Este foarte posibil ca eșecul pe care Belgia l-a suferit cu Italia, în primul său meci de la acest European, să se constituie în cele din urmă într-un mare avantaj pentru Wilmots și ai săi. Tot răul spre bine se spune pe la noi și probabil și pe la belgieni, căci dacă n-ar fi pierdut cu Italia și, probabil, ar fi câștigat grupa ar fi fost aruncați în partea cealaltă de tablou, cu toate consecințele de rigoare. Așa, scăpați și de Croația ce părea un potențial rival, Belgia pare a avea un culoar mai mult decât favorabil până la finală.

Scriam pe acest blog imediat după Belgia-Italia că selecționata ”dracilor roșii” seamănă mult cu Manchester City. Un amalgam de vedete, dar nu o echipă. Plus un antrenor amorțit pe bancă. Lucrurile s-au mai schimbat, ca după un duș rece. Wilmots a ieșit din amorțeală, a părăsit un pic zona de confort și a lucrat puțin la formula de joc. A trecut la un 4-2-3-1 pe  care toată lumea îl vedea drept cel mai corect la ce avea Belgia de oferit, sacrificându-l în cele din urmă pe Fellaini, care dintr-un mijlocaș închizător excelent la momentul plecării în Anglia a devenit un fel de ”peste tot și pe nicăieri”, grație ideii lui David Moyes de a-l plasa undeva în spatele vârfurilor. Apoi, Wilmots a înțeles că un modul cu o asemenea calitate nu poate avea totuși un fundaș lateral de la Montreal Impact, așa că i-a oferit banda dreaptă lui Meunier. Băiatul joacă la Bruges, încă joacă la Bruges ar fi o exprimare mai corectă, căci deja s-au adunat trei prestații foarte bune care l-ar putea îndrepta spre un alt campionat. Poate cea mai importantă mutare a fost însă trecerea lui De Bruyne în zonă centrală, acolo unde-și poate pune-n valoare mult mai bine calitățile și viziunea. Și poate sta mult mai aproape de Eden Hazard, căpitanul până acum adormit, dar mai nou retrezit la viață.

Belgia și-a redescoperit apetitul pentru goluri pe măsură ce Eden Hazard își redescoperea apetitul pentru fotbal. Venit după un sezon complicat la Chelsea, când devenise ținta ironiilor tuturor pentru lipsa golurilor, Hazard a reușit să scape de acea mantie a neputinței ce se legase ferm de umerii lui. Prestația cu Ungaria a fost un cumul de superlative, terminat cu un gol magnific la capătul unei acțiuni atât de personale. Eu unul rămân totuși cu faza golului de 2-0, când Hazard a avut o reacție de mare fotbalist observând că pasa lui inițială își va găsi un coechipier în poziție de ofsaid și alegând să continue de unul singur, ca la rugby, dacă tot ne aflam la Toulouse unde rugbyul e la mare modă.

Pentru Belgia se deschide acum un culoar extrem de favorabil. Urmează Țara Galilor, în ”sferturi”, apoi Polonia sau Portugalia în semifinale, toate echipe ușor inferioare din toate punctele de vedere. Cred că italienii încep ei să regrete acea demonstrație de forță cu belgienii, căci tare bine le-ar fi prins ”azzurrilor” un astfel de culoar. Pentru belgieni rămâne însă acea senzație de stand-by, căci această generație fantastică încă n-a prins un meci mare, o victorie mare. Acest 4-0 cu Ungaria, chit că înseamnă o calificare în ”sferturi”, nu are gustul unei mari victorii, indiferent de proporțiile scorului. Nici măcar o victorie cu Țara Galilor și, mai departe, cu Portugalia sau Polonia parcă n-ar avea. Lumea așteaptă de la Belgia o finală, eventual o victorie în finală, căci nu-s puțini cei care cred că această generație e peste cea care-n 1986 prindea semifinalele Mondialului mexican. Într-un fel, cu Belgia se întâmplă ce se întâmplă și cu Argentina lui Messi. Sunt prea buni doar pentru o calificare în finală, ei trebuie s-o câștige.

Două vorbe despre Ungaria. Am văzut tot felul de păreri, inclusiv manifestări de bucurie pentru acest eșec usturător. Capra vecinului e mereu prezentă în mintea noastră, iar dacă a noastră, la acest European, a murit de la naștere am vrea ca și a vecinilor să pățească la fel. Problema e că Ungaria, în ciuda acestui 0-4, a realizat ceva la acest turneu final și cred că a ieșit cu fruntea sus. Am văzut la unguri o linie de joc, o strategie, o idee ce n-au fost date la o parte indiferent de ce scor arăta tabela. Celor ce spun că e mai bine să ieși din grupe decât să pierzi așa le recomand să aibă grijă la strugurii acri, că fac rău la stomac. Între a te bate Belgia cu 4-0 și a te bate și elimina alde Sadiku, eu unul prefer oricând prima variantă.

Revin la Belgia printr-o paralelă cu Croația. Și despre Croația s-a zis același lucru după victoria cu Spania. Că are un superculoar, că are super echipă, că are potențial de a câștiga inclusiv trofeul. Cu Portugalia s-a văzut că un singur lucru n-aveau croații. Obișnuința de a juca având această ștampilă de favoriți pusă pe ei. De fapt, cred că aceasta e o caracteristică a acestui colț de lume, cel balcanic, din care facem parte și noi. Noi nu putem depăși acel sentiment de inferioritate, nu putem gestiona momentele în care ne simțim superiori. Când ne simțim superiori devenim superficiali și nu ne mai concentrăm îndeajuns. Spaniolii au o vorbă, ”morir de exito”, care e greu de tradus în limba română. Cred că și-n croată. Un soi de stimă de sine care devine ucigătoare.

Nu știu cum stă Belgia la acest capitol. Va trebui să vedem. Are în față un adversar, Țara Galilor, care atacă rar, iar atunci când o face totul gravitează în jurul lui Gareth Bale. Care are însă o viteză fantastică și o viteză de reacție colosală. Nu-i un adversar simplu pentru Belgia, dar nici acel adversar care să producă acea victorie mare de care vorbeam, în caz că ea se va întâmpla. E genul de meci pe care dacă-l câștigi va fi considerat un lucru normal, iar dacă-l pierzi nu va exista nicio circumstanță atenuantă.

P.S.

Lumea fotbalului e comoționată și emoționată de anunțul lui Messi, care a spus că se retrage din echipa națională a Argentinei, urmare a unei noi finale pierdute, din nou cu Chile, din nou la penaltyuri. Messi are deja 4 finale pierdute, căci puțini își mai amintesc de cea din 2007, tot de la Copa America, în fața Braziliei. Atunci era tânăr și la început de drum. Acum e matur, abia a împlinit 29 de ani, dar capătul drumului încă nu se vede. De acea cred că va reveni asupra deciziei. Luată la nervi și printre lacrimi, hotărârea de a abandona tricoul primei reprezentative are multe căi de atac de-acum înainte. Prima e dată de însăși dorința lui Messi de a câștiga mereu și mereu, dorință care l-a făcut de atâtea ori s-o ia de la capăt. Uneori e mai greu s-o iei de la capăt atunci când câștigi tot decât atunci când ești pierzi, de aceea cred că nu suntem în fața unui verdict definitiv. Până la Mondialul din Rusia deja sunt mai puțin de doi ani și nu-l văd eu pe Messi stând în umbră la ceea ce ar putea să fie ultimul turneu final major al carierei.