marca în septembrie, la puține zile după ce fostul jucător al lui Lens jucase în Liga Campionilor contra celor de la City. Și n-o făcuse rău, ba dimpotrivă, foarte bine, în fața unui atac, al lui City, cu multe valori.
Martel a mers atunci mai departe, spunînd că este cel mai promițător fotbalist care i-a trecut prin fața ochilor. Lumea a interpretat atunci asta ca o exagerare, fie a lui, fie a ziaristului care i-a luat acel interviu și care a căutat să scoată ceva mai mult. Dar aceeași lume cred că l-a descoperit pe Varane cu adevărat abia în acest prim Clasico al anului.
Recomandat de Zidane, francezul cu un fizic privilegiat și-a făcut pînă la meciul de miercuri un loc în vestiarul Madridului. Fără să sprijine pereții, ci contribuind cu destul succes la titlul cucerit în sezonul trecut. A jucat aproape 700 de minute și, mare atenție, căci vorbim totuși de un fundaș central, n-a luat nici măcar un cartonaș galben. Într-un compartiment unde Ramos și Pepe nu ezită să pună piciorul contondent, Varane a impresionat, ca și miercuri, prin precizie aproape chirurgicală a intervenților, nenaturale parcă la un tînăr de nici 20 de ani. Căci, da, așa cum l-ați văzut, de multe ori intervenind aproape imperial în fața lui Messi, Raphael Varane va împlini 20 de ani în aprilie anul acesta. Mai e nevoie să readucem în discuție felul în care tinerii fotbaliști de pe la noi sînt lăsați să „se coacă” pînă pe la 23 de ani? Mai bine nu, să nu mutăm totuși discuția în derizoriul românesc.
Varane a fost, nu e doar părerea mea, cel mai bun jucător al acestui prim Clasico din 2013. O să mă refer imediat și la meciul în sine. Deocamdată am vrut doar să salut apariția unui nume în fotbalul mare, nume de care, sînt convins, vom mai auzi. Acesta e genul de afacere profitabilă în fotbal. Să iei cu 10 milioane de euro un fotbalist de care n-a auzit prea multă lume și să-l faci să joace așa cum a făcut-o el împotriva Barcelonei. La aproape 10 ani de la magnificul gol din finala Ligii, Zinedine Zidane a mai făcut un mare serviciu Realului.
Despre meci acum.
S-a terminat remiză. Acest Clasico tinde să devină, cei mai bătrîni poate își amintesc, un duel Karpov-Kasparov de acum vreo 20 și ceva de ani. Rămînînd la șah, de multe ori cei doi combatanți păreau mulțumiți cu remiza în multitudinea lor de partide. Erau factori care-i făceau să considere remiza drept profitabilă și să amîne deznodămîntul pentru altădată. În cazul Barcelonei, poate că n-ar trebui să fie așa de mare satisfacția. Barcelona și-avut în mînă rivalul pe „Bernabeu”, dar s-a întîmplat că Messi n-a mai fost același, chiar dacă a dat acea pasă de gol lui Fabregas. Cineva mi-a scris pe Facebook că pe undeva e normal ca Messi să nu fi dat gol, de vreme ce el era obișnuit ca-n poarta Madridului să fie Casillas. În altă ordine de idei, nici Cristiano n-a mai fost acel fotbalist exponențial de altă dată. Parca ambii erau obosiți de cît s-a scris despre duelul lor particular și s-au vorbit pentru o remiză la care nici unul să nu iasă în evidență. Ceva de genul „hai să-i mai lăsăm și pe alții, că de noi s-a cam săturat lumea și nu e bine pentru publicitate.
La fluierul de final, „Bernabeu” a sărbătorit egalul ca pe o victorie. În condițiile în care se prezenta Realul chiar cred că a fost. Atît de multe absențe și atît de importante nu-s ușor de acoperit nici măcar la Real Madrid. Lui Mourinho i-a ieșit formula de start, inclusiv Essien pe banda dreaptă, dar mai ales perechea Varane-Carvalho, pe care eu am anticipat-o în avancronica partidei și-n care, vezi aici, nici măcar Marca nu credea.
