Se fac, iată, 29 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrînit! Și ce repede! Cît am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea.
Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac. Mi-amintesc perfect acea zi de 7 mai. Nu eram stelist nici atunci, dar nici nu pot spune că am ținut cu Barcelona. Pe vremea aia parcă n-aveam porniri de genul ăsta. Mai ales că taică-miu a fost unul dintre românii care au avut marele noroc să fie în galeria Stelei, pe ”Sanchez Pizjuan”. A plecat în dimineața meciului și s-a întors în aceaași noapte și pînă a ajuns acasă habar n-am avut dacă totul e în regulă cu el, dacă zborurile au fost ok, dacă la Sevilla lucrurile au decurs pașnic și tot așa. Pentru cei foarte tineri, care nu se pot despărți de telefonul mobil nici în somn, așa ceva poate părea de neconceput, dar atunci așa erau vremurile, iar în România cu atât mai mult, erau anii cei mai negrii din perioada lui Ceaușescu. Știu că mi-am dorit un tricou, un fular, orice cu care să mă pot lăuda la școală, ca orice copil, dar n-am avut noroc. Valuta era strict interzisă în acele timpuri, puteai ajunge la pușcărie dacă erai prins cu un dolar în buzunar, așa că din generoasa sumă de 5 dolari pe care au primit-o, ca un soi de diurnă, cei care au plecat acolo n-am putut primit decît un pachet de biscuiți și un ziar Sport, din acea zi de 7 mai. Poate că a fost un semn, cine știe! Am păstrat ziarul ăla mulți ani, împreună cu programul meciului, cu celebra fotografie a Stelei sub are scria ”Steaua de Budapest”. Din păcate nu mai am nici ziarul, nici programul. S-au rătăcit pe la Gazetă, i le-am dat lui Andrei Vochin atunci cînd a scris cartea despre Steaua 1986, și nu mai știu ce s-a întîmplat cu ele. În fine, asta să fie paguba mea.
Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Nu face de ani buni, ceea ce nu e normal. Sprițul cîmpenesc organizat într-o zonă splendidă pentru agroturism nu reprezintă decît o încercare a unora de o vopsi o stare de nepăsare a celor care ar trebui să facă din momentul Sevilla 1986 un reper istoric. Astăzi e un pic mai complicat, finanțatorul tocmai ce a ieșit din pușcărie, dar altădată nu era. Spre exemplu în 2011, cînd s-au făcut 25 de ani, ori în 2006, cînd s-au împlinit 20 de ani.
Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît cum au transformat Lăcătuş şi Balint penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? O fac destui și astăzi. Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 29 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un reper în domeniu, în care orice copil ar vrea să ajungă, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, chiar derapînd uneori de la regulamente, la noi se finanţează doar mediocritatea.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spunea într-o reclamă tv. Se mai spunea ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!
Am văzut de dimineață, pe grupul Fotbal European, pe care l-am creat pe Facebook, acum aproape 5 ani, special pentru amatorii de discuții despre fotbalul internațional (care mai dau ele în certuri atunci cînd se discută eternele subiecte Messi vs Cristiano, Real vs Barcelona, Juve vs ceilalți ori Premier League vs Primera, dar în esență rămîne un loc bun pentru discuții și comentarii), am văzut așadar pe acest grup poza lui Sir Bobby Robson. Sub care era un mesaj, îmi cer scuze pentru limbaj, oarecum idiot: ”La mulți ani, Bobby Robson!”. Fie cel care a pus poza, dar mai ales mesajul, nu știa că Sir Bobby a murit de ceva vreme, fie știa dar a fost neinspirat. Haideți să rămînem, pentru liniștea noastră, cu a doua variantă! Cu puterea pe care o am ca administrator al acestui grup, suna așa, pompos, cam ca administratorul de bloc, nu-i așa?!, am șters poza. Dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că l-am cunoscut pe Sir Bobby Robson. Am lăsat viața să mă surprindă, cum îmi place mie să spun întotdeauna, și a făcut-o. Nu întotdeauna ai ocazia să cunoști un Sir, nu întotdeauna ai ocazia să vorbești despre fotbal cu un monument al acestui sport. E una dintre oportunitățile pe care cariera de jurnalist mi-a oferit-o. Azi, ar fi împlinit 81 de ani.
În ceea ce-l privește pe SIR Bobby Robson, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.
