VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, LOS ANGELES

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, LOS ANGELES

”Lăsați viața să vă surprindă! S-ar putea să vă surprindă plăcut cîteodată”. E o vorbă care mie îmi place teribil, un sfat pe care l-am dat și-l voi da tuturor. Nu mai știu unde am auzit-o sau de la cine, chiar nu cred că are importanță asta. Mult mai important e mesajul, iar dacă stăm bine să ne gîndim, de multe ori viața ne-a făcut surprize plăcute, în momente cînd nu ne așteptam. Așa e logic să se întîmple, niciodată viața nu e liniară, iar destinul e o alternanță între bine și rău. Binele continuu e o utopie, la fel cum răul permanent nu există. Navigăm tot timpul între un țarm și celălalt, ideea e să ne bucurăm pe cît putem de momentele bune ale debarcării în zona bună, pentru că de zona rea nimeni nu e scutit.

E o introducere cam lungă. Și nu, nu va fi vorba despre fotbal în cele ce urmează. Ci despre o călătorie. O călătorie în America, o vacanță în America pe care n-o credeam posibilă în urmă cu 6 luni. Nu-mi plăcea America, mă îngrozea ideea zborului pînă acolo în condițile în care unul de două ore și jumătate pînă la Barcelona mi se pare că trece foarte greu. Mi se părea, în concluzie, un vis și scump și complicat pentru a fi realizat. Încercam să văd numai partea goală a paharului american și să mă autoconving că o vacanță acolo nu merită, mai ales că Europa are destul de multe de oferit.

Viața m-a surprins însă plăcut. Și am ajuns, printr-un concurs de împrejurări pe care nu-l detaliez, să-mi programez o vacanță în Statele Unite în această iarnă. Nu doar să-mi programez, ci să și ajung acolo. Și să-mi schimb părerea despre această țară, despre oamenii de acolo, despre oportunitatea unei vacanțe dincolo de ocean. 

Pentru că am fost întrebat de foarte mulți oameni cum a fost, dar și pentru că, înainte de plecare, în timp ce încercam să identific locuri și obiective ce ar merita bifate, nu am prea găsit, în limba română, posibilități de documentare, m-am gîndit că n-ar fi rău să scriu aici despre această experiență, cu bune și cu rele, amestecate, așa cum e logic să fie. Am citit cîteva bloguri de turism, dar, cu scuzele de rigoare, nu am găsit nimic care să mă ajute, mi s-au părut mai multe texte de PR pentru diverse agenții de turism. Poate n-am căutat eu bine, nu insist pe tema asta.

Asta a fost introducerea. De aici încolo începe reportajul. Un reportaj pe care l-aș fi făcut pentru un ziar sau o revistă, dacă aș fi avut unde. Am făcut destule, așa că păstrez aceeași linie. M-am gîndit să împart reportajul în mai multe episoade, în ordine cronologică. EPISODUL 1 vă descrie cum am obținut viza de intrare în SUA, EPISODUL 2 vă prezintă drumul de 10 ore spre America al unui pasager cu frică de avion, EPISODUL 3 vă invită la o incursiune în Las Vegas, în EPISODUL 4 am descoperit ceea ce înseamnă San Francisco și Alcatraz, iar în EPISODUL 5 vom ajunge împreună la Los Angeles, orașul în care filmul nu bate viața, dar e prezent în toate laturile ei.

Celor nerăbdători să citească dintr-o bucată despre realitatea americană a acestor zile le recomand multă răbdare, pentru că va urma un text, nu lung, ci extrem de lung, foarte lung, poate cel mai lung text pe care l-ați citit vreodată. Cei care nu posedă această răbdare pot accesa, pe rînd, episoadele de mai sus.

Vodafone

Așadar, încep cu începutul. Orice călătorie în America începe cu obținerea vizei. E o procedură care nu poate fi evitată și care mi-a oferit destule motive de stres. Înainte, căci acum totul mi se pare foarte simplu.

Viza de America e o sperietoare pentru mulți. Senzația pe care o aveam era că mă voi prezenta la un examen sever, unde voi fi verificat la sînge. Au contribuit la asta și mulți prieteni care deja aveau viza și care-mi povesteau cît de complicată e procedura. Din motive pe care nu le dezvolt, făceam parte, cel puțin așa credeam, din categoria celor cărora mai degrabă li se refuză viza, căci în afara locului de muncă nu prea aveam elemente ”pozitive” pe care să le prezint examinatorilor.

Totul se face on-line. De fapt, e un formular standard care trebuie completat. Poate fi accesat AICI. Nu e simplu, dar nici nu e peste măsură de complicat. Necesită ceva timp și, foarte important, formularul trebuie salvat după completarea fiecărui pas. Eu n-am făcut-o, așa că am fost nevoit s-o iau de la capăt. Nu insist foarte tare asupra acestui aspect, repet nu e foarte complicat, însă cred, sunt convins mai degrabă, că e foarte bine ca toate datele să fie introduse corect, să nu se ocolească adevărul, pe ideea că el nu va fi găsit. O să revin asupra acestui aspect mai jos. Apoi se plătește o taxă, fără de care nu se poate solicita viza, apoi, cu chitanța în față se face programarea pentru interviu. Tot on-line, dar aici merge și telefonic.

Zis și făcut. Pregătit cu un dosar destul de gros, m-am prezentat la data stabilită la Ambasada SUA din Pipera. Cu ceva emoții, căci nu știu cum s-a întîmplat că am nimerit, probabil, singurul taximetrist din București care nu știa că Ambasada SUA nu mai e lîngă Intercontinental. Mi-am dat seama de asta la vreo 3 minute după ce m-am urcat în masină, răstimp în care mi-am verificat toate actele, cînd, uitîndu-mă pe geam, m-am trezit în zona Batiștei. A urmat o secvență de film, unul destul de prost însă. ”Ce căutăm aici?”, am întrebat eu. ”Păi mergem la ambasadă”, mi-a răspuns nefericitul. ”Păi pe aici?”, zic eu. ”Păi pe unde?”, zice el. ”Păi de ce trebuie s-o luăm pe Batiștei ca să ajungem pe DN 1?”, întreb eu. ”Păi ce treabă avem pe DN 1?”, răspunde el ingenuu. Moment în care eu n-am știut cum să reacționez, să mă arunc din mers din mașină, vorba vine din mers, căci la orele dimineții în zona centrală mai mult se stă, să-i dau cu dosarul în cap sau să încep să urlu la el. Am găsit resurse să-l întreb, cu voce gîtuită: ”Fratele meu, tu nu știi că ambasada Americii s-a mutat de acolo de vreo doi ani?”. La care el, uitîndu-se la mine de parcă l-ar fi văzut pe Ceaușescu înviat, zice: ”Zău? Habar n-aveam. De fapt, azi e prima mea zi ca taximetrist”. Părea sincer, așa că n-am mai insistat. I-am zis doar atît: ”daca nu ajung la timp acolo, cred că asta va fi și ultima ta zi ca taximetrist”. Cred că i-am părut destul de serios în amenințarea mea, că a făcut tot posibilul. Cu tot ceea ce înseamnă asta, din punct de vedere al legislației, pe care a încălcat-o la vreo 3 articole. Cert e că, după ce i-am ascultat povestea unei cariere nefericit întreruptă într-un minister, timp în care navigam pe linia de tramvai de pe Barbu Văcărescu, dar fără să facem stație, am ajuns exact în momentul în care, la poarta ambasadei se făcea prezența.

Cred că e inutil să mai comentez un aspect. Anumă că oamenii cei mai nesuferiți din cadrul Ambasadei SUA sînt cei români. De la jandarmii din față, care se repeziseră la taxiul ce oprise ca să cobor ca la un OZN, dar a căror inteligență n-o prea bănuiesc, pînă la femeia din interior, mofluză și prețioasă ca o piatră funerară, care-ți lua amprentele, trecînd pe la personalul însărcinat cu controlul de securitate, toți afișau o superioritate nedemnă de ceea ce reprezintă. De parcă ei ar fi ființe superioare, doar pentru că au avut șansa să obțină acel loc de muncă, iar cei care solicită viza reprezintă niște bipezi cu creier maltratat. Un exces de zel pe care nu l-am înțeles, comparîndu-l apoi cu felul în care se purtau americanii cu care, pînă la urmă, ajungeai să discuți. Așa cum am spus, nu mai comentez.

Fac o paranteză. Apropo de pașapoarte, ambasade, vize. Mi-am adus aminte, în timp ce așteptam, cum în 1998, undeva în primăvară, ne prezentam la ambasada Franței un grup mare de jurnaliști de la ProSport, în frunte cu Ovidiu Ioanițoaia și Ioan Chirilă, să luăm vizele de intrare în Franța, pentru Mondialul din acea vară. Eram vreo 10 cred, inclusiv Tudor Chirilă, pe care regretatul nea Vanea solicitase să-l ia cu el la Paris. Fiind un grup așa de mare și venind de la un ziar care chiar era excelent și reprezenta ceva la acele vremuri, am fost primiți de atașatul de presă, separat. A apărut și ambasadorul, să ne salute, iar la un moment dat o secretară de acolo ne-a cerut tuturor pașapoartele. Cînd a ajuns la Tudor Chirilă, cu o privire suavă, el a întrebat: ”Pașaportul? Păi pentru ce ne trebuie? Nu-l am la mine”. Replica lui Ovidiu Ioanițoaia a fost genială: ”Păi tu cum credeai mă că intri în Franța, te parașutăm ilegal?”. Nu știu dacă Tudor Chirilă, care era foarte tînăr și încă necunoscut atunci, își mai amintește episodul, dar mie mi s-a părut simpatic.