Vreau să vă propun un amănunt. Anul trecut, cam pe vremea asta, Real Madrid juca, în returul de pe Camp Nou al semifinalei din sezonul 2011-2012, un meci admirabil. A fost momentul de declic al acestei echipei, marea victorie a lui Mourinho într-o dublă partidă pierdută. Atunci Barcelona a cîștigat, practic, trofeul, dar a pierdut ceva mult mai important: starea de superioritate psihică pe care o avea față de Real. De atunci, Real a jucat toate meciurile cu Barcelona, un rival mult mai dotat la nivel de jucători, de la egal la egal. A prins încredere, n-a mai îmbrăcat haina rolului secundar și, iată cum se face că de atunci, din 6 Clasico, Barcelona n-a mai cîștigat decît unul, o unică victorie ce nu i-a folosit, pînă la urmă, la nimic. În plus, de atunci Madridul a marcat la fiecare deplasare în Catalunya cîte 2 goluri. E marele merit al lui Mourinho. Așa cum e el, cu derapajele sale evidente, a transformat Realul dintr-o echipă blazată în duelurile cu cea mai bună Barcelona din istorie într-una arogantă, indiferent de circumstanțe. Cam ca el, așa.
Din punctul meu de vedere, remiza e bună. Vom avea un supermeci la DigiSport în februarie, în retur. Dacă Pedro făcea 2-0 la acea fază „mano a mano” cu Diego Lopez, poate că avantajul se mărea ulterior și aveam un Clasico neobișnuit. Așa, vom avea unul cel puțin la fel de frumos precum cel de pe „Bernabeu”.
Pentru că a fost un meci foarte frumos. Cu ritm, cu ocazii, cu greșeli, cu greșeli de arbitraj, și pentru unii și pentru ceilalți, cu o atmosferă foarte frumoasă. Un meci de fotbal adevărat, de Fotbal European.
Încă un capitol din El Clasico, încă o pagină din acest roman de mare succes al fotbalului mondial. Romanul unei dușmănii ce a depășit granițele Spaniei, a unei rivalități ce împarte planeta în două, dar și romanul unei legături stranii între două amante cu același țel: fotbalul. Una fără cealaltă nu putea exista, mărirea unora înseamnă decadența celorlalți, un principiu al vaselor comunicante trecut din fizică în fotbal.
Prima impresie ne oferă o favorită certă: Barcelona. Deținătoarea trofeului vine pe ”Bernabeu” cu intenția clară de a rezolva semifinala însă din tur și de a profita de neajunsurile Madridului. Care sînt și multe și mari. Contabil, absențele sînt în număr de 5, însă nu toate au aceeași importanță. Casillas, Ramos, Pepe, Di Maria și Coentrao, aceștia sînt absenții lui Mourinho, într-o ordine a statutului lor în echipă. Iar Mourinho trebuie acum să inventeze ceva. N-aș fi însă așa de sigur că Barcelona e mare favorită, de aceea m-am și asigurat și am spus doar că ”pare”. Și mă gîndesc doar la meciul tur din campionat, din octombrie, cînd Barcelona era în aceeași situație, avea aproape toată apărarea prin spitale și s-a descurcat, ba încă mai mult decît onorabil. Cu Adriano jucînd prima dată pe poziția de fundaș central, cu Montoya, pe final, aproape să dea lovitura de grație, cu Mascherano imperial. Un astfel de meci multiplică energiile și oferă puteri nebănuite, un soi de doping moral ce transformă jucătorii în mașini.
Ca și pentru Barcelona în octombrie, soluțiile lui Mourinho sînt foarte puține. ”Marca” oferă în avancronica partidei această posibilă formulă de start. Pare logică. Cu cîteva amendamente totuși. Cuplul Albiol-Varane pare extrem de vulnerabil, acolo unde Pepe și Ramos formau o pereche extrem de omogenă. Pe Varane l-am văzut cu Dortmund și City. Contondent, cu putere de decizie la momentul alegerilor, cu personalitate, dar și cu destule gafe. N-a jucat niciodată un Clasico și ăsta e un amănunt extrem de important. Raul Albiol are o istorie nefastă în meciurile cu Barcelona. Nu e Pepe în ceea ce privește intensitatea, nu e Ramos în ceea ce privește viteza și nu e Carvalho în ceea ce privește plasamentul.
Și așa apare în schemă Ricardo Carvalho. Lîngă unul dintre cei doi sau, o posibilitate exprimată de Gică Craioveanu la Fotbal European, lîngă amîndoi, cu Albiol pe poziție de fundaș lateral dreapta, pe care a jucat la Getafe. Revin la zona fundașilor laterali imediat. Rămîn deocamdată la Carvalho, care mi se pare titular indiscutabil, repet, în condițiile date. Carvalho a fost un fundaș central uriaș, iar acum supraviețuiește grație imensei clase pe care a avut-o. Față de cei doi de mai sus are un mare atu: experiența. Poate nu mai are viteza de altădată, dar experiența îl va ajuta să se poziționeze acolo unde, de exemplu, va pătrunde Messi, chiar dacă asta îl va costa un cartonaș galben, mai devreme sau mai tîrziu. Perechea cu Varane mi se pare cea corectă pentru această partidă.