Am avut plăcerea şi onoarea așadar să-l cunosc. S-a întîmplat în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei și fostul antrenor al Barcelonei a venit în România, invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF, în locul lui Mircea Sandu. E un demers pe care nu-l comentez, dar pe care, am senzația, că inițiatorii l-au cam uitat acum cînd Gică Popescu caută din nou să devină președinte al FRF.
Am stat aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Și n-o spun doar așa, ca să dea bine la articol. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Nu-l știam decît de la televizor, nu părea, dar imaginea televizată păcălește de multe ori. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a oferit-o jurnaliștilor chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.
Am plecat împreună în mașină cu el și cu Gică Popescu. Pe atunci, drumul de la Otopeni nu se făcea atît de lesne, astfel că cei doi au avut destul timp să povestească, să-și amintească de sezoanele petrecute împreună. Și-au amintit inclusiv de Jose Mourinho, a cărui stea era atunci în plină ascensiune. ”And Jose?”, a întrebat Robson, dîndu-și o palmă peste frunte. ”Jose” spus în engleză, cu ”j” nu cu ”h” și cu accent pe ”o”. ”Do you remember Jose?”. ”Oh my God!”. A urmat o discuție despre antrenorul portughez, despre rolul pe care-l avea în acea echipă a Barcelonei în care au coincis și despre situația lui la momentul discuției. Robson spunea că Mourinho îl sună destul de des, că e un tip foarte ok, dar acel ”Oh my God!” părea că indică ușoara surpriză a lui sir Bobby, faptul că nu se aștepta ca Mourinho să ajungă atît de sus.
I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, era început de octombrie, a spus de multe ori ”Beautiful colours!”, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.
Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor mele n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Pe vremea aceea nici nu apăream așa de des la televizor, acum poate că aș fi reușit în demersul meu. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale din Giulești, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.
Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Dacă vă spun că ediția respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că vă ofer o mare noutate. Era doar Bobby Robson și nu personajele celebre ale vremii. Un fleac.
La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Într-o dimineaţă de vară, trei ani mai tîrziu, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui era tot acolo. La fel cum în mintea mea au rămas cuvintele lui, spuse în ultimele săptămîni de viață: ”Eu o să mor în curînd, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”. Demnitate de SIR, aș adăuga eu. Cam așa ar trebui să facem cu toții, chiar dacă nu sîntem SIR.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Ceva mi-a venit însă în minte în aceste zile, apropo de Campionatul Mondial la care ne chinuim să ajungem. De curînd s-au împlinit 15 ani de la ultimul meci al echipei naționale a României la un turneu final de campionat mondial. Se întîmpla la Bordeaux, în 1998, Croația-România.
Mi-am adus aminte de asta după o întîlnire cu prietenul Cosmin Băleanu. Împreună ne-am reamintit de ”Coupe du Monde 1998” și am constatat că au trecut 15 ani de atunci.
A fost primul meu turneu final făcut la fața locului. Au urmat și altele, și de European și de Mondial, dar îmi mențin părerea că Mondialul din Franța a fost cel mai bine organizat. Chiar mai bine decît cel din Germania, din 2006. Despre cel asiatic, din 2002, nu am cum să vorbesc pentru că, din motive de avion+distanță l-am ratat, ca și pe cel din 2010 de altfel. Așa mi se pare mie, chiar și acum, după 15 ani și mult mai multă experiență, că Franța `98 a reprezentat maximul.
Sînt extrem de multe amintiri de la acel turneu final. Am stat 44 de zile atunci în Franța, jumătate la Bordeaux jumătate la Paris. Îmi revin în minte cu mare plăcere orașele frumoase pe care le-am descoperit, stadioanele frumoase pe care le-au construit francezii, TGV-urile cu care ne deplasam, de multe ori noaptea, între orașe. Am uitat să amintesc, eram la ProSport, ziarul cel mai la modă în România acelui an, care a trimis 10 oameni la acel turneu final.
Îmi vine să rîd cînd îmi amintesc hotelul de la Bordeaux pe care l-am ales. Internetul nu era atît de prezent, habar n-aveam de rezervări cu card de credit, n-auzisem de Booking sau Tripadvisor. Am ales hotelul cu vreo 10 zile înainte de plecare, abia după ce am primit viza de intrare în Franța, căci așa era pe atunci și evident că n-am avut prea multe variante. Sunam la telefon și întrebam. Din cîteva variante am ales unul în zona ”Bordeaux-Le Lac”, în mintea fiind că ”Le Lac” trebuie să însemne și o eventuală zonă cu plajă, numai bună pentru timpul liber. N-a însemnat. Lac era, plajă însă ioc, zona fiind undeva în afara orașului și aveam nevoie să schimb două autobuze ca să ajung la centrul de presă sau gară.