Vodafone

Revin la ambasadă. Coincidența a făcut ca la coadă, cel din fața mea să fie Cristi Tănase, de la Steaua. Voia și el să plece în vacanță, Las Vegas și Hawaii, un traseu foarte interesant. L-am criticat de multe ori pe ”Dodel”, dar mi-am schimbat în acea zi un pic părerea despre el. În bine. Am vorbit de una de alta și nu mi s-a părut deloc un tip ”nemobilat” la mansardă așa cum se spune.

Pe cît de mult mă temeam de acel interviu, pe atît de simplu a fost. În cazul meu. Mă pregătisem cu tot felul de acte, dovezi, adeverințe. Nici măcar nu mi-au fost cerute. Cred că am stat la ghiseu un minut. Dialogul, purtat în engleză, a avut întrebările clasice, unde vreți să mergeți, cu cine, cît vreți să stați. După care am fost informat că am obținut viza. Habar nu am dacă statutul meu de jurnalist de televiziune a contat, la fel cum habar nu am dacă am fost verificat ori nu în prealabil, știu doar că asta a fost tot. Probabil că am fost verificat, la fel cum se întîmplă cu toți solicitanții, căci am ascultat dialogul purtat de un altul, care ”uitase” să menționeze în formular că fusese expulzat din Noua Zeelandă. M-am amuzat cum americanul de după geamul blindat asculta  cu mult calm explicațiile puerile ale individului, care pretindea că s-a îmbătat într-o seară și a fost prins de poliție cînd încerca să bage gumă de mestecat într-un bancomat. Ba chiar părea interesat de subiect. Evident că l-a refuzat, extrem de politicos, pe solicitant. La fel cum refuzat a fost și un domn care avea 6 copii, dar care pretindea că merge în vacanță în State, iar copii rămîn cu soția.

Cristi Tănase a obținut și el la fel de repede viza. Ba parcă la el a durat un pic mai mult, căci oficialul american a fost curios să afle pe ce post joacă la Steaua și cît cîștigă acolo. Ocazie cu care am aflat și eu. Dar cum aici nu e ziar, ci un simplu blog, informația rămîne la mine :)))

Cu viza deja obținută și deja relaxat, parcă nici nu l-am mai băgat în seamă pe jandarmul care n-a catadicsit să ne răspundă dacă există un loc unde să stea taxiurile. Atunci nu erau, dar m-am lămurit că există un astfel de loc. Altceva nu există însă în mintea unor angajați ai statului, plătiți și de mine totuși. Ce mari diferențe există între astfel de specimene și cele pe care aveam să le întîlnesc peste Ocean.

Concluzia e că viza de America, o sperietoare pentru mulți, nu mai e așa de complicat de obținut. Condițiile s-au relaxat, cred că oricine are un loc de muncă stabil, care să genereze niște venituri rezonabile și care să garanteze, într-un fel, ideea că nu e tentat să rămînă în State primește viza. Sincer, acum cu granițele Europei suficient de deschise, nu cred că se poate gîndi prea multă lume la varianta de a rămîne în America pentru a munci acolo. Eu am luat viză turistică pe 10 ani, foarte ușor, deși, așa cum am spus, în afara locului de muncă nu aveam prea multe garanții materiale de oferit, din motive pe care n-are rost să le dezvolt.

Vodafone

În momentul cînd viza e obținută, se poate trece la planificarea vacanței ori a deplasării. Drumul pînă în America e o problemă. Și financiară, dar și de altă natură. Sînt totuși ore bune pe care le petreci în avion și nu iau în calcul prima bucată a drumului, cea dintre București și orașul/aeroportul intermediar. Numai ideea că vei sta 10 ore într-un scaun de avion, într-un perimetru suficient de restrîns poate cauza disconfort.

E foarte important, am văzut acum, să ai o agenție de turism în care să ai încredere. Un agent de turism care să caute variante și să-ți dea sfaturi, plecînd de la experiențele sale și ale altor clienți pe care i-a servit. Eu am o astfel de agenție, care m-a ajutat în toată această deplasare și care a făcut ca totul să fie mai simplu.

Poate că unii dintre cei care citesc acest text știu deja, poate că alții o află abia acum. Fac parte dintre cei cărora zborul le crează un teribil disconfort. Am această fobie, nu știu de unde a apărut, căci îmi amintesc și acum primul meu drum cu avionul în care nu am avut nici cea mai mică problemă. Se întîmpla în 1992, atunci cînd am plecat prima dată în Spania. Era vară, exact în acea zi începea Olimpiada de la Barcelona, iar eu am zburat spre Madrid cu un bătrân IL 18, cu elice, poreclit ”măgarul Europei”. Am făcut vreo 5 ore și ceva pînă la Madrid și-mi amintesc cum am stat lîngă un preot din Sibiu, care a încercat să-mi povestească, trei sferturi din timp (pînă a ațipit) cum a fost revoluția la Sibiu și cum e el erou al acestei revoluții, cu certificat. Din pricina zgomotului produs de elice n-am auzit mare lucru, cert e că am dat din cap mereu aprobator, am rîs când rîdea el, fără să prind eventuala poantă, iar el a înțeles din asta ca sînt captivat de povestea lui. În fine, știu că la Madrid, pe ”Barajas”, aeroport pe care am aterizat de zeci de ori de atunci, ne-a fost adusă o scară mai mare decît avionul și am așteptat în căldură să vină cea potrivită. Ideea e că atunci n-am avut emoții, ele au apărut ulterior, habar n-am de ce. Să ne înțelegem, nu sînt din categoria celor care fac urît, care se tavălesc pe jos, nici nu-mi vărs mațele pentru că mi-ar fi rău, pur și simplu toate terminațiile mele nervoase sînt în alertă, la cel mai mic tremurat, deși utilizez Distonocalm-ul, în doze rezonabile. Sînt un călător foarte cuminte, nu fac nazuri și nici nu beau alcool, pentru că amestecul Distonocalm-alcool are efecte neașteptate. Le-am probat odată, în 1998, veneam de la Amsterdam de la finala Ligii, iar combinația whisky-pastile m-a adus într-o stare care era să se termine cu arestarea mea la Otopeni, căci nu înțelegeam de ce femeia de la ghișeul de schimb valutar nu vrea cu nici un chip să-mi pună ștampila de intrare. Am avut noroc cu un coleg de redacție de atunci și cu un coleg de azi de la Digi, care pe vremea aia avea o funcție importantă la aeroport, nu intru în detalii, că n-are rost :))).

British-Airways-new-Premium-Economy-Class Înapoi la ideea agenției de turism. Mi-a fost recomandată varianta zborului la clasa ”Premium Economic”. O clasă intermediară între Economic și primele clase, First și Business. Ele au denumiri diferite în funcție de companie. E o clasă ceva mai scumpă, dar nu atît de scumpă precum cele amintite, dar oferă multe avantaje care fac ca diferența de bani să fie amortizată. Sînt mai confortabile decît la Economic, distanța la picioare, esențială la un zbor de 8-10 ore, e mai mare, scaunul se transformă într-un soi de șezlong. Practic, ar fi scaunele de Business din zborurile europene obișnuite, care se lasă mai mult pe spate, la un unghi de scaun vreo 40 de grade, iar în față au un suport pentru picioare care se poate ridica și el. Îmbarcarea și coborîrea se fac imediat după cele două clase de lux, meniul e mult mai consistent, iar tratamentul e foarte apropiat de cel oferit la clasele de lux. Vedeți în imaginile alăturate cum arată aceste scaune.

21A Revenind la agenție, am fost sfătuit să aleg această variantă, Premium-Ecomomic doar la zborul dus, pentru ca biletul să nu fie foarte scump. Al meu, pentru că destinația la dus era Las Vegas, operată din Europa doar de British Airways din Londra, era destul de scump, din lipsa alternativelor, la care se adaugă și data apropiată de cea a plecării la care am cumpărat biletul. Ideea era să ajung în Vegas cît de cît mai odihnit, pentru a nu pierde timp cu refacerea. Întoarcerea acasă oricum contează mai puțin, sentimentul oarecum negativ e același, pe de altă parte te întorci în patul tău, la tabieturile și pernele tale, refacerea poate fi mai lesne. Pe mine unul nu m-a ajutat foarte mult, deși, datorită unui concurs de împrejurări, am ajuns să stau la Business Class, căci n-am izbutit să dorm nici o secundă, nici la dus nici la întors. Dar alții, am văzut asta cu ochii mei, dorm fără probleme, iar aceste locuri, ceva mai confortabile, ajută.

Drumul meu a fost din două bucăți. București-Londra, un zbor absolut impecabil, practic avionul nu s-a mișat în zbor decît rar și fără importanță. Am ajuns chiar mai devreme, asta după ce am stat vreo 20 de minute în aer rotindu-ne în jurul Londrei, pentru că n-aveam culoar de aterizare, prilej să vedem cu toții frumoasă capitală a Regatului, mai ales că era o zi splendidă, cu mult soare. După 6 ore, pe care fiecare le poate petrece cum dorește, existînd varianta unui drum rapid pînă în oraș, cu ”Heathrow Express”, pînă la gara londoneză Paddington, contra a 26 de lire, plătite în tren, sau 21 în avans (întoarcerea mi se pare că e mai scumpă). Sau varianta de a sta în aeroport, unde există destule magazine și restaurante, plus locuri special amenajate pentru odihnă.