Iar varianta Albiol fundaș dreapta nu e lipsită de sens. Partea dreaptă a Madridului înseamnă stînga a Barcelonei. Dacă ați observat, de multă vreme banda periculoasă a Barcelonei nu mai e cea dreaptă. De cînd Messi nu prea mai dă pe acolo, mai exact. Pericolul catalan s-a mutat în stînga, acolo unde Jordi Alba, Fabregas și Iniesta formează o asociere explozivă. Zona dreaptă a apărării madrilene e, așadar, extrem de importantă. Ar fi Arbeloa pregătit, așa cum a mai fost, un jucător poate limitat tehnic, dar foarte disciplinat tactic. Dar Arbeloa în dreapta înseamnă o bandă stîngă pentru Marcelo, ce încă nu și-a regăsit ritmul, sau și mai rău pentru Essien, care a fost un dezastru cu Dortmund pe acea poziție, făcîndu-l atunci inutil pe Xabi Alonso, ce trebuia să-i acopere erorile. A expune un Marcelo sau un Essien formei foarte bune în care se află Pedro iată o idee tare riscantă. Astfel că varianta de apărare Albiol-Varane-Carvalho-Arbeloa nu e chiar de neluat în seamă.
De aici încolo, e mai simplu. Absența lui Di Maria, tocmai cînd era în revenire de formă, complică un pic situația, căci Di Maria reprezenta săgeata de pe banda dreaptă, punctul de stres pentru acel trio Alba-Fabregas-Iniesta de care vorbeam mai sus. Va fi acolo probabil Callejon, deși nu-s puțini cei care cred că Mourinho ar putea apela din nou la varianta cu 3 închizători, ca să înghețe un rezultat onorabil în perspectiva returului.
Să mă explic. Sînt totuși două manșe, iar Real Madrid poate scoate multe beneficii pe Camp Nou, unde va fi în formulă completă. Pentru asta trebuie să lase loc de întors, să lase șanse cu alte cuvinte. Asta înseamnă inclusiv un egal sau o înfrîngere minimă. Problema lui Mou este că joacă pe un ”Bernabeu” care orice ar vrea să vadă mai puțin cum Real se betonează în fața Barcelonei. Soluția Callejon pare a fi cea mai la îndemînă, dar nu cred că trebuie să-l scoatem așa repede din calcule pe Modrici. În atac, Benzema e fix, soluția Higuain urmînd a fi păstrată pentru final.
Ați observat desigur că m-a referit pînă acum doar la Real Madrid, iar pe Barcelona am discutat-o doar în context. La meciul din octombrie trecut am făcut, în altă parte, o avancronică în care am vorbit mai mult de Barcelona. Atunci, Madridul venea cu un ”11” clar, la fel cum vine și Barcelona acum. După cum a jucat pînă acum în partidele importante, e de presupus că Barcelona va miza pe același modul Xavi-Iniesta-Cesc-Messi. În octombrie a fost prima dată cînd Tito Vilanova i-a așezat pe toți 4 în formula de start. Nu era atunci un mecanism bine uns, dar tot și-a arătat valoarea. Acum e un mecanism adevărat, generează pericol la fiecare asociere, locurile se schimbă în teren, mingea se plimbă de la unul la celălalt. David Villa va rămîne iar pe bancă și va fi prima opțiune de schimbare dacă jocul nu funcționează bine. Dacă dimpotrivă, rezultatul e mulțumitor, mai există pe lista de rezerve și un Thiago, dar și un Song sau Alexis.
Sint posibile surprize la Barcelona? Greu de crezut. Una din ele ar putea fi Puyol pe dreapta, în zona lui Cristiano, pentru scoaterea lui din funcțiune. Asta ar fi însă o mutare de tip Guardiola, nu de tip Vilanova.
Observați că n-am pomenit nici numele lui Messi, nici numele lui Cristiano Ronaldo. Deja ce joacă ei știe toată lumea. Problema e că nimeni nu-i poate opri.
Doamnelor, domnilor, poftiți la spectacol!