La Paris în schimb a fost superb. Am avut închiriate, zău dacă-mi amintesc cum, două apartamente în zona Montparnasse, la două minute de turnul cu pricina. Am împărțit unul din ele cu Marius Mitran și Cristi Crețu, care mi-erau colegi atunci. Era la etajul 17, cu o vedere colosală spre Tour Eiffel, dar noi ne gîndeam cu groaza românilor obișnuiți cu astfel de lucruri ce naiba ne facem dacă se strică liftul. Nu s-a stricat niciodată. La parter aveam o ”boulangerie”, unde am descoperit croissantele proaspete și celelalte produse specifice, pe care azi le găsim și în București. Atunci, pentru noi, erau ceva inedit. La fel cum inedite erau multe alte lucruri. Cînd eram mai liberi mergeam la Louvru sau la alte muzee, ori ne plimbam cu vaporașul pe Sena, căci primisem din partea organizatorilor gratuitate la tot ceea ce însemna și înseamnă atracție turistică. Nu stăteam la rînd, intram prin față cum se zice, cu ajutorul acreditării.
Eram priviți cu destul de multă simpatie noi românii atunci. Și fotbalistic, dar și în general. Reprezentam o forță în fotbalul mondial, iar jucătorii veneau din campionate tari. Atmosfera se stricase un pic, se știa că va pleca Iordănescu, Hagi anunțase că se lasă, iar umbra lui Pițurcă se simțea din ce în ce mai apăsat. Meciul cu Columbia l-am văzut în centrul de presă de la Bordeaux, iar la golul lui Adi Ilie am urlat și eu și Cosmin de au crezut ceilalți ziariști că s-a întîmplat ceva.
Meciul cu Anglia l-am văzut pe viu, la Toulouse și era cît p-aci să începem un conflict fizic, după ce avusesem unul verbal, cu un grup de ziariști englezi, deranjați de felul zgomotos în care ne manifestam. Eram tineri, eram la începuturile meseriei, iar ei erau și scorțoși și cam supărați de derularea ostilităților. La golul lui Dan Petrescu ne-am urcat direct pe mese, fără să ne mai pese de reacția englezilor.
La meciul cu Croația am avut o stranie senzație de neputință. Și o stranie senzație că ceva rău urmează să se întîmple atunci cînd Iordănescu l-a scos pe Hagi, puțin după pauză. N-o să uit prea curînd ziua aceea. 30 iunie 1998, la Bordeaux, era destul de cald afară, dar atmosfera la lot părea rece, din ce în ce mai rece.
A fost Mondialul în care ne-am simțit ziariști. Scriam despe fotbal, făceam cronici de meci adevărate, foloseam laptopul pentru prima dată și nu ne concentram pe alte lucruri. La finala de la Paris n-am prins festivitatea de premiere, căci fugeam cu laptopul într-o mînă și telefonul mobil în cealaltă, încercînd să găsim semnal și căutînd să ținem cele două dispozitive cît mai aproape unul de altul, căci erau conectate prin infraroșu.
A fost turneul lui Zidane și al unei splendide echipe a Franței. A fost primul meu Mondial. Și ultimul al României.
Vă las plăcerea să urmăriți cum s-a scris istoria acestui turneu final, dar și un documentar excepțional despre Franța campioană mondială. Iar cei care n-au avut ocazia, pot revedea, integral, finala Franța-Brazilia, cu comentariul în limba franceză. Cei mai bătrîni vor recunoaște comentariul lui Thierry Roland și Jean Michel Larque. Iar la final, am adăugat și cîteva fotografii de atunci.
COUPE DU MONDE 1998, GOL DUPĂ GOL
LES YEUX DANS LES BLEUS
FRANȚA – BRAZILIA 3-0
Iată și cîteva fotografii de atunci:
Impreună cu Cosmin Băleanu, la Bordeaux.
Cu Marius Mitran și Cristi Crețu, la Paris.
La Toulouse, înainte de România-Anglia. Pachetul de Kent de pe masă este al lui Ovidiu Ioanițoaia:
La Bordeaux, un grup de ziariști români cu o seară înainte de România-Croația:
La Bordeaux, dupa România-Croația. Ultimul meci al României la un Mondial
La Paris, înainte de finala Canpionatului Mondial. ”J`y etais”:
Grupul de ziariști acreditați de ProSport la acea finală:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.103700726321004.8239.100000432301274&type=3
Au trecut 17 ani de atunci. 1995-1996 a fost sezonul în care am văzut primele meciuri pe stadioane din străinătate, în calitate de jurnalist. Experiențe greu de uitat, dar care, iată, s-ar putea repeta.