135065 Am zburat spre Las Vegas de la terminalul 5C, privind cum pleacă avioanele spre America și Canada, unul după altul, ca la o defilare. Am zburat cu Boeing 747, celebru ”Jumbo”, în care mi-am dorit dintotdeauna să intru. Mă gîndeam că fiind extrem de mare, turbulențele nu se simt chiar așa de tare, dar m-am înșelat. Se simt la fel, ba chiar mai tare mi s-a părut. La întoarcere, am venit din Los Angeles spre Londra cu Airbus A 380, care e un spectacol în sine doar privindu-l, și am trăit cele mai mari turbulențe din viața mea. La vreo oră după decolare s-au pornit, au ținut vreo 45 de minute, timp în care stewardese-le s-au legat și ele cu centuri, iar un însoțitor de bord mai corpolent s-a chinuit efectiv să ducă la loc căruciorul acela cu bauturi, pe care nu-l prea putea controla. Ceea ce mi s-a părut foarte tare a fost intervenția comandantului, care ne-a recomandat să vizionăm pe ecranele din față, la secțiunea video, un film documentar realizat despre turbulențe, prin care se explica faptul că aceste turbulențe sînt inconfortabile dar ”never dengerous”, ca să citez. Bun pentru psihic filmul, căci fenomenul era bine explicat, inconfortul însă rămîne.

Concursul de împrejurări de care vorbeam ține de o problemă pe care am avut-o atunci cînd am încercat să fac check-in on-line. Pentru că n-am putut, iar locurile se terminaseră, mi-a fost oferit un upgrade la clasa imediat superioară, la Business. Pe care l-am acceptat, logic, gîndind la norocul pe care-l am. Diferența e vizibilă, practic locul personal se transformă într-o alveolă, scaunul se lasa mult și se deschide un altul la picioare, făcîndu-se astfel un pat. Eu unul, la 1,86, am putut sta întins. Meniul e diferit, mai bine ”asortat” decît la Premium Ecomomy, farfuriile, tacîmurile și paharele sînt ca la orice restaurant, nu de plastic, ca la Economic. Serviciul e impecabil, perne, pături, ecran mai mare la monitorul din dotare, deși selecția de filme sau muzică e aceeași. Se poate vedea în pozele de mai jos:

IMG_66311IMG-20140113-WA0000IMG-20140121-WA0009

 

Problema a apărut după cîteva ore bune, nici nu mai știu exact cîte. Cînd a început să se facă frig, apoi din ce în ce mai frig. Stewardesele împărțeau pături și încercau să explice că un senzor s-a defectat, iar computerul de bord sesisează o temperatură mai ridicată decît normal și împinge aer mai rece pentru a o coborî. Senzorul a rămas defect pînă aproape de aterizare, cînd a pesemne că a depistat că e foarte frig și a început să bage aer cald cu multă generozitate, transformînd atmosfera dintr-una de iarnă într-una de vară. Cred că temperatura era undeva sub 20 de grade, mai degrabă spre 15 grade, căci îmi înghețaseră nasul și urechile. În plus, fără legătură cu senzorul, în momentul cînd am survolat zona New York-ului s-au pornit niște turbulențe teribile, pe care aveam să mi le explic ulterior, cînd am aflat de vremea din acea zonă a Americii.

În timpul acesta, imediat lîngă mine, despărțit de culoar, se afla un pasager din Kuwait. Cu care am făcut cunoștință la începutul zborului și care era un mare suporter al lui Manchester United, avînd programat la întoarcerea din America să se oprească la Londra pentru meciul cu Chelsea. Problema e că la un moment dat, în plin zbor, și-a cerut scuze și a început să se roage. În genunchi, pe jos, toată chestia durînd mai bine de jumătate de ceas. Timp în care, prin mintea mea, s-au perindat toate scenariile teroriste posibile, dar și toate reacțiile pe care ar fi trebuit să le am dacă aș sesiza vreo intenție suspectă din partea lui. Slavă Domnului (sau a lui Allah, după caz) nu s-a întîmplat nimic.

 

Spuneam mai sus, că locurile Premium Economic, Business și First Class beneficiază de prioritate la îmbarcare, dar și la coborîre. Aspect important, mai ales la coborîrea într-un aeroport american, unde trebuie trecut un interviu la Poliția de frontieră. Și unde, după ce am coborît din avion, urîndu-i succes noului meu amic din Kuwait pentru United în acest sezon, și m-am așezat la rînd, am observat coada ce s-a făcut în urma mea.

Vodafone

Interviul a decurs rapid, cam cu aceleași întrebări de la Ambasada din București. Mi s-au luat din nou amprentele, dar, în plus, mi s-a făcut și o poza foarte de aproape. Ofițerul de frontieră era extrem de relaxat, completînd răspunsul meu cu privire la durata șederii în State și a programului pe care-l am acolo, cu un ”very nice”, care mie mi s-a părut extrem de simpatic și natural, comparîndu-l cu figurile acre pe care le întîlnesc la frontierele noastre. Apoi am primit permisiunea de a intra pe teritoriul american cu un zîmbitor ”welcome to Las Vegas”

Așadar, iată-mă după aproape 24 de ore de cînd mă trezisem, la București, în partea cealaltă a globului. Las Vegas mi se destăinuise în toată splendoarea sa la aterizare (singurul moment pe care-l savurez la orice zbor și mă uit pe geam), cu toate luminile sale, cu toată viața pe care o dezvoltă. Nu știu dacă întîmplător sau programat, aterizarea și decolarea la Vegas se fac pe deasupra celebrului Strip Boulevard.

După 10 ore de stat într-un avion, fie el și Boeing 747 ”Jumbo Jet”, fie și la o clasă superioară, secunda în care simți că aparatul începe manevrele de coborîre aduce după sine primul moment de ușoară relaxare, primul moment în care conștientizezi că tot ce-a fost mai greu a trecut, iar de aici încolo urmează vacanța. E noapte, de fapt așa a fost aproape pe toată durata zborului British de la Londra spre Las Vegas. O undă de lumină ne-a însoțit ore bune, căci am plecat în amurg din Londra și am ajuns tot așa în Vegas, e o senzație stranie pe care o ai privind pe geam și văzînd acea dungă luminoasă, portocalie, care rămînea acolo ca un înger păzitor. Traseul, pe care îl ai la dispoziție tot timpul pe ecranul din fața ta, mi s-a părut cel puțin curios, n-am tăiat de-a dreptul oceanul ci am cotit puțin spre Islanda, apoi Insulele Feroe, Groenlanda, pe toate le-am avut în dreapta și cred că, dacă ar fi fost lumină și senin, ar fi meritat să-mi fac curaj să mă uit pe hublou, apoi am intrat pe continentul nord-american prin Canada, pe lîngă Otawa și am tăiat apoi America în diagonală, peste New York, Chicago, Salt Lake City spre Las Vegas. Cu turbulențele de rigoare, aveam să aflu mai tîrziu, de năprasnicul front atmosferic polar ce a înghețat practic New York-ul, Chicago, Boston și alte zone din acea parte a Statelor Unite.

În momentul în care aeronava a început să coboare, s-au aprins luminile și lumea a început să se trezească. Lumea care a dormit în timpul zborului, nu și eu, căci n-am închis ochii nici măcar o secundă. Dacă învidiez pe cineva pe lumea asta sînt cei care pot să doarmă în avion. Aș fi cel mai fericit om din lume dacă aș putea și eu să fac asta. Să nu-mi spuneți de somnifere, că am luat cu ocazia asta. Știți expresia cu frecția la picior de lemn? Cam asta a fost și la mine. Armata de stewardese sau stewarzi dintr-un astfel de avion a început să-și facă treaba de dinaintea aterizării. Cu cît coborîrea se accentua, cu atît lumea se repezea spre hublouri. Avea și de ce. Aș putea să scormonesc în sertarul cu adjective, metafore, comparații pentru a vă descrie senzația și ceea ce se poate vedea. Mă abțin, pentru că asta nu e o carte ci un blog, pe care imaginile sînt permise și recomandate. Așa că vă las să savurați ceea ce se vede la aterizarea pe aeroportul din Las Vegas. Nu-i filmat de mine, iată deci o garanție că imaginile sînt de cea mai bună calitate :))

 

Odată aterizat pe pămînt american, am constatat cu o românească surprindere că nimeni nu se îmbulzește să iasă din avion. Aveam să constat mai tîrziu că nici la îmbarcare nu se îmbulzește nimeni, totul se face organizat, în ordinea rîndurilor, inclusiv la zborurile interne despre care o sa amintesc mai tîrziu. M-am reîntîlnit cu buluceala la întoarcere, pe aeroportul din Londra, la zborul spre București. Dacă știți de ce se înghesuie românii să se îmbarce într-un avion în care locurile le au oricum garantate, vă rog să-mi spuneți și mie!

Am depășit fără probleme granița, vama, am reușit să recepționez și bagajele, un stres totuși atunci cînd e vorba de un zbor cu schimbare, și am făcut cunoștință cu aeroportul Mc Carran. Care e mare, ca orice lucru din America, de la construcții la porțiile de mîncare. Dar cam gol, ușor pustiu aș zice eu. Aveam să constat cînd am plecat din Vegas spre San Francisco că nu e chiar așa, mă aflam pe un terminal destinat zborurilor care vin din afara Americii. Și care, la Vegas, sînt destul de puține, surprinzător de puține după părerea mea. De exemplu, din Europa, din ce știu eu, doar Londra are cursă zilnică spre Vegas, mai existînd un zbor Condor Air din Frankfurt, dar nu regulat ci doar la nivel de charter. E posibil să mă înșel, așa că nu mai insist.