UPDATE
Mario Balotelli a început să-și justifice transferul. Două goluri la prima sa apariție în tricoul Milanului, iată debutul așteptat de Berlusconi, Galliani și fanii Milanului. Pare a fi doar începutul, căci Mario Balotelli, așa cum am spus și în articolul de mai jos, e capabil de orice. Bune și rele.
Cine n-a văzut reprezentația noului star al Milanului o poate face aici.
„Balotelli în Italia? Nimeni nu-și poate permite în Italia să-l ia, costă cît Gioconda”. Așa de plastic se exprima Mino Raiola, celebrul impresar al la fel de celebrului Mario Balotelli. Parafrazînd un proverb celebru, în fotbal se poate spune foarte lesne ”spune-mi pe cine ai impresar ca să-ți spun cine ești ca fotbalist”.
Nu mai știu cît a trecut de cînd Raiola a spus aceste cuvinte. Încă o dovadă că în fotbal declarațiile trebuie luate doar cu preț informativ și mereu trebuie citit printre rînduri. Se fac aproape 10 ani de cînd Florentino Perez răspundea unei întrebări care viza transferul lui David Beckham cu deja celebrul ”Beckham? Never, never, never”. Pentru ca după cîteva zile să oficializeze transferul și să justifice, nevinovat evident, acea negație cu ”cosas del negocio”. Nici nu mai contează cînd l-a asemuit Raiola pe Balotelli cu Gioconda, important e că, iată, Super Mario e deja la Milan. În paranteză fie spus, se zice că Gioconda la care se uită tot turistul la Luvru, atunci cînd are loc de japonezii ce-o fotografiază, e de fapt o copie, originalul fiind bine păstrat, ca nu cumva să se producă vreun jaf al mileniului și s-o găsim pe la noi, în preajma unui designer cu certe înclinații spre frumos.
Balotelli va fi deci noua Giocondă a Milanului. Era de așteptat să se producă divorțul de Manchester City și de Mancini, principalul său protector acolo. Primul indiciu a fost mediatizarea acelui incident dintre cei doi italieni, antrenor și jucător, care s-au luat la ceartă la antrenament, conflictul degenerînd apoi într-unul fizic, aproape de cele pe care le mai vedem prin trafic pe la noi.
De ce e un indiciu? Pentru că acel antrenament a fost unul închis presei, la Carrington, locul de pregătire al campioanei Angliei. Asistau fotograful, pe teren, și cameramanul clubului, al televiziunii clubului mai bine zis, dar într-o clădire de lîngă, la etajul doi. Toate antrenamentele lui City se filmează, de fapt, de acolo.Pînă la locul în care puteau sta diverși curioși, fie ei ziariști, fie suporteri, erau cam 200-250 de metri. Felul în care au fost realizate instantaneele și multitudinea de cadre care au apărut după aceea indică un aparat profesionist. Iar faptul că au transpirat foarte repede pe toate mediile de comunicare indică faptul că oficialii clubului n-au fost străini de această revărsare de informații.
Se căuta poate un motiv. Veți spune că repetatele acte de indisciplină ale lui Mario nu mai justificau o asemenea manevră. Doar că, pînă atunci, clubul n-a reacționat, ba chiar a infirmat ceea ce apărea în presă și nu viza viața personală a jucătorului. Ce vreau să spun cu asta? Că în Anglia nu prea interesează clubul dacă jucătorul își dă foc la casă atît timp cît se antrenează profesionist, iar pe teren e numărul unu. Doar că, începe să se afle acum totul, Balotelli a avut, cu cîteva zile înainte de conflictul cu Mancini, un alt conflict, cu un preparator fizic, de la care a refuzat să primească acea centură ce monitorizează parametrii fizici ai fiecărui jucător. Pe motiv că pe el, Mario Balotelli, nu-l controlează nimeni. S-a mai aflat că, în sezonul trecut de data asta, schimbat la un meci de Mancini a plecat direct la aeroport și s-a dus la Milano, fără ca antrenorul să aibă habar. Iar cînd Mancini a fost întrebat, la conferința de presă, pe cînd Super Mario era deja în zbor, l-a acoperit, spunînd că a avut permisiunea sa.
”Bad Boy” sau ”Gioconda”, Balotelli e al Milanului acum pînă în 2017. Pe el personal îl încîntă prima titulatură, pe Mino Raiola sigur cea de-a doua. Îl salvează două lucruri pe Balotelli. Faptul că e un foarte bun fotbalist, cu calitați indiscutabile, și faptul că e un foarte bun băiat. Vestiarul l-a iubit peste tot, pentru că e tonic, glumeț și mereu cu zîmbetul pe buze. Ceilalți băieți îl știu că i se mai ard circuitele și are nevoie de un restart, așa că-l iau ca atare.
