REUS ȘI RELAȚIA SA CU DORTMUND

REUS ȘI RELAȚIA SA CU DORTMUND

Despre Marco Reus am citit o sumedenie de bazaconii în ultima vreme. Unii erau convinși că va semna cu Real Madrid. Atît de convinși erau, încît am aflat de la ei că Marco s-a apucat să învețe limba spaniola, a început să-și caute casa pe lîngă Madrid ori e în discuții cu compatriotul Khedira să preia locuința acestuia. Alții erau la fel de convinși că va merge la Barcelona, din iarna lui 2016, atunci cînd catalanii vor putea sa faca din nou transferuri. După aceștia, unica preocupare a lui Reus era unde va putea juca în actuala echipă a Barcelonei. Altfel destul de legitimă dacă e să judecăm lucrurile, ciudat e că preocuparea nu ne era servită și dinspre Madrid, totuși și acolo e destulă înghesuială. Englezii nu erau nici ei mai puțin convinși că va ajunge în Premier League. Unde în Premier League depindea de sursă. La Manchester United era dat aproape sută la sută, dar același procent ne era furnizat și dinspre Arsenal. Mai nou și Liverpool apăruse printre cei interesați, iar Chelsea și City n-aveau cum să lipsească de la această masă. În Germania era mai simplu. Acolo doar Bayern era o destinație și mulți credeau că acolo va merge. Și eu am crezut asta, din diverse considerente, dar se pare că șefii lui Bayern au decis că n-ar fi tocmai bine pentru imaginea lor să mai ia un jucător de la Dortmund. Al treilea era deja prea mult, plus că există informații că nici jucătorul nu era foarte convins de această variantă. Despre PSG pînă acum nu auzisem nimic, dar pînă în vară mai era timp. Cît despre italieni, din păcate pentru ei, campionatul în care toți voiau să ajungă acum vreo 20 de ani nu prea mai poate face față unei concurențe în lupta pentru un nume de talia lui Reus.

Focul s-a stins brusc, temperatura s-a răcit, toată lumea s-a liniștit. Marco Reus a semnat un nou contract cu Borussia, pînă în 2019. Articii, șampanie, poze. Să curgă vinul, să cînte muzica își spun fanii Borussiei, gata să garanteze acum că Marco va îmbătrîni în tricoul galben. Să nu trecem totuși în extrema cealaltă! În fotbalul de azi, a fi convins de un lucru care încă nu e semnat și parasemnat ține de hazard. Nu de Eden Hazard, ci de hazardul de a crede că în fotbalul zilelor noastre mai e foarte mult loc pentru sentimente.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:

Astăzi, certitudinea e una singură. Anume că Marco Reus nu va mai costa 25 de milioane de euro atunci cînd se va decide să plece de la Borussia. De decis, se va decide, asta mi se pare destul de clar, întrebarea e cînd. Odată cu noul contract, acea clauză de eliberare, care în vară era de 25 de milioane de euro, nu mai există. Asta e, de fapt, marea lovitură dată de Borussia Dortmund. Dar și marele gest pe care l-a făcut Marco Reus. Asta trebuie s-o admitem, la fel cum trebuie să admitem că Borussia nu va putea ține prea mult timp în curtea proprie un astfel de talent. E în firea lucrurilor să se întîmple asta. Reus însă a făcut un lucru pe care puțini l-ar fi făcut. A dat o mînă de ajutor clubului, într-un moment tare delicat, cînd retrogradarea stă ca o fantomă, după ușă, și amenință, în ciuda faptului că puțini sînt cei care cred în fantome. Așa a fost și cu Atletico Madrid în 2000. În acel sezon, Atletico era considerată candidată la titlu, alături de Real, Barcelona, Deportivo și Valencia, a ajuns inclusiv în finala Cupei, dar spirala negativă în care intrase clubul, tot cam în această perioadă, a dus la retrogradare și la un purgatoriu de doi ani în Segunda Division. Ca și Borussia azi, Atletico avea echipă bună, aceiași fani pasionali, dar lucrurile odată intrate în regim de avarie au scăpat de sub control.