Primul contact cu americanii l-am luat în taxi. O mașină mare, evident. Șofer, o femeie, care s-a opintit biata să așeze bagajele în portbagaj, refuzînd cu demnitate feminină ajutorul pe care încercam să-l ofer. Fie el și logistic, căci, săgetător fiind eu, la dat sfaturi nu mă întrece nimeni. Să fac aici o paralelă cu unii șoferi de taxi de la noi, mi se pare deplasat. Eu sînt client fidel al taxiurilor și aș putea scrie o carte despre ei și obiceiurile lor.

Evident că, după ce a aflat hotelul de destinație (voi vorbi despre el ceva mai jos, puțină răbdare!) a întrebat de unde vin. I-am comunicat că din România, cu oarecare strângere de inimă, obicei rămas din deplasările mele frecvente în Spania, Italia, Germania, Anglia, unde sîntem așa de iubiți, cam cum iubim noi viscolele. Răspunsul taximetristei a fost un prelung ”niiiiiice”, pe care aveam să-l aud pe tot parcursul șederii mele în America. Pentru americani, încă sîntem europeni, încă sîntem ceva drăguț, sper să nu se schimbe prea curînd sentimentele lor. A urmat o discuție despre românii din Vegas, majoritatea angajați ai multelor spectacole ”Cirque du Soleil”, foști sportivi de performanță, care și-au găst un loc de muncă acolo.

Vodafone

Aeroportul Mc Carran nu e foarte departe de ”Strip Las Vegas”, unde sînt toate hotelurile renumite. Am ajuns repede, așa că n-a fost nevoie să explic prea profund de ce foștii sportivi de performanță de la noi sînt nevoiți să plece și să-și cîștige pîinea în astfel de show-uri. Sincer nici n-aș fi știut ce să explic, nu cred că doamna ar fi înțeles.

Așa cum, de exemplu, n-am înțeles eu care e ideea cu taxele în America. Orice preț pe care-l vezi afișat e fără taxe, cînd de fapt plătești constați că e un altul, mai mare, căci se adaugă taxele. Inclusiv la restaurant, ceea ce mi se pare o tîmpenie, căci dacă eu merg cu un amic, avem ambii fix cîte 10 dolari în buzunar, găsim feluri de mîncare care costă exact 10 dolari bucata, constatăm la nota de plată că trebuie să dăm 20 și ceva. Nu mai rețin exact cît, matematica n-a fost aliata mea de-a lungul școlilor. Se pare că, străin fiind, puteam să-mi recuperez taxele la plecare, dar cine stă să păstreze toate bonurile! Neștiind de aceste taxe, am avut primul ”conflict” cu băștinașii. A se citi taximetrista, dar a se și vedea ghilimelele pe care le-am pus. Taxiul a făcut vreo 32 de dolari, cu taxe a ajuns la 37 și ceva, eu aveam două hîrtii de 20, pe care le-am pregătit înainte să văd cît e suma finală, și i le-am dat după ce bagajele au fost preluate de un copolent cetățean de culoare, ”in charge” cu sectorul bagaje de la hotel. Reacția femeii la vederea banilor a fost un amestec de surprindere cu furie. S-a uitat la bani ca și cum erau de la Monopoly, apoi m-a întrebat dacă m-a nemulțumit ceva de-a lungul traseului. Eu nu înțelegeam aveam totuși 24 de ore de nesomn, nu pricepeam ce vrea de la mine. Ea nu pricepea ce am cu ea, era o scenă ce merita filmată. Pînă la urmă, sesizînd că nu mă prefac, ci chiar nu pricep, mi-a explicat că i-am dat 40 de dolari, deși aparatul făcuse 38, ceea ce înseamnă doi dolari și ceva în plus, de neacceptat într-o țară unde „tips-ul” e 20 la sută și, aveam să constat tot timpul, e mai mult decît ”welcome”. I-am mai dat 5 dolari și ne-am împăcat, iar eu am plecat mulțumit că n-am stricat imaginea românilor în America.

Pînă să ajung la hotel, n-ar strica o istorie a acestui oraș care s-a născut în deșert și care a înflorit într-un mod cît se poate de nenatural, într-o zonă în care e destul de greu să înflorească ceva. Fac însă din nou apel la imagini, iar cei care chiar vor să înțeleagă cîte ceva au ocazia s-o facă vizionînd documentarul de mai jos:

Cam așa s-a născut Las Vegas și a ajuns ceea ce este astăzi. Unii ar spune că e un kitsch, alții că e un exces de lux, destui sînt de părere că de fapt totul e o păcăleală menită să-i facă pe amatorii de jocuri de noroc, de cîștiguri simple și oarecum nemuncite, să-și piardă banii la cazinouri. Cînd spui Vegas, primul lucru care-ți vine în minte, e clar, e cuvîntul cazino. E plin de ele, de fapt, atunci cînd am vizitat, e un termen bine pus și nu e deloc exagerat, căci hotelurile din Vegas se vizitează ca orice obiectiv tursitic, atunci cînd le-am vizitat așadar am observat că înainte să ajungi la recepție treci prin cazino. Dacă cedezi primului impuls, e posibil să nu mai ajungi la recepție, căci nu mai ai cu ce plăti. Sînt atît de mulți oameni care joacă la aceste cazinouri, la orice oră, încît realizezi astfel de unde se poate susține o asemenea industrie a luxului care le înconjoară. În prima noapte, pentru că n-am putut dormi din pricina fusului orar schimbat și a jet-lag-ului, m-am trezit pe la 4 dimineața și neavînd ce face am coborît preț de vreo oră la recepție să beau ceva, ca să-mi revină somnul. La ora aia se juca în draci, dar am observat că se juca și la 10 dimineața, și la prînz și seara. Peste tot.

Așa se explică prețurile relativ mici la camere. Există în Vegas hoteluri pentru toate buzunarele, însă cele mai importante se află pe celebrul ”Strip Boulevard”. De fapt, nu-s hoteluri, unele sînt adevărate mall-uri cu camere, cu mii de camere nu cîteva acolo, altele sînt parcuri de distracții cu camere. Sînt un spectacol în sine toate. Iată mai jos o trecere în revistă, într-un alt documentar, înainte să vă descriu ceea ce am simțit eu:

Mi se pare însă nedrept să spui despre Vegas că un kitsch sau un oraș în care te duci doar dacă-ți place să joci. În Vegas, posibilitățile de petrecere a timpului sînt extrem de multe, practic nelimitate. Iar asta v-o spune unul care n-a jucat și nici n-o să joace vreodată la cazinouri sau la pariuri. Eu sînt un client relativ prost pentru Vegas, dacă ar fi mulți ca mine ar da faliment.

Camerele sînt relativ ieftine la Vegas. Vorbesc de hotelurile de lux, de pe ”Strip”. Nu din prețul camerei se scot ei, dar e un aspect important, mai ales pentru un european care schimbă fusul orar. Un pat bun, o cameră liniștită, sînt condiții pentru o odihnă mai bună. Le-am văzut pe toate, am intrat în fiecare și am pierdut ore întregi în ele. Nu în camere, evident, ci în toată industria din jurul camerelor.

Eu am stat la ”Wynn”. Pentru cei care vor să vadă ce înseamnă acest hotel, aveți AICI un alt film documentar. Atenție, sînt imagini care vă pot afecta emoțional! :)))

E unul dintre hotelurile noi de pe ”Strip”. Construit de Steve Wynn, cel care mai deține, tot în Vegas, Golden Nugget, Mirage, Treasure Island și Belaggio. Plus hotelul Encore, care e fratele geamăn al lui Wynn, aflat oarecum în spatele său, legat însă de fratele mai mare printr-o galerie comercială unde brandul Louis Vuitton e cel mai slab.

1526376_708211402536597_720295254_nÎnainte să plec, am citit, așa cum o fac mereu cînd merg în străinătate și îi sfătuiesc pe toți să facă la fel, comentariile de pe Tripadvisor. Am reținut de acolo că e bine să soliciți un upgrade la un etaj superior, mai liniștit și cu un ”view” spectaculos, și să nu eziți să oferi un ”tips” de 20 de dolari pentru asta. ”Tips are welcome” e o sugestie pe care o auzi peste tot în America. Așa am făcut și am primit cameră la etajul 36, cu o priveliște senzațională. În special noaptea, dar și ziua, căci linia orizontului se citea undeva departe, foarte departe. Se spune că Encore ar veni de la frațuzescul ”Encore une fois”, încă o dată, și a fost construit la solicitarea soției lui Steve Wynn. Are în plus față de Wynn o serie de piscine, legate în ”Encore Beach”, unde vara sînt cele mai tari petreceri din Vegas. Aviz amatorilor.

Las Vegas e un oraș în care se aude muzică pe stradă, pentru că sînt boxe peste tot, în care totul e curat, iar atenția pentru detalii e evidentă. Am ales hotelul Wynn la sugestia unor prieteni care au stat acolo mai demult. Dacă ar fi să aleg acum, după ce, repet, le-am văzut pe toate, aș alege altceva. Cel mai tare hotel mi s-a părut Mandarin Oriental, cu prețuri pe măsura luxului oferit, apoi Aria, cel mai nou hotel din Vegas, dar eu aș alege să stau la Caesars Palace. Așa aș face eu, nu pretind că așa trebuie făcut. Caesars Palace e însă un spectacol în sine și, cel mai important, e foarte bine plasat, chiar în centrul atracțiilor. Mersul pe jos în Vegas poate fi o problemă, căci toate construcțiile sînt mari și par foarte aproape cînd te îndrepți spre ele, dar nu-i așa. E senzația pe care o ai în București atunci când mergi spre Casa Poporului.