Cum se va adapta el la Milan? Ei bine, asta o să vedem. Cred că nici Allegri nu știe acum. Un atac Balotelli-El Shaarawy sună bine de tot, cu Niang pentru completare. Exploziv, plin de imaginație, puternic, vertical. Tînăr și neliniștit. 4 milioane de euro pe sezon va primi salariu, a mai renunțat la bani pentru a juca la echipa pe care o iubește. Se știa asta de cînd era la Inter, că marea sa dragoste e Milan. Ceea ce poate reprezenta un punct de plecare. Poate faptul că e în locul dorit să-l facă mai responsabil, mai calculat. Deși dacă ar deveni așa n-ar mai fi el, ”Super-Mario”. Un singur lucru e cert: Balotelli vine să ajute pe Milan să intre în Liga Campionilor în sezonul viitor, căci în acest sezon nu mai poate juca în această competiție.
Manchester City, la rîndul său, a făcut o afacere. L-a luat cu 22 de milioane, l-a dat cu 20. Cele 2 milioane se regăsesc în pasa decisivă dată lui Aguero, în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci din ultimul campionat luat de City.
Săptămîna trecută, Joan Laporta, fostul președinte al Barcelonei, amintea într-un interviu că, la un moment dat, FC Barcelona a avut posibilitatea să-i achiziționeze pe Cristiano Ronaldo și pe Kaka. Mai corect era la anumite momente, căci s-a întîmplat în două perioade diferite.
Deși au fost preluate ca atare, cuvintele lui Laporta nu se constituie într-o formidabilă noutate. Eu însumi am scris în 2011 de posibilitatea pe care a avut-o Barcelona să-l ia pe Cristiano. Povestea cu Kaka e un pic încîlcită și neclară, mai degrabă pare o glumă a lui Silvio Berlusconi, al cărui simț al umorului era uneori bizar, dacă nu cumva și un pic degradat, urmare a unor anumite excese pe care le comitea încercînd să copilărească pînă la 70 de ani. În 2007, după ce Milan luase Liga Campionilor, i-a venit ideea năstrușnică de a face un schimb Kaka-Ronaldinho, dar nu un schimb clasic, ci unul care să se producă în fiecare vară, pe ideea ca cei doi să joace un an la Barcelona și celălalt la Milan. O prostie pînă la urmă, care a și rămas în stadiul ăsta, dar pe care Laporta, ce pare să-l invidieze tare mult pe Berlusconi de vreme ce s-a separat de familie, s-a combinat apoi cu o actriță de filme porno iar acum e într-o relație cu o fată mai tînără cu 26 de ani decît el, a găsit de cuviință să și-o treacă la realizări.
În schimb, varianta cu Cristiano Ronaldo e cît se poate de reală. S-a întîmplat în 2003, atunci cînd Joan Laporta abia cîștigase alegerile la Barcelona și forma echipă cu actualul președinte, Sandro Rosell, și cu Txiki Beguiristain, care e acum la City. Echipa de mai sus ieşise, surprinzător, cîştigătoare, în dauna celei conduse de Lluis Bassat, care-i propunea pe Pep Guardiola director sportiv, pe Ronald Koeman antrenor şi pe Cristi Chivu ca potenţial transfer. Atunci, pe masa lui Beguiristain au ajuns primele informări despre Cristiano Ronaldo.
Cristiano era încă la stadiul de mare promisiune. Îl avea ca agent pe Jorge Mendes, după ce Giovanni Becali îl refuzase pentru că, tupeist de mic, Cristiano îi ceruse un Porsche ca să semneze cu el. Jorge Mendes negocia cu Beguiristain transferul mexicanului Rafa Marquez și mai propunea cîteva nume: Deco, Tiago, Quaresma și Ronaldo. Cu Deco lucrurile au fost simple, Mourinho, atunci la Porto, nevrînd să audă de vreo plecare. În ceea ce-l privește pe Cristiano, lucrurile s-au mișcat cît de cît. În sensul că Sandro Rosell a plecat la Lisabona. Fix în acele zile, Cristiano semna un contract de reprezentare cu Nike. Nu întîmplător, căci Rosell fusese șeful Nike pe America de Sud și un nume greu în ierarhia multinaționalei americane, cu multă influență. Tot atunci, Sporting Lisabona semna un soi de precontract cu Barcelona, prin care oferea catalanilor prima opțiune de transfer, dar și un drept de preemțiune, în caz că apăreau alte cluburi interesate. De altfel, informația a apărut de cîteva ori în presa catalană de atunci.