În octombrie 1995 am fost la Dortmund cu Steaua. Meci în grupele Ligii Campionilor, prima mea deplasare externă. Am zburat cu charterul Stelei, un Tupolev sovietic ce părea a se rupe la prima turbulență. N-a fost așa, adică nu s-a rupt. Am nimerit pe scaun lîngă Ionel Pîrvu, fundaș stînga pe vremea aceea, care s-a prins imediat că mi-e frică să zbor și m-a terorizat două ore cît am făcut pînă la Dusseldorf. La decolare mi-a arătat foarte amuzat Baloteștiul, unde încă mai erau vizibile urme ale avionului ce căzuse cu cîteva luni înainte, la fiecare gol de aer avea grijă să-mi zdruncine mai tare scaunul, iar la aterizare m-a anunțat că ne prăbușim sigur, căci a auzit el nu știu ce zgomot. Glume. Nu descoperisem Distonocalmul, așa că le-am luat, cum se spune, pe piept. În spate stătea artileria grea, cu Marius Lăcătuș șef, cu Vlădoiu, Panduru, Adi Ilie. Lăcă nu s-a așezat pe tot parcursul zborului, nici măcar la aterizare, a stat numai în picioare și a fumat cîteva țigări. Țiți Dumitriu era antrenor și mi-l amintesc la fel de volubil ca azi.
Am stat la Dortmund la un hotel foarte aproape de stadion, abia dat în folosință. Nu aveam chei la camere, am primit cartele pe care, evident, n-am știut să le folosim. Nici măcar în lift n-am putut să ne urcăm, căci trebuia inserat cardul ca să se poată activa butoanele, ceea ce era prea mult pentru noi, așa că am luat-o pe scări. Meciul l-am pierdut cu 1-0, dar țin minte perfect că l-am făcut praf pe Dumitriu în ziar pentru că n-a avut curaj să-i atace pe nemți. Reprezentam totuși țara ce făcuse o figură tare frumoasă la Mondialul american, așa că aveam pretenții nu glumă. Evident că la întoarcere l-am evitat pe Pîrvu și m-am așezat lîngă un coleg, jurnalist atunci la Fotbal Plus, azi secretar de stat la Ministerul de Interne.
La Barcelona am ajuns în aprilie 1996. Cu autocarul. Așa erau vremurile. Cu 100 de dolari în buzunar, pentru aproape două săptămîni, primiți drept diurnă de la Mitică Dragomir, patronul de atunci al ziarului, dar și cu un îndemn sincer din partea lui: ”Cere-i lu` tac-tu mai mulți bani, că eu n-am de unde să-ți dau, sînt vremuri grele”. Avea el o poveste cu vaca, pe care ne-o expunea mereu, ce nu mai poate fi mulsă că n-are de unde să dea lapte. Am aflat ulterior că avea suficient, dar noi eram tineri atunci, nu intram în detalii. Am făcut 3 zile și două nopți. Am schimbat două autocare, iar cînd am ajuns la Barcelona luasem forma scaunului, ca-n Tom și Jerry. Am plecat din București pe ninsoare, am ajuns la Barcelona aproape vara. La Barcelona jucau Hagi și Gică Popescu, iar antrenor era Cruyff. Au pierdut în 10 zile Cupa Spaniei, la Zaragoza, semifinala de Cupa UEFA cu Bayern și campionatul, tot cu Atletico. De atunci i s-a și tras lui Cruyff, de fapt.
La meciul cu Bayern, am ajuns la stadion cu mașina lui Gică Popescu, condusă de Giovanni Becali. La hotelul Princesa Sofia i-am cunoscut pe părinții lui Hagi și pe cei ai lui Gică Popescu. Veniseră cu toții să-și vadă copiii. Echipa stătea la același hotel și am apucat să dăm ochii cu cei doi Gică atunci cînd au coborît să plece spre stadion. Hagi jucase magistral turul de la Munchen, dăduse și gol, și era tare încrezător. Cînd a ajuns la stadion a aflat că nu e nici rezervă. Ăsta era obiceiul lui Cruyff, jucătorii vedeau abia în vestiar dacă joacă sau nu. Barcelona a pierdut cu 2-1 și acel meci. Între timp făcuse un egal la Santander, iar după 4 zile a pierdut iar în fața lui Atletico, tot pe ”Camp Nou”, luîndu-și adio și de la titlu. Reportajele pe care le anticipam s-au dus pe apa sîmbetei, astfel că drumul meu de întoarcere spre casă, evident tot cu autocarul, a fost mai greu decît la dus.