Am stat 4 zile la Las Vegas. Am apelat în două dintre ele la busul turistic, așa numitul ”hop on-hop off”. E un bus turistic, primești explicații la fiecare punct de atracție, dar are și stații, cobori, te uiți și-l iei pe următorul, frecvența fiind de jumătate de ceas. Față de San Francisco și Los Angeles, dar și față de orașe europene, la Vegas fiecare autobuz de genul ăsta are, pe lîngă șofer, un ghid, care dă o notă de culoare turului. E un fel de stand-up comedy ceea ce face el, căci condimentează explicațiile cu destule momente amuzante. Cum ar fi, de exemplu, punerea la difuzoare a imnului României, pe care l-a căutat pe telefon, după ce, evident, a întrebat de unde sînt. Ceea ce m-a făcut, ”tips are welcome”, n-ați uitat sper, să-i las 10 dolari in cutiuța specială pe care o ținea la vedere. E un mic exemplu despre cum înțeleg cei angajați în această industrie să aibă grijă de turiști.

Spuneam că fiecare hotel are atracțiile lui. Se trece foarte ușor dintr-unul în altul. Multe au construit trenulețe care să le lege. La Flamingo găsești, evident, păsări flamingo, aflate în libertate. La Luxor, hotel care e sub forma unei piramide și totul se întîmplă în interior, ai muzeul Titanic, unde au fost reconstruite camerele de pe Titanic și au fost aduse multe lucruri ce au aparținut pasagerilor. De altfel, biletul de intrare este exact ca biletul de îmbarcare de atunci, inclusiv cu numele, bărbat sau femeie după caz, iar la ieșire cauți pe o listă să vezi dacă numele respectiv e sau nu printre supraviețuitori. Al meu n-a fost, dar nu m-a împiedicat asta să savurez muzeul. Tot la Luxor e și ”Human Body”, varianta extinsă a celui care a fost la noi, de curînd, la Antipa. E o experiență senzațională. La Mirage găsești delfini, pe care îi vezi de foarte aproape, iar dacă plătești o sută și ceva de dolari poți chiar înota alături de ei. Și asta e o experiență colosală, mai ales pentru copii, dar și simplul fapt de a vedea de aproape aceste splendide exemplare marine, cu fața lor blîndă care parcă rîde, e o realizare. Dacă vrei rechini, îi găsești la Mandalay Bay, dar și la Golden Nugget, unde există chiar un topogan construit în mijlocul acvariului cu rechini, practic cobori printre ei, deși ești în siguranță. Dacă vrei animale, le găsești la Mirage, lei și tigrii albi, foarte rari și care pot fi admirați foarte de aproape, dar și alte feline extrem de bine întreținute. Dacă vrei circ, îl ai la Circus Circus, dacă vrei New York, Statuia Libertății și Central Park, le ai la New York-New York. Dacă vrei spectacol al fîntînilor, îl găsești la Belaggio, dacă vrei Turnul Eiffel e vizavi de Belaggio și e fix jumătate din originalul parizian. Dacă vrei Roma și ”Fontana di Trevi” le ai la Caesars Palace, dacă vrei Veneția și gondole, le găsești la Venetian. Și cîte și mai cîte.

Dar Las Vegas înseamnă spectacole. De toate genurile și pentru toate gusturile. De la Celine Dion, care e la Caesars Palace și rămîne un ”must have”, într-o sală (să nu uităm că vorbim totuși de un hotel) cam cît sala mare de la Teatrul Național din București, la multele show-uri de tip Cirque du Soleil. Eu am ales altceva, ”Le Reve”, care se ține la Wynn și care e un fel de Cirque du Soleil, dar în apă. Vă ofer mai jos cîteva secvențe, însă vă asigur că experiența din sală nu se compară:

Sînt foarte multe de spus despre Las Vegas. Am uitat de ”Freemont Street Experience”, ceva mai departe de Strip, în ”Downtown Las Vegas”. E strada aceea pe care am tot văzut-o în filme, care are un acoperiș imens, în fapt un ecran din sute de mii de leduri. Acolo, dincolo de spectacolul de sunet și lumină, e spectacolul străzii, al oamenilor.

 

Las Vegas e o experiență, nu una ieftină însă, căci dincolo de camere, care sînt rezonabile dacă le compari cu cele europene (a mea, la Wynn, avea 45 de metri părtrați, baie cu cada și duș separate, două chiuvete și televizor, cu un perete de geam și totul funcționînd pe telecomandă și a costat semnificativ mai puțin decît una de 4 stele în Positano) prețurile nu-s mici. Sînt însă pentru toate buzunarele. Iar dacă vine vorba de mîncare, fiecare hotel dintre cel pomenite are în jur de 20 de restaurante, pe diverse categorii, inclusiv cu bucătari cu 3 stele Michelin. Iar dacă vine vorba de shopping, există cel mai mare mall din Statele Unite, dar și cel mai mare outlet din Statele Unite.

Apropo de Vegas. Gîndindu-mă la ce am scris, mi-am dat seama că am uitat multe lucruri. Am uitat să vă spun, de exemplu, că în Vegas se poate trage cu arma de-adevăratelea, contra cost, inclusiv cu mitraliere de genul celor pe care le vedem in filme. E o atracție, destul de scumpă, a orașului. Sau se poate închiria un Ferrari. Sau un elicopter, pentru un voiaj de cîteva ore pe deasupra Marelui Canion. Care, am înțeles, chiar merită făcut pentru că nu e foarte scump. Nu și în cazul meu, dacă în avion mă mai urc, în elicopter nu cred c-o voi face prea curînd.

Marele Canion se poate vedea și pe un drum cu mașina, de la Vegas la Los Angeles. Din considerentele de mai sus, am ales să fac un mic ocol și să merg la San Francisco. După 4 zile pline de Las Vegas, m-am despărțit de acest oraș cu promisiunea fermă că, odată și-odată, mă voi întoarce. Mie mi-a plăcut mult, și indiferent ce spun unii, eu sfătuiesc pe toată lumea să încerce să meargă acolo.

Vodafone

De la Vegas am plecat spre San Francisco. Mi-am dorit să ajung în San Francisco de pe la finalul anilor `80. Mai exact de cînd am văzut filmul ”Locotenentul Bullitt”, cu Steve Mc Queen și Jacqueline Bisset. M-au fascinat atunci filmul, orașul și, dacă tot sîntem la ora amintirilor, Jacqueline Bisset. Eram tînăr liceean pe atunci, la Lazăr în București, și îmi amintesc că am sărit pe paratrăznet în Cișmigiu ca să pot merge la film. Am evitat astfel o oră de chimie, de altfel paratrăznetul cu pricina era chiar în laboratorul de chimie, dacă memoria nu mă păcălește. Cei mai bătrîni, care au terminat și ei același liceu, poate că știu despre ce vorbesc, cei mai tineri probabil că nu înțeleg care e ideea cu paratrăznetul. Ei bine, acea țeavă era singura modalitate de a ieși din liceu, în acea epocă, acum nu mai am habar, în timpul programului, căci altfel portarul de la intrare era suficient de vigilent și greu de înmuiat. Eram și cam mic pe vremea aia, nu înțelegeam noțiunea de ”ciubuc” prea bine. Am văzut așadar filmul la un cinematograf de pe fostul bulevard ”Gheorghe Gheorghiu Dej”, asta ca să mențin linia vremurilor de atunci. M-au fascinat străzile din San Francisco, mi se părea imposibil ca un oraș să se dezvolte astfel. Despre cum o pupa Steve Mc Queen pe Jacqueline, cu altă ocazie.

Am constat cu ocazia că terminalul zborurilor interne al aeroportului Mc Carran e unul normal pentru America. Adică foarte mare și foarte populat. În America se merge cu avionul cam cum se merge cu trenul la noi. De altfel, trenul e folosit la ei doar pe distanțe scurte, între Vegas și San Francisco sau între San Francisco și Los Angeles nu se gîndește nimeni să ia trenul. M-am interesat eu la plecarea din San Francisco și am aflat că pînă în Los Angeles se fac vreo 6 ore, dar asta pentru că trenul ocolește mult, bifează multe localități pe traseu. Am priceput însă că drumul e foarte frumos, cu peisaje splendide ale Californiei și o porțiune de coastă senzațională. N-am pus mare preț pe informație, însă după ce am admirat în Los Angeles cel mai frumos apus din viața mea mă gîndesc că ar merita încercat. Poate cu altă ocazie.

virgin-americaBiletele de avion nu-s deloc scumpe în America. Iar frecvența zborurilor e extrem de mare, la fel și conexiunile. Am ales să zbor dinspre Vegas spre San Francisco, ca și din San Francisco spre Los Angeles, cu Virgin America. ”Cea mai bună companie din America”, mi-a spus taximetristul care m-a lăsat la aeroport. Nu comentez, pentru că nu le-am încercat pe celelalte. Cert e că am fost surprins să văd cum check-in-ul se poate face încă de afară, cei de la Virgin, ca și alte companii, avînd pupitre chiar acolo unde te lasă taxiurile. Nu știu de ce, pentru că mai există ghișee si înăuntru, pesemne pentru comoditate, spui taximtristului compania cu care pleci, el te lasă exact în aria acestei companii, nu mai tragi de bagaje prin aeroport, faci totul direct acolo.