Evident, nu doar Barcelona îl voia pe Cristiano. Prima ofertă a fost, puțină lume știe asta, a Valenciei: 7 milioane de euro. Puțin, foarte puțin trebuie să fi zis șefii de pe ”Alvalade”. Manchester United răspunde cu 10 milioane și apoi a contraatacat fulgerător în terenul Barcelonei: 20 de milioane pentru transferul lui Puyol, plus un salariu de trei ori mai mare pentru căpitan. Luați prin surprindere, catalanii lasă deoparte pista Cristiano și se concentreaza pe cea a lui Puyol, cu care cad finalmente la un acord. Luna iulie se încheiase, Barcelona îl luase deja pe Ronaldinho, dar banii se cam terminaseră.
Ziua Z a fost 6 august. Atunci, Sporting și-a inagurat noul stadion într-un amical cu Manchester United. Beguiristain și Rosell merg și ei la meci. Au un mare aliat în persoana lui Jorge Mendes, agentul care tocmai îl adusese și pe Quaresma, după Marquez, plus că îi ajutase pe catalani să “scape” de brazilienii Geovanni şi Rochemback, duşi la Benfica, respectiv, Sporting. El Mundo Deportivo a căutat, pe 6 august, să dea știrea noului transfer. Numai că socoteala din Barcelona nu s-a potrivit cu cea de la Lisabona.
Partida în sine e un recital al lui Cristiano Ronaldo. S-a spus că la pauză, Scholes i-ar fi zis lui Sir Alex Ferguson: “Mister, puştiul ăsta ne-a scos sufletul, nu putem să-l luăm?”. Deja nu mai conta nimic altceva. La final, Rosell i-a comunicat lui Jorge Mendes: “Cît e oferta lui Manchester? 10 milioane? Îi dăm şi noi”. Aveau drept de preemțiune. Doar că United era United, iar Sir Alex nu avea conturile la fel de goale precum Barcelona. N-a vrut să plece pînă nu a vorbit şi el cu Mendes. Autocarul lui Manchester a aşteptat mai bine de o oră, cu ceilalţi jucători înăuntru, în parcare, ca Sir Alex să termine discuţia. Care a adus o nouă ofertă: 18 milioane de euro.
Barcelona a considerat un risc prea mare să dea o asemenea sumă, mai ales că abia venise Ronaldinho și era luat și Quaresma, pe atunci mai bine cotat decît Ronaldo. Și a ieșit in joc. Cristiano a ajuns la United, iar ceea ce a urmat de atunci pînă în ziua de azi e cunoscut de toată lumea.
Peste 4 luni, în noiembrie 2003, tot în Portugalia, dar la Porto, debuta, într-un amical FC Porto-Barcelona, Lionel Messi.
Dacă de ceva nu avea nevoie Jose Mourinho înaintea primei manșe din ”El Clasico de Copa” cu FC Barcelona, ei bine de asta n-avea nevoie. Să se trezească vorbind Sara Carbonero despre situația echipei, despre atmosfera din vestiar. Logodnica lui Casillas tocmai a făcut-o, iar ceea ce a zis ea a fost imediat preluat de mai toate site-urile din lume, iar mîine vor apărea și în ziarele tipărite.
Sara Carbonero a fost, că tot sîntem la perioada de reduceri, două într-una. Mai întîi a fost ziarista. Are un contract cu canalul mexican ”TeleVisa”, unul dintre cele mai puternice din lume, mai exact la programul ”La Jugada”. Sara e un nume cunoscut în peisajul media din Spania, e o ziarista de televiziune bună (profesional vorbind de data asta), nu s-a ridicat brusc și doar datorită relațiie sale cu Casillas. Ea era vedetă și înainte, doar că nu aveau atîta greutate cuvintele ei, nu era atît de mult băgată în seamă dincolo de ceea ce făcea ea la Radio Marca, la Cadena SER, la postul La Sexta sau la Telecinco, unde e acum.Legătura cu Casillas i-a adus gradul de notorietate ce i-a permis să iasă dincolode granițele Spaniei.