Au fost experiențe frumoase. S-au schimbat multe de atunci, mai ales la fotbal. Tragerea la sorți a semifinalelor oferă 4 meciuri de mare calitate, două în tur, două în retur. Real Madrid mi se pare favorită cu Dortmund. Știu că Borussia le-a pus mari probleme în grupă, dar datele s-au schimbat, Madridul lui Mourinho pare mult mai puternic decît în toamnă. Mourinho a pregătit totul extrem de minuțios, diabolic chiar, iar destinul pare că i se aliniază din nou. În 2010 a jucat finala Ligii la Madrid, a cîștigat-o și a plecat la Real. Acum poate juca finala la Londra și ar putea pleca, dacă e să dăm crezare zvonurilor, la o echipă din Londra. Sau din Anglia. Entuziasmul celor de la Dortmund pare a fi exact jocul pe care-l așteaptă madrilenii, cărora le plac tare mult adversarii care atacă și pe care-i pot surprinde cu contraatacul lor devastator. Șansele îmi par 60 – 40 pentru Real.
Același procentaj văd și la cealaltă semifinală. Dar pentru nemți. Bayern pare cea mai puternică din toate cele 4 semifinaliste, în vreme ce Barcelona are mari probleme. Starea lui Messi e o necunoscută, iar apărarea e lipsită de Puyol și Mascherano, stînd doar în Pique, mult mai nesigur și acum și un pic mai neliniștit, cred, căci Shaquira e plecată în America. La Bayern va lipsi Mandzukici, dar e pregătit Mario Gomez, deci nu văd o mare diferență. Ribery-Robben contra Jordi Alba-Dani Alves, iată ce perechi!, un entuziasm ofensiv fără margini. Muller și Schweinsteiger contra Iniesta și Xavi, Javi Martinez contra Busquets, Pedro contra Lahm, uiiiii ce dueluri ne așteaptă.
Oricare dintre cele patru poate prinde finala și, apoi, să o cîștige. La aceste meciuri contează orice detaliu, nu doar forma de moment, norocul e foarte important, arbitrajele de asemenea. Ne așteaptă, prieteni, 4 sărbători ale fotbalului înaintea Sărbătorilor de Paște.
AC Milan a ieșit din Champions League. A pierdut în fața Barcelonei un meci pe care FC Barcelona l-a jucat aproape perfect, după o partidă tur de pe ”San Siro” în care Milan fusese echipa cea mare. AC Milan nu poate fi însă nicidecum desprinsă, ca echipă, din istoria acestei competiții magnifice. Citeste mai mult …
UPDATE
Profit de de titlul de azi din Gazzetta dello Sport, ziar pe care l-am adăugat, alături de altele, la obișnuita revistă a presei pe care o fac de ceva vreme, pentru a-i aduce un omagiu celui care, cu golul său fantastic de sîmbătă, a decis meciul cu Juventus: ”AVE TOTTI!”.
Cine nu a văzut meciul, poate revedea momentele esențiale AICI
Mă număr printre cei care am zis că rolul lui Totti în actuala echipă a Romei, influența sa în vestiar și personalitatea sa uriașă pot dăuna echipei. Toti de azi nu mai e cel de acum 10 ani, pentru că nici unul dintre noi nu mai e cel de acum 10 ani. Însă atunci cînd dă astfel de goluri, parcă nu mai ai cum să-i spui ceva, nu mai ai cum să pui vreun semn de întrebare în dreptul numelui său. E limpede că la Roma va rămîne atît timp cît va dori el.
Și aș mai adăuga ceva. Această încălzire exact în fața peluzei suporterilor. Nu știu cine a avut această idee, dar cred că a fost una excelentă. Un doping moral fantastic pentru o echipă trecură prin multe episoade de turbulență de-a lungul acestui sezon
În rest, tot ce am scris mai jos rămîne valabil. A fost o plăcere să-i revăd pe cei 4 campioni mondiali din 2006. Cineva mi-a atras atenția că și Barzagli a fost campion mondial în 2006. De acord, dar rolul lui n-a fost precum al celor 4 menționați în titlu.