Revenind la Reus, gestul său e așadar remarcabil. Puțini l-ar fi făcut. 25 de milioane de euro pentru un talent ca el e un preț foarte mic, chit că problema accidentărilor dese pe care le suferă e de discutat. O sumă de transfer de 25 de miloane echivala cu un salariu sensibil mai mare la destinație. Reus a acceptat să renunțe la acea clauză, dar probabil că a primit și ceva la schimb, dincolo de admirația fanilor care se va transforma repede în adulație. Cifre oficiale despre noul salariu n-au apărut, în Germania se vorbește despre 10 milioane de euro pe sezon, nu se știe dacă impozabil sau nu, se spune că o parte din sumă ar fi plătită de sponsori. Probabil însă că Reus a primit și alte garanții. Cum ar fi, de exemplu, că în cazul unei oferte ferme venită de la un club care să-i convină și lui, Borussia nu-i va pune bețe-n roate și va negocia. Eu unul presupun, știind oarecum felul în care funcționează astfel de lucruri, că Reus va primi și un procent din suma pe care Borussia o va încasa peste acei 25 de milioane de euro cît se vorbea pînă acum. Cu tot cu aceste garanții, gestul oricum rămîne remarcabil.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:

Nu uitați că Luis Suarez a făcut cam același lucru în iarna lui 2013. Și-a prelungit contractul cu Liverpool, a dispărut din înțelegere o clauză ce-i permitea să plece la anumite cluburi dacă un anumit prag financiar era atins, dar de plecat, tot a plecat. La momentul acela, Suarez a ajutat pe Liverpool cu acea semnătură, căci a contribuit prin asta la crearea unei atmosfere foarte bune, la întărirea legăturii dintre club și fani. Atmosfera creată a ajutat în lupta ce a urmat și cu puțin noroc vorbeam azi despre ”cormorani” ca despre campionii ”en titre” din Premier League.

Cei de la Borussia s-au mișcat inteligent de data asta. N-au făcut-o în cazul lui Lewandowski, pe care l-au pierdut fără să obțină nimic pe el, în afara regretelor și a resentimentelor fanilor. În cazul lui Gotze, chit că și acolo era vorba de o clauză, măcar a fost o sumă cît de cît bună, plus că a fost și o decizie destul de neașteptată. Greșeala în cazul lui Gotze a fost că nu s-a anticipat acest posibil pas al său. Din greșeli, uriașă în cazul Lewandowski, destul de mare în cel al lui Gotze, se învață. Iar Borussia a învățat și a aplicat. Și-a asigurat  stare de spirit excelentă în această perioadă, iar vineri seară, cînd Borussia are meci acasă în Bundesliga, probabil că Reus va fi primit ca un erou, ca un Balon de Aur. Și-a asigurat și deplina implicare a jucătorului, care nu mai e acum cu gîndul la alte lucruri, și-a asigurat și o sumă de bani mult mai mare la plecarea acestuia. Presupun că discuțiile vor demara undeva la granița celor 50 de milioane, astfel ca măcar 40 de milioane să fie obținute. Și și-a asigurat o altă poziție în negocierile ulterioare, arătînd că Borussia nu e un club căruia îi poți lua fotbaliști după bunul plac.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

SIMEONE AGITĂ IAR PRIMERA DIVISION

SIMEONE AGITĂ IAR PRIMERA DIVISION

”Ole, Ole, Ole! Cholo Simeone!”. E scandarea favorită a fanilor lui ”Vicente Calderon” din ultimii doi ani și a devenit refrenul la modă în fotbalul spaniol. A fost și titlul unui articol de pe acest blog, scris la finalul lunii mai, atunci cînd ”Atleti” cîștiga în mod absolut surprinzător campionatul Spaniei. Cred însă că e la modă și acum, căci dacă astăzi Primera Division e singurul campionat din Europa cu trei pretendente reale la cîștigarea Champions League e doar meritul lui Diego Simeone. Evident și al celor care au avut curajul să-l așeze pe banca unui club cu atîtea probleme, neregulat și incert, cum e Atletico Madrid. Mergînd mai departe pe firul logicii de mai sus, dacă astăzi lupta pentru titlu în Primera Division e la fel de frumoasă și imprevizibilă ca în sezonul trecut, asta i se datorează tot lui Cholo Simeone.

Acest text nu se vrea o odă pentru antrenorul argentinian. Am mai spus-o, e o părere strict personală și nu cer nimănui să se alinieze la ea, Diego Simeone e cel mai bun antrenor din Primera Division în acest moment. Repet, e doar părerea mea. N-are performanțele lui Ancelotti, asta e limpede, însă are ceva în plus față de italian. A reușit să facă din Atletico o echipă cîștigătoare, o forță. Poate că nu toată lumea e de acord cu mine în această privință, dar eu cred că dacă Atletico Madrid a devenit o putere în fotbalul mondial este în mod evident meritul lui Diego Simeone. Lotul pe care l-a avut și-l are la dispoziție Simeone nu se compară nici cu al Realului, nici cu al Barcelonei. Am si aici o teorