Ca de obicei cînd vine vorba de o confruntare împotriva Ungariei, indiferent de sport, totul devine mai contondent, mai agresiv, mai lipsit de discernămînt. Iar dacă respectiva confruntare e la fotbal și încă într-un meci foarte important, contondența se mărește, e deja la puterea a treia, dacă nu cumva a patra. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” României n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria, venită după un succes în Grecia și într-o grupă de calificare din care Parisul se vede limpede, chiar și fără să fim integrați în spațiul Schengen, partida cu Ungaria așadar reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.

Nu va fi în cele ce urmează un text de genul ”pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!”, chit că unora, de la care zău că așteptam mai multă inteligență, pare să le placă acest refern de vreme ce l-au și adoptat ca imn al primei reprezentative. Îmi amintesc că în urmă cu ani buni, foarte mulți deja, înaintea unui meci al ”Generației de Aur”, cel cu Belgia dacă memoria nu mă păcălește (ceea ce n-ar fi deloc imposibil), defunctul cotidian Sportul Românesc ieșea pe prima pagină cu acest titlu. ”Pe ei, pe mama lor!”. Atît încăpea atunci, era un titlu cu roșu, cît toată lățimea primei pagini. Erau însă alte vremuri. Sportul Românesc detronase bătrîna Gazeta Sporturilor în preferințele oamenilor și avea un tiraj cît toate ziarele ce apar azi la un loc (chit că Dumitru Dragomir, patronul, ne repeta zilnic și obsesiv că degeaba am vrea și noi salarii ceva mai mari, că nu poate mulge mai mult o vacă fără lapte), iar acel titlu a fost ceva ce nu se mai pomenise pînă atunci. Nu știu dacă are sau nu legătură, dar meciul cu Belgia a fost extrem de violent, dincolo de succesul ”tricolorilor”, scos dintr-un penalty inexistent, pe care Ilie Dumitrescu îl pune și acum pe seama atmosferei din tribune, cu gazele lacrimogene făcînd pe alocuri imposibilă o respirație normală.

Zău că nu mi-aș dori un astfel de scenariu și acum.

E totuși un meci de fotbal. N-am început și nici nu sînt șanse să începem prea curînd un război cu Ungaria. Într-o Europă unde granițele nu mai există, într-un spațiu Schengen în care jinduim să fim admiși, acest gen de conflicte, ce par războaie, sînt alimentate doar de oamenii politici în căutarea gloriei prin asta și nu prin ceea ce fac pentru a-și onora promisiunile. Se joacă România-Ungaria totuși, nu ne luptăm românii cu maghiarii. Știu, mi se va servi pe o tavă colorată cu însemne naționale, eventual alături de o bentiță tricoloră, ideea că de la București lucrurile se văd mai greu. Posibil, dar, oricum, a transforma un simplu joc între 22 de băieți într-o dispută cu conotații etnice mi se pare o abordare total eronată.

Să ne întoarcem deci la fotbal. Într-o țară cu atîtea milioane de selecționeri, să mai vin și eu cu echipa mea ar fi pierdere de vreme. Oricum, toți cei care au altă părere vor rămîne cu ea în minte, indiferent ce argumente aș aduce eu, pe principiul atît de utilizat la noi ”cutărescu e un bou și nu se pricepe pentru că nu are aceeași părere cu mine, care normal că mă pricep la toate”. Nu-l agreez prea tare pe Pițurcă, mi se pare un antrenor cam ”urechist”, nu-l văd preocupat de ultimele tendințe din fotbal, nu mi-l imaginez un tip studios, care să urmărească meciuri peste meciuri ca să-și facă o idee. Poate mă înșel, sper să mă înșel, dar așa îl văd eu. Cred că nu știe cine e antrenorul lui Marica și Torje, nu-s convins că știe cine e antrenorul lui Gardoș, sau poate că știe, că-i totuși un nume foarte mare, dar cred că are mari dificultăți să spună 4 coechiperi de-ai lui Chiricheș. Încă o dată spun, sper să ma înșel. Nu-i înțeleg nici metodele de selecție. Am promis că nu abordez acest subiect, dar n-am putut să mă abțin.

În ciuda celor de mai sus, am încredere în Pițurcă. Am încredere, deși nu știu de ce. Sau poate tocmai d-aia. În ”jucătorul” Pițurcă. Nu știu de ce, nici acum nu știu. Nu am încredere în antrenorul Victor Pițurcă, am încredere în jucătorul de cazino Victor Pițurcă. Selecționerul nostru se comportă ca un împătimit al jocurilor de noroc, ceea ce de fapt și este. Niciodată nu face ceea ce ar face un jucător normal. Dacă are un as și un popă la prima mînă, îi dă jos și rămîne cu un doi, un 4 și un 6, așteptînd ca destinul să-l ajute și să-i ofere o quintă. Dacă nu-i iese blufează, scoate asul din mînecă, găsește el o soluție. Cer scuze, spre deosebire de selecționer nu sînt un cunoscător al jocurilor de noroc, prefer să cîștig banii altfel și să-i cheltui pe altceva, așa că e posibil ca exprimarea mea la acest capitol să fie greoaie. M-am obișnuit cu obsesiile sale. Am scăpat de Cociș, am dat de Bogdan Stancu.

Munca de selecționer e grea pe undeva, cine-i cere unui selecționer să-și facă echipa să joace ca una de club are puțin habar de fotbal. Un selecționer are jucătorii la dispoziție foarte puține zile și nu poate crea nici automatisme, nici relații de grup, nici un studiu temeinic al adversarului. De-a lungul mandatelor sale, Pițurcă a arătat o intuiție remarcabilă cînd a venit vorba de alegerea primului 11. I-au ieșit multe și tare bine ar fi să-i iasă și de data asta.

Nu mi-e teamă de unguri. Nu de unguri în general, am fost la Budapesta de multe ori și n-am simțit mici un fel de stres, român fiind, ci, în particular, de cei pe care-i vom vedea pe Arena Națională. Pe gazonul Arenei naționale, mai bine zis, gazonul care tinde să devină, la fel ca-n cazul kilometrilor de autostrada construiți, cel mai scump din lume. Nu peste mulți ani, cu banii cheltuiți pe schimbarea gazonului simt că s-ar mai fi putut face un stadion, unul mai mic, de genul celui de la Ploiești. Că oricum autostrăzi ca în Ungaria, asta ca să fac o legătură cu meciul, nu prea mai am speranțe că o să apuc să văd.

Mi-e teamă de noi. De incapacitatea noastră de a lega două momente bune în decurs de cîteva zile. Mi-e teamă să nu pățim așa cum am pățit de atîtea ori, să ne trezim că ne ducem la fund în apropierea malului după ce am făcut eforturi să ne menținem la suprafață. Mi-e teamă de presiunea unui public care nu ar trebui să uite că e doar un meci de fotbal. Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Tradiția de a sărbători o finală de Cupa Davis pierdută ca și cum ar fi cîștigată. Tradiția de a uita de o finală a Cupei Campionilor cîștigată, ca și cum ar fi una pierdută.  Tradiția de a lua totul la mișto atunci cînd nu e cazul și de a discuta serios atunci cînd e momentul zîmbetelor. Tradiția de fi împotrivă, fără să știm de ce, pentru că noi știm să rîdem de Hagi, să facem mișto de Lucescu, în general să caricaturizăm ceea ce am avut sau avem mai bun. Mi-e teamă că nu vom mai putea da gol în minutul 2. Și mi-e teamă că lumea crede că sîntem ceea ce nu sîntem în fotbal.

Dar poate că de data asta va fi altceva. Iar ”data asta” să se extindă și la meciul din Finlanda. Poate că spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă se va regăsi în cei 11 sau 14 ”tricolori”. Care vor fi ei, asta chiar n-are importanță. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.

Sper că de data asta va fi altceva. Și asta nu pentru că ne războim cu ungurii, ci pentru că jucăm cu Ungaria, contracandidata României la un loc de calificare la Euro 2016.