Făcând parte din grupul ”Virgin”, al celebrului Richard Branson, avioanele ”Virgin America” au un interior în culori pe care eu nu le-am mai întîlnit. Amestecul de mov cu albastru, plus ecranele de pe scaunele din față, care nu se opresc nici pe timpul decolării, nici pe timpul aterizării, și pe care poți vedea ”live” zeci de programe de televiziune, americane evident, dau mai degrabă senzația de cafenea decît de avion. De discotecă.

Asocierea nu e fortuită. Vă invit să priviți mai jos cum se fac ”safety instructions” la bordul ”Virgin America. Eu unul n-am mai văzut așa ceva, mi-amintesc că m-a suprins plăcut un desen animat folosit cu același scop de cei de la ”Czech Airlines”, cînd am fost la Praga, la Supercupa Europei, dar așa ceva n-am mai văzut:

Zborul pînă la San Francisco a fost, după cele 10 ore dintre Londra și Vegas, floare la ureche. O oră și gata, am aterizat, pe un aeroport, înțeleg, destul de complicat pentru această manevră. Cu două piste paralele, pe care se aterizează aproape simultan, (se poate vedea AICI, pentru cei interesați) și care pleacă din ocean, practic apa te însoțește pînă cu cîteva secunde înainte să simți cum roțile iau contact cu solul. În Europa, din ce am fost eu, doar la Nisa e oarecum la fel. Aterizarea la San Francisco n-a fost lipsită de turbulențe, înțeleg că din cauza ceții, fenomen celebru în zonă, care se manifestă inclusiv în zilele de vară.

Am uitat să spun că bagajele se plătesc separat, 25 de dolari pe bucată, la fel și căștile din avion, 3 dolari pe bucată. Serviciul la bord e minim, apă, cafea, ceai și ceva sucuri, restul pe bani. La un zbor atît de scurt nu e o problemă. Contra a 50 de dolari, un taxi m-a lăsat în centrul orașului, zona Union Square, pe care o știam din informările de dinaintea plecării, cea mai bună din toate punctele de vedere.

San Francisco mi s-a părut un oraș foarte ”european”. Parcă nu are acea nebunie a zgîrie norilor pe care am văzut-o în ”Downtown Los Angeles” sau care îmi imaginez că e în New York. Orice oraș care are deschidere la mare (ocean după caz) are după părerea mea un farmec aparte, acea zonă de litoral îi dă un aer ușor boem. San Francisco nu face excepție. Am înțeles că e orașul preferat al intelectualilor americani, iar apropierea de Silicon Valley îi oferă posibilitatea de a găzdui oameni de mare valoare. În Silicon Valley găsești tot ce e important în materie de internet ori social media, Google, Yahoo, Facebook, Microsoft, Apple, Adobe și așa mai departe. Plus zona universitară foarte cunoscută a Californiei aduce beneficiile sale în ceea ce privește doza de libertate sau libertinism a locului.

Pentru că am ajuns destul de devreme, undeva spre prînz (din nou agenția de turism e foarte importantă în astfel de situații) am dat fuga imediat după ce m-am instalat într-un Hyatt cu o cameră pe jumătatea celei pe care am avut-o la Wynn Las Vegas, dar la un preț mai mare, să ”mă dau” cu tramvaiul local, atît de celebrul ”Cable Car”. În drum, pentru că la Vegas n-o făcusem, mi-am mai îndeplinit un vis, anume de a îngurgita un hot-dog american, așa cum o fac toți în filmele lor. 5 dolari costă, înțeleg că acum vreo 10 ani era un doar dolar, dar criza i-a lovit și pe ei, mai exact de la ei a început.

sf 1DSC06593sf 1E o experiență de care m-am bucurat ca un copil. Cam scumpă, 6 dolari un drum, dar fiind atracție turistică e coadă mereu. Tramvaiele, pentru că asta sînt în fond, și-au păstrat forma veche, de la începutul secolului trecut, căci asta era și ideea, dar și felul destul de rudimentar pentru zilele noastre de a circula. Există un, să-i zicem vatman, care se opintește destul de serios să întoarcă tramvaiul atunci cînd ajunge la capăt, vezi în imagine, ceea ce mi s-a părut foarte haios. Practic el stă pe o suprafață în formă de cerc, care se întoarce atunci cînd conductorul îl împinge pînă îl sucește spre direcția de mers dorită. Există trei trasee în San Francisco, eu am făcut două dintre ele, m-am dus și m-am întors, la al doilea am stat pe scară, experiență pe care n-o mai trăisem de pe vremea cînd circulam cu tramvaiul prin București în felul ăsta, înainte de 1989.

Am avut ocazia să trec, pe unul dintre trasee, prin Chinatown, zice-se cea mai mare comunitate de chinezi de dinafara Chinei. Obiectiv turistic în sine, inclusiv pentru Touristic Bus, și aici de tipul ”hop on-hop off”, cum aveam să constat a doua zi. Practic se intră în altă țară, brusc toate inscripțiile de pe magazine sînt în chineză, vitrinele restaurantelor abundă în lighioane atîrnate, se spune că restaurantele din zonă sînt foarte căutate. Eu nu le-am căutat, am preferat ceva ce nu găsesc pe acasă, chit că ceea ce se oferă în restaurantele chinezești de la noi diferă sigur de ce găseam acolo. Mi s-a părut amuzant cum locuitorii zonei deveniseră ei înșiși borne turistice, căci toată lumea îi poza de zor. Pesemne că la început i-o fi deranjat chestia asta, între timp s-au obișnuit.

sf lombAm mai mers pe Nob Hill, dealul ce apare în multe filme cu San Francisco, distrus în întregime de cutremurul din 1906, dar refăcut. Am bifat și Lombard Street, celebra stradă în zig-zag, cu flori, pe care, am înțeles, poți face și o oră în tentativa de a o coborî cu mașina. Am rămas pentru seară în Fisherman”s Wharf, o zonă cu multe restaurante, și am încercat celebrul crab local, mai ales că înțelesesem că poate fi mîncat proaspăt, fiind perioada de pescuit. 36 de dolari costă unul întreg, dar e suficient chiar pentru un gurmand ca mine.

 

Am lăsat o zi întreagă pentru Alcatraz, mai ales că am fost făcut pioner la Doftana. Nu știu care e legătura, așa mi-a venit să scriu. Din nou am ascultat agenția de turism și mi-am luat bilete on-line. Dacă n-o făceam, riscam să mă duc degeaba la feribot-ul ce duce spre insulă, căci biletele, mai ales în sezonul de vară, se termină extrem de repede. Pentru că aveam timp pînă la ora feribotului meu, căci nu te poți urca decît la ora pe care ți-ai ales-o, am dat o fugă la ”Pier 39”, ca să văd leii de mare, o altă atracție a orașului. I-am văzut, cred și ei m-au văzut pe mine, pentru că altceva nu prea făceau, stăteau pe acele plute de lemn și probabil că se certau în limba lor, căci gălăgia era destul de mare. Nimeni nu arunca de mîncare, de altfel, nici să fi vrut nu cred că reușeau să convingă animalele să îngurgiteze pufuleți, covrigi ori chips-uri. Cola nici atît. În zare se vedea Alcatraz, prin ceață se vedea celebrul Golden Gate, podul acela celebru care de foarte multe ori e ascuns în nori. Așa cum a fost cînd m-am dus eu, de exemplu. Mai jos, găsiți, dacă doriți, o simfonie a leilor de mare:

 

DSC06733DSC06708Alcatraz e o experiență. Faptul că acolo și-a petrecut niște nefericiți ani Al Capone e doar un aspect, căci numărul condamnaților periculoși a fost mult mai mare. Cînd faci turul primești și căști, la care asculți istoria locului, dar ai la un moment dat ocazia să asculți și zgomotul ușilor de la celule. Ceva înfiorător, dacă stăm să ne gîndim, vorba ghidului, că deținuții ascultau asta zilnic. Pînă la urmă însă nu i-a pus nimeni să ajungă acolo, nu-i așa?

N-am ratat ocazia să mă pozez într-o celulă, dar mi s-a părut interesant și meniul pe care-l primeau deținuții. Destul de bine proporționat caloric, după părerea mea. Cine e curios să vadă și imagini de la Alcatraz, găsește mai jos, cu explicațiile pe care le-am auzit și eu:

M-am despărțit de San Francisco a doua zi, după încă o seară petrecută în San Franciso Bay Area. Mi-a părut rău că am ratat o excursie în Napa Valley, celebra zonă a vinurilor din California. Dar în viață nu le poți avea pe toate, nu-i așa?

Am plecat spre Los Angeles convins că a meritat ocolul prin San Francisco. Și aceasta e o destinație care merită făcută, mai ales că există din Europa destul zboruri directe. Vă invit să descoperiți, mai jos, San Francisco:

Cînd m-am hotărît să plec în America, destinația inițială, prin concursul de împrejurări ce m-a făcut să iau această decizie, curajoasă pentru un om care nu iubește absolut deloc zborurile cu avionul, era Los Angeles. Între timp, pe ideea dacă tot stau 10 ore într-un scaun, mare parte deasupra oceanului, și plătesc un bilet, de ce să nu vad mai multe lucruri?, am ajuns la Las Vegas și apoi la San Francisco. Și nu-mi pare rău absolut deloc, dimpotrivă.

Drumul spre aeroportul din San Francisco și spre cursa Virgin America către Los Angeles (va amintiți din episodul precedent cum se fac ”safety instructions” pe zborurile Virgin, dacă nu, găsiți AICI) l-am făcut, contra a 50 de dolari, cu un Lincoln sută la sută american,  al hotelului la care am stat. La venire, taxiul făcuse 46 de dolari, căci aeroportul din San Francisco e destul de departe de oraș, așa că am zis că merită să încerc și o limuzină ”prezidențială”. Șoferul cu care am mers era cam supărat pe invazia de mașini europene și, mai ales, japoneze pe piața americană în detrimentul celor americane, care în concepția lui sînt mult mai bune. Pe traseu, l-am întrebat cît se face cu trenul de la San Francisco la Los Angeles și am aflat, destul de surprins, că vreo 6 ore, cam cît faci și cu mașina. Mi-a explicat că trenul nu prea e folosit în America pe distanțe lungi, ci doar pe distanțe scurte, în special de cei care merg la muncă (am vrut să scriu ”navetiști”, nu era nimic incorect, numai că mi-a venit în cap expresia ”navetiștii huilei” de acum vreo 15 ani și am renunțat), dar că merită efortul, pentru că peisajele sînt superbe. Apoi am fost curios să aflu cam cît ai face de la Miami la Los Angeles, am aflat că 18 ore, și am dezvoltat o discuție despre celebrul ”Route 66”. Mi-a spus că merită încercat, dar că trebuie avut în vedere că în America nu ai voie să conduci mai mult de 10 ore într-o zi. Evident, ca oricărui român, mi-a venit în cap ideea, pe care i-am și expus-o de altfel, ”de unde mama-dracu`știe Poliția cîte ore am condus eu în ziua aia?”. La care el m-a privit în oglinda retrovizoare, cam cum m-am uitat eu la delfinii din Las Vegas, ceva de genul ”săracu`, e simpatic, ar merita o viață mai bună!” și mi-a spus foarte serios: ”They know. This is America, they know everything about you”. Apoi mi-a explicat că la ei, atunci cînd e un accident, Poliția vine foarte repede și știe exact cine a fost de vină, nu se mai stă ca la noi cu schițe și certuri. Despre cît de repede vine Poliția la un accident de trafic aveam să mă conving eu, peste 3 zile, în Los Angeles. Puțină răbdare.

Vodafone

Am ajuns la Los Angeles după vreo 50 de minute. Sincer, nu l-am luat în seamă prea tare pe tip și a sa idee ”they know everything”. Mi s-a părut că a văzut prea multe filme. Filme americane am văzut cu toții și încă destule. Majoritatea se leagă de Hollywood și, implicit, de Los Angeles. Un oraș unde, mărturisesc, mi-ar plăcea teribil de mult să locuiesc. Deja am două, primul ar fi Barcelona, al doilea e Los Angeles și uite că nu știu exact care ar fi ordinea. Am eu o atracție pentru orașele cu deschidere la mare, mi se par mult mai atractive.

Ei bine, Los Angeles e un oraș excelent pentru a trăi. Are de toate, inclusiv o climă suficient de bună iarna și rezonabilă din punct de vedere al căldurii vara. E însă foarte greu de vizitat. Pentru cineva care vine prima dată, stă destul de puține zile și ar vrea să le vadă pe toate. Acum, după ce am fost, mi se pare că o săptămînă e minimum de timp necesar pentru a descoperi tot ceea ce înseamnă acest oraș.

Problema începe de la hotel. Atunci cînd făceam cercetările de dinaintea plecării m-am gîndit să stau în ”downtown”. Obișnuit cu centrul orașului pe care-l caut atunci cînd merg în Europa. În Los Angeles, în America în general, ”downtown” înseamnă zona de birouri, de zgîrie-nori, de business. Zonă care, după ora 6 seara, devine pustie, căci toți merg acasă. Doar ceva ”homeless” și oameni veniți cu afaceri, care rămîn peste noapte, deși, așa cum am mai zis, avioanele sînt atît de multe, cu un orar foarte divers și destul de convenabile ca preț încît poți sări peste cazare.

Așa că am ales ”west Los Angeles”, mai exact ”west Hollywood”. Insist și aici pe ideea unei agenții de turism în care să ai încredere. Am ales un hotel, Hyatt Century Plaza, recunosc și pe criterii financiare. Cele din Beverly Hills, sau apropiate de Beverly Hills erau mai scumpe. Dar, iar ăsta e un sfat pe care-l dau indiferent de orașul în care călătoriți, mai bine dai mai mult la hotel decît să cheltui suma respectivă, sau mai mult, pe taxi-uri. Am greși, data viitoare o să știu.

Hotelul respectiv, aveam să aflu din turul orașului, se află în Century City, pe locurile unde erau studiourile ”Century Fox”. Care au fost cumpărate, iar pe terenul respectiv a fost construită o zonă rezidențială, încă una căci sînt foarte multe în Los Angeles, acum vreo 20-30 de ani, deci e suficient de nouă. O zonă senzațională din punctul meu de vedere, mai aerisită, cu multă verdeață, cu cîteva clădiri de birouri de tip american, foarte liniștită și sigură, dar un pic cam departe de atracții. Prin fața hotelului trece însă unul dintre traseele Bus-ului Turistic. De la care am aflat că la acest hotel trag președinții Americii cînd vin în Los Angeles, pentru că sînt aduși direct cu elicopterul de la aeroport. Ronald Reagan a fost cel care a deschis această tradiție. Și tot la acest hotel, am aflat, a fost filmată o scenă celebră din filmul ”Lethal Weapon 2”, scena în care Mel Gibson și Danny Glover sar direct în piscină de pe balconul unei camere de la un etaj superior. Abia aștept cea de-a 1234-a reluare a filmului pe ProTv ca să văd scena mai bine. Eu am stat în partea cealaltă, spre bulevardul numit ”Avenue of the Stars”, așa că n-am cum să vă descriu senzația dată de balcon și piscină.

Vodafone

Los Angeles e uriaș. E ca o plăcintă cu multe felii. E cunoscut ca ”orașul automobilelor”, căci nimeni nu merge pe jos, în afară de ”downtown” ziua, și există destule zone fără trotuare. Am descoperit asta cînd am luat bilete la autobuzul turistic, un mijloc de transport pe care-l recomand în orice oraș din lume ce dispune de așa ceva. În Los Angeles, ”Touristic Bus” are 6 trasee, pe culori, iar sfatul e să nu faci mai mult de două trasee pe zi. Nici nu prea ai cum, căci, fără opriri și coborîri la diverse obiective, un traseu durează mai mult de două ore. Și merită să mai cobori ici-colo, măcar în Beverly Hills, în Santa Monica, în Venice Beach, pe Rodeo Drive, pe Hollywod Boulevard, la Dolby Theatre, cel cu Oscar-urile, și tot așa.

Am conștientizat că orașul e foarte mare cînd am ajuns. La recepția hotelului am intrebat unde se poate mînca seara și am fost direcționat spre Sunset Boulevard. Eu aveam în minte Santa Monica și ”3-rd street promenade”, despre care citisem, iar apoi văzusem că la 100 de metri de hotel e ”Santa Monica Boulevard”. Tipul de la concierge, un element foarte important la orice hotel, m-a privit ușor contrariat cînd i-am spus de bulevard și mi-a explicat că pînă la zona pe care o caut eu sînt vreo 20 de mile, iar taxiul m-ar costa vreo 80-100 de dolari dus întors. Așa că i-am acceptat sfatul cu Sunset și n-am regretat, am intrat într-o restaurant tipic american, cu acele canapele paralele, de culoare roșie, cu tonomat muzical la fiecare masă și cu meniu dominat de burgeri, coaste și alte chestiuni de genul ăsta. Am aflat ulterior că și aici s-a turnat nu știu ce scenă din nu știu ce film, sînt atît de multe lucruri de genul ăsta pe care le-am aflat încît mi se amestecă în cap, iar atunci n-am notat, căci eram totuși în vacanță, nu in timpul serviciului.

Merită să fac o paranteză. Toată lumea știe cum mănîncă americanii și cum arată porțiile la ei. De la mari la foarte mari. La orice. Există însă o certă preocupare pe ideea asta, și foarte multe restaurante au pe meniu numărul de calorii al fiecărei porții. Sînt foarte multe reclame la televizor cu mîncare bio, cu puține calorii, inclusiv pentru cîini, iar americanii par din ce în ce mai preocupați de ideea de sport, de gimnastică de întreținere.

Aproape totul în Los Angeles e legat de filme. Casa în care s-a născut cutare, scoala pe care a absolvit-o cutare, restaurantul la care lucrat cutare, cladiri în care s-au turnat tot felul de scene celebre, pușcăria la care au ajuns diverse celebrități după nopți condimentate cu alcool și cine mai știe cu ce. Cel mai important traseu al Bus-ului Turistic este cel roșu, care trece prin Hollywood și Beverly Hills. Mai jos, găsiți un filmuleț cu acest tur:

Mai există un tur, derivat din acesta, care te duce în inima Beverly Hills, așa numitul ”Hollywood celebrity`s houses tour”. Mie mi s-a părut o mică țeapă, contra vreo 30 și ceva de dolari, căci nu vă imaginați că respectivele celebrități stau în fața porții și vă salută, ba eventual vă și invită la o cafea înăuntru. În genral se văd niște garduri înalte și niște case ce se ghicesc pe după ele. Iată un mic exemplu mai jos:

De altfel, pe toate aceste tururi ești sfătuit să caști bine ochii, nu cumva să ratezi vreo celebritate aflată din întîmplare pe acolo. Se induce ideea că și aceste celebrități sînt oameni ca noi, care trebuie să mănînce, să bea un pahar, să se îmbrace, deci pot fi orcînd reperați. Există un loc unde se comercializează niște foarte celebre ”milk shake”, bombe calorice între noi fie vorba, și unde există chiar un GPS al starurilor, apeși pe numele respectivului și vezi pe unde se află. Totul e să crezi povestea. Nu știu dacă se află la toaletă ce se întîmplă cu GPS-ul.