Veți vedea pe imaginile de mai jos. Prima parte e pur jurnalistică. Vorbește despre ceea ce s-a întîmplat, relatează cele apărute în Marca, răspunzînd întrebării puse de moderatorul mexican: ”Qué pasa ahí, Sara?”. Apoi, la final, găsește de cuviință să transmită și o părere personală.
“Dentro del vestuario, el clima como sabéis todos no es bueno. De ahí a que haya habido un chantaje… pensamos todos que no. Lo que sí es vox populi es que los futbolistas no comulgan para nada con su entrenador. Ahora mismo hay división en el vestuario y habrá que esperar a final de temporada para ver si Mourinho se va, porque tiene muchos frentes abiertos en el Real Madrid”.
Cu alte cuvinte, pe românește spus, ”în vestiar, DUPĂ CUM ȘTIȚI CU TOȚII, atmosfera nu e bună”. De unde să știm cu toții? Că nu stăm în casă, ca să nu zic, direct, în pat, cu căpitanul echipei. Asta era întrebarea logică a moderatorului, dar ea n-a venit. ”Dar de la asta, că a fost apoi un șantaj, credem cu toții că nu”. În paranteză fie spus, fraza asta nu se prea regăsește în traducerile ulterioare, pentru nu prea ajută în context, nu-i așa? Să nu lăsăm adevărul să strice un subiect bun, nu?
Apoi vine și sentința: ”Ceea ce e <<Vox Populi>> e că fotbaliștii nu prea împărtășesc părerea antrenorului. Vestiarul e divizat și trebuie să așteptăm finalul sezonului pentru a vedea dacă Mourinho pleacă, pentru că are multe fronturi deschise la Real Madrid”. Nu neapărat în sens războinic se referea ea cînd vorbea de frinturi, dar ideea cam asta e.
Teoretic n-a spus nimic nou. L-a confirmat pe Florentino Perez, care a spus că nu a existat șantaj din partea jucătorilor. Practic însă a făcut un mare deserviciu echipei și logodnicului, iar norocul lui Iker Casillas acum e că, fiind accidentat, nu e în vestiar alături de Mourinho și ceilalți.
Sara are două meserii în momentul ăsta. Cea de jurnalistă și cea de nevastă de fotbalist. A doua meserie e din ce în ce mai la modă, multe fete ar face o facultate că să și-o însușească. Cîteodată însă e bine să faci distincție între ce auzi acasă și ce spui în casele altora, prin televizor.
Puțini jucători în istoria fotbalului au mișcat mai mulți bani decît a făcut-o Nicolas Anelka. De fapt, din ce știu eu, doar unul singur a reușit să-l depășească, și asta abia în ultimii ani: Zlatan Ibrahimovici. Dacă suedezul ar fi fost un pic mai statornic, atunci Anelka ar fi deținut recordul financiar al sumelor vehiculate cu transferurile sale. Și, mare atenție!, nu discutăm aici despre salariile sale și nici despre comisoanele plătite la fiecare tranzacție. Nu știu cine e impresarul lui Anelka, dar îmi imaginez că i-a fost tare bine în toți acești ani.
Începînd de azi e jucătorul lui Juventus. La 33 de ani, va împlini 34 în martie, Nicolas mai bifează un nume mare în CV-ul său. Relația sa cu ”Bătrîna Doamnă” e, deocamdată, pînă în vară, dar așa cum îl știm, omul rămîne deschis la negocieri și nu e exclusă o prelungire.
Născut la Versaille, zonă nobilă a Franței, ce i-a adus pesemne gustul pentru bani mulți și lux, Anelka s-a format la celebra școală Clairefontaine, celebră mai degrabă pentru antrenori decît pentru fotbaliști. A ajuns la PSG, cu care a debutat în fotbalul mare. La 17 ani, Arsene Wenger semnează primul cec al unui transfer de-al său: 760.000 de euro pentru trecerea la Arsenal. Două sezoane la ”tunari”, 23 de goluri în 65 de meciuri, campion al Angliei, idol deja pe ”Highburry” în acel ”french Arsenal”, care, spre deosebire de ”baby Arsenal” de pe Emirates, mai și cîștiga trofee. Și a început mișcarea banilor. Nu-i prima mare operațiune financiară marca Wenger.