Roma – Juventus. Unul dintre meciurile etapei din Serie A. Unul dintre meciurile ”cu nume” din Italia. O rivalitate veche, din care s-au născut mari rezultate, mari echipe și mari campioni.
Nu vreau să mă refer în cele ce urmează la partida în sine. Locul 1 contra locul 9, un afiș nu tocmai favorabil. Juve vine după victoria clară de la Glasgow și încearcă să se calmeze. Roma, la rîndu-i, încearcă și ea să se calmeze după despărțirea de ”boemul” Zeman și să găsească formula de compromis care s-o ajute să termine cu bine sezonul.
Vreau să mă refer la 4 dintre protagoniștii partidei. Buffon și Pirlo la Juve, Totti și De Rossi la Roma. Ce-i unește pe acești 4 super-fotbaliști? Culoarea albastră a tricourilor Italiei, campioană mondială în 2006. A vedea laolaltă 4 campioni mondiali, 4 reprezentanți ai unei generații excepționale, care a adus squadrei azzurra cea de-a patra steluță pe tricouri în dreptul titlurilor mondiale, iată un adevărat privilegiu. Iată un motiv de a urmări acest meci!
Am fost la Mondialul din 2006. De la început pînă la sfîrșit. Am fost aproape de Italia din considerente… geografice. ”Casa Azzurra”, o idee excelentă a federației de la Roma, era un loc deschis tuturor jurnaliștilor acreditați la acest Mondial. Pentru asta fusese închiriat stadionul din Duisburg și remodelat, cu tot ce era necesar. Teren de antrenament, dar și studiouri speciale de televiziune (atunci, în Italia, Mondialul a fost transmis și de RAI și de SKY), spații amenajate pentru ziariștii de presă scrisă, dar și cafenele și restaurante. Care erau dintre cele mai căutate, din cîteva motive simple: făceau cea mai bună cafea, găseai cele mai bune paste și pizza din împrejurimi, dar și pentru că aveai șansa să te ciocnești de un Paolo Rossi, de un Bergomi, de un Maldini, de un Vialli sau de un Capello, toți aceștia trecuți în tabăra jurnaliștilor pe perioada turneului final.
Am fost la acel Mondial împreună cu Andrei Vochin. Noi stăteam la Koln, dar preferam să mergem la Casa Azzurra de la Duisburg decît la centrul de presă oficial de la stadionul din Koln. Era un pic mai departe, dar pe autostrăzile din Germania nu se simțea, plus că împrumutasem un GPS de la prietenul Vlad Enăchescu, care era la TVR în acele vremuri și avusese inspirația să-și aducă din țară acest dispozitiv, pe atunci, 2006 nu uitați, nu atît de comun.
Ne-am identificat într-un fel cu italienii. Știam prin ce trecuseră, scandalul Calciopoli era în floare, și le admiram puterea de regenerare. Cînd vorbești despre fotbal cu un italian de rînd rămîi impresionat de felul în care pune problema, de felul în care gîndește. Dar cînd vorbești despre fotbal cu un jurnalist italian e un soi de meditație, e un prilej de a descifra felul lor de a privi acest sport, de a înțelege de ce în Italia scorul perfect e 0-0 sau de a asculta teorii legate de catenaccio.
Apropo de catenaccio. Îmi spunea un prieten italian, mort după fotbal evident, o chestie simpatică: ”Toată lumea l-a lăudat pe Ferguson pentru cum l-a pus pe Rooney să facă faza defensivă la meciul cu Real. Dacă se întîmpla asta cu un antrenor italian era făcut zob”.
Italia a avut în 2006 poate cea mai frumoasă echipă din istoria fotbalului său. E posibil să mă înșel, dar eu unul niciodată n-am văzut la un loc atîtea talente, atîția fotbaliști exponențiali. Printre ei Buffon, Pirlo, Totti și De Rossi, ca să revin la motivul acestui articol.
Și, în final, așa cum v-am obișnuit, imagini. Vă propun o trecere în revistă a partidelor Italiei de la Mondialul din 2006 prin intermediul unui mixaj, în două părți, de introduceri realizate de Fabio Carresa, unul dintre cei mai buni comentatori de la SKY.
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
Și, pentru final, o trecere în revistă a unui drum încheiat cu victoria de la Berlin, împotriva Franței
Și dacă tot am amintit de SKY Italia, nu pot să mă abțin să nu vă ofer cel mai frumos promo pe care eu unul l-am văzut pentru un eveniment sportiv: finala de la Berlin din 2006.
Caută-mă!