Eu unul n-am văzut nici un star. Sau am văzut unul, dar foarte rapid. Eram pe Rodeo Drive și l-am zărit pe Pau Gasol. De fapt, prima dată i-am zărit mașina, un Mercedes-McLaren, apoi l-am recunoscut și pe el. Tot acolo presupun că am văzut și un actor, în magazinul Dior. Un actor ce seamănă cu Jack Nicolson, dar nu era sigur Jack Nicolson, habar n-am cum se numește, dar presupun că era bine cunoscut în zonă de vreme ce era înconjurat de tot personalul magazinului.

Rodeo Drive e un spectacol. E cea mai luxoasă stradă pe care am văzut-o eu, și am fost și-n Paris, și-n Milano, și-n Monaco etc. De-o parte și de alta sînt numai branduri de lux, iar magazinele sînt spectaculos amenajate. În zonă e și hotelul la care s-a filmat ”Prety Woman”, asta așa, ca să mai adaug un film celebru în text:

Am pomenit mai sus despre un accident pe care l-am văzut. Nu pe Rodeo Drive, ci pe Beverly Drive, o stradă paralelă. O dubiță a forțat, în intersecție, galbenul și a lovit un Mercedes de teren, ML, care îi venea din dreapta. Eram într-un restaurant, pe terasă și am văzut bine scena. Imediat după impact, toată lumea din jur a început să strige, panicată, ”call 911, call 911”. Ceea ce s-a și întîmplat, evident, cred că 6 sau 7 oameni au făcut-o instantaneu. Între timp șoferul ML-ului, un om mai în vîrstă puțin, undeva la 60 de ani, din ce am dedus eu, a dat să coboare din mașină, dar, pesemne încă amețit de impact s-a clătinat ușor și a părut că leșină. Moment în care groaza s-a instalat în rîndul privitorilor, iar un client din restaurant, aflat pe terasă ca și mine, a început să strige ”I`m a doctor, i`m a doctor” și s-a repezit spre pacient. Ei bine, ca s-o n-o mai lungesc, Poliția a venit în 4 minute, știu exact pentru că, din instinct jurnalistic scosesem telefonul să filmez, dar mi-a fost jenă ulterior s-o fac, iar după alte 3 minute au apărut două mașini de intervenție mari, cu paramedici, pompieri, tot tacîmul. Cam în jumătate de oră lucrurile erau gata, mașinile remorcate din intersecție, pacienții primiseră primul ajutor, căci nu era vorba de nimic grav totuși, totul a revenit la normal.

De neratat în Los Angeles sînt studiourile Universal. O zi trebuie petrecută acolo, în lumea filmului și a efectelor speciale. Aș putea să povestesc cum am trait ”pe viu” un cutremur, o inundație, precum și o luptă 3D între Godzila și un alt monstru, cu efectele de rigoare pe care le simți extrem de natural, cum am trecut pe strada nevestelor disperate (nevestele nu erau acasă de data asta”), am văzut un avion prăbușit în nu mai știu ce film, ceea ce mie, care urma să plec a doua zi, mi-a adus o stare de confort teribilă:

N-aș vrea să uit un lucru. În Los Angeles, în Santa Monica de fapt, am trăit cel mai frumos apus de soare din viața mea. La noi la mare, soarele răsare din apă, fenomen pe care l-am ”admirat” sau am încercat s-o fac. La Santa Monica, soarele apune în apă, iar fenomenul e un spectacol uluitor de culori. Cerul parcă ia foc, iar apa oceanului se transformă într-o oglindă ce contribuie la spectacol. E o logodnă magică între apă, soare și cer, iar linia orizontului pare mai apropiată și pare buza unei prăpăstii, linia unei granițe ce te invită s-o descoperi. Ceva mai jos, la final, găsiți cîteva imagini. Nu-s făcute de mine, căci talentul meu fotografic e aproximativ, iar așa ceva merita o mînă de profesionist, așa că le-am luat de pe net.

Drumul spre țară, via Londra, l-am făcut tot cu British. De la Los Angeles, am zburat spre Londra cu un urias Airbus A 380. A fost prima dată în viața mea cînd m-am uitat pe geam la decolare, pentru că ceea ce se vedea pe hublou era absolut fantastic. Iată:

A fost însă cel mai ”turbulent” zbor pe care l-am făcut în viața mea. Din 10 ore, nu cred că, adunate, au fost 60 de minute line, fără tremurat. Nu știu de ce, ca și la dus mă gîndeam că avionul fiind mare nu resimte la fel de rău turbulențele ca un aparat de mai mici dimensiuni.

Cam ăsta a fost reportajul/serial despre vacanța mea în America. Am primit pe facebook, pe pagina mea oficial, un mesaj prin care eram acuzat că mă dau mare, că lumea moare de foame și eu mă laud cu vacanța mea. Nu asta a fost intenția. Poate că unii s-au simțit deranjați, îmi pare rău, dar poate că alții au găsit interesante rîndurile mele, eventual sfaturile mele legate de călătorie. Spre deosebire de alte bloguri de turism, n-am nici o legătură cu agenții ori companii aeriene, ca să le fac reclamă. Am scris ce-am văzut și ce-am trăit. Doar o parte, ar fi fost mult mai multe de povestit. Mă gîndesc ca pe viitor să mai fac astfel de reportaje, pentru că, vorba unui alt mesaj, e andreiniculescu.com, nu fotbal.com. Există și altceva în viață decît fotbal.

Și, apropo: lăsați viața să vă surprindă!

15 Comentarii
  • h0r1a spune:

    Foarte frumoasa povestea vacantei tale.Am citit cu placere.

  • ADRIANA spune:

    Felicitari !!Atat pentru excursie , dar mai ales pentru prezentare. Urmeaza sa plec si eu peste o luna si imi sunt de foarte mare ajutor informatiile ce vin de la dumneavoastra.Daca nu va deranjeaza o sa va mai intreb pe parcurs cate ceva, inainte de a pleca !! Multumesc !!

  • Catalin spune:

    Felicitari! Atat de multa munca care face fericiti multi oameni printre care si eu. Iti multumim pentru efortul depus, voi citi fiecare cuvant in parte. Esti mare, omule!

  • Gabriel spune:

    Super interesant articolul! Eu, pana acum am zburat doar cu companii aeriene low cost si asta din cauza ca biletele de avion sunt mai accesibile, desigur nu se compara confortul din prezentarile tale.

  • Alexandru Constantin spune:

    Se vede talentul jurnalistic.
    Foarte interesanta prezentarea.
    Felicitari
    Lucrurile nu s au schimbat la Ambasada SUA – jandarmii sunt la fel :)
    Si nu uita : lasa viata sa te surprinda

  • Florin spune:

    Multumesc pentru articol! Foarte frumos scris !!

  • Costel spune:

    Îmi place cum suna vreau sa vizitez Los Angeles e visul meu lucrez in germania bani nu sunt o problema cum rezolv cu viza sa mi o dea cât mai repede Adica sa fie f?r? stres pierdere de timp si bani …..?

  • Mihai Tanasa spune:

    Buna ziua. Vreau sa va intreb daca eu si sotia ma incadrez in suma de 5000 € total pentru o saptamana in New York si ceva vizite prin orasele din apropiere. Multumesc anticipat!

    • Andrei Niculescu spune:

      Buna ziua. Luati in calcul ca biletele de avion nu-s asa de ieftine si ca o cazare la New York sare bine de 200 de euro pe noapte, intr-o zona ok. Cred insa ca e o suma ok, ba chiar e posibil sa ramana si de putin shopping pt sotie :)))))

  • Alex spune:

    Salut Andrei.
    As vrea sa fac si eu un tur asemanator cu al tau, doar ca o sa mai adaug in lista si Sacramento.
    M-ar interesa, daca imi poti spune, cat te-a costat totul, de la plecare pana la sosire acasa.
    Multumesc

  • Elena spune:

    Felicit?ri Andrei
    De o s?pt?mâna am revenit in ?ara dup? ce am parcurs 30.160km, 9 zboruri, am vizitat 4state din SUA (California ,Arizona,Nevada ?i Hawai) ?i Canada. Am reg?sit trasee,spectacole,personaje din descrierile tale.Felicitari pentru ca ai putut sa transmi?i maxim din ce se poate. Când e?ti acolo e altceva.
    Merita sa î?i propui sa ajungi acolo ?i va doresc ,cei ce citesc reportajul, sa se împlineasc? .
    E fabulos!
    Singura umbra a vacantei este atacul din Las Vegas.

  • Cosmin spune:

    Foarte interesant si util articolul. Sunt in cautarea raspunsului la intrebarea: ce vizitez mai intai in USA? Coasta de est sau cea de vest?

  • Mircea M.Ionescu spune:

    FELICIT?RI, ANDREI! EXCELENT MATERIAL, PRACTIC O CARTE CARE MUSAI TREBUIE S? APAR?. Î?I SPUNE UN CONFRATE CARE A FOST DE 5 ORI LA LOS ANGELES, DE 3 ORI LA LAS VEGAS…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Instagram
Arhivă
Utilizatori
Flag Counter
Statistici