Real Madrid îl ia cu 34,5 milioane de euro. Lorenzo Sanz era președinte, sîntem în 1999, iar suma, o nebunie la acea vreme, nu mai fusese niciodată plătită de Real pentru un fotbalist. ”Una maravillosa locura”, așa a caracterizat Sanz transferul puștiului de 19 ani, care zăpăcise Anglia cu calitățile sale explozive. Nu s-a acomodat la Real, Vicente Del Bosque nu l-a prea înghițit, vestiarul nu l-a prea plăcut, căci crizele sale de personalitate se dovedeau deja ușor excesive. A și primit la un moment dat 45 de zile de suspendare pentru că, episodul e un pic neclar, a refuzat să se antreneze. Și-a pus cu toate astea semnătura pe Liga Campionilor cucerită în finala de la Paris, cu Valencia, în 2000, golul său marcat în semifinala cu Bayern Munchen rămînînd extrem de important. Pentru cine nu-și mai amintește, imaginile sînt mai jos:
În finală a jucat puțin, dar ”La Octava” îi aparține și lui. S-a întors la PSG, care a plătit 33 de milioane de euro, o altă nebunie, a francezilor de această dată. S-a certat cu Luis Fernandez, astfel că pentru sezonul 2001-2002 s-a dus la Liverpool, un împrumut pentru care ”cormoranii” au plătit 2 milioane de euro, o nimica toată în contextul dat.
În 2002 merge la Manchester City, pentru alte 20 de milioane de euro. A lăsat o bună impresie la echipa ”cetățenilor”, proaspăt revenită în Premier League, unde a împărțit zona de atac cu Fowler. Marchează 36 e goluri, astfel că Fenerbahce s-a gîndit că ar avea nevoie de el. Sîntem în ianuarie 2005, iar suma de 11 milioane de euro plătită de turci nu e nici ea o mare grozăvie. Nu i-a plăcut la Istanbul, deși a cîștigat un titlu cu Fener, se spune că nu ieșea din casă și se juca încontinuu PlayStation. În vara următoare, alt transfer, Bolton, 12 milioane de euro, alt record, de data asta pentru echipa engleză.
În ianuarie 2008, Chelsea plătește 21 de milioane de euro pentru el. Nu joacă rău, dă goluri, devine chiar golgeter al Angliei.
Dar de această perioadă se leagă ratarea penaltyului decisiv în finala Ligii Campionilor de la Moscova, cu Manchester United.
Cu Carlo Ancelotti, care l-a vrut la Juventus și în 1999, dar n-a putut plăti suma cerută de Arsenal, cîștigă un nou event, dar plecarea italianului a coincis cu începutul sfîrșitului. Marginalizat de Villas-Boas, se înțelege cu chinezii de la Shanghai Shenhua, evident pentru un alt record, al salariului pe care urma să-l încaseze, 12 milioane de euro pe sezon, contract pe două sezoane.
Problemele financiare au pătruns însă și-n economia fotbalistică a Chinei, astfel că, iată-l pe Nicolas în fața unei noi provocări. E prima sa mutare, de cînd a plecat de la Clairefontaine spre PSG, cînd nu se plătește nimic pentru el, ceea ce deja e o știre de presă.
Ce va face el la Juventus? E o întrebare fără răspuns deocamdată. Nu s-a mai antrenat de vreo două luni, vine într-o echipă ce nu suferea la nivel ofensiv, căci mai există un Matri, un Vucinici, un Quagliarela, chiar și un Giovinco (bine că s-a accidentat Bendtner, căci altfel apărea și danezul la numărătoare), iar Juve l-ar vrea acum și pe Lisandro Lopez, de la Lyon, infinit mai util decît Anelka. Poate fi bun în anumite momente conjuncturale, dar e greu de presupus că va fi un transfer care să revoluționeze jocul lui Juve.
Mai sînt și problemele sale de comportament. Nu de mult s-a contrat cu un ziarist, care-l întrebase ceva de salariul uriaș primit de la chinezi: ”Ocupă-te tu mai bine de salariul tău și lasă-mă pe mine să mă ocup de-al meu!”. Apoi și-a expus părerea despre cei care-l critică: ”Nu e suficient că ați citit kilometri de cărți, cultura generală nu servește la mare lucru. Eu vorbesc trei limbi și am învățat și puțină chineză, iar Teorema lui Pitagora nu mi-a folosit la nimic în viață”. Era un fel de răspuns la coperta din Le Parisien, unde titlul mare era: ”Mercenarul”.
Motto-ul său, ”cine n-are dușmani înseamnă că n-a făcut nimic în viață” e, în sine, o teoremă, care, pesemne, i-a folosit mai mult decît cea a lui Pitagora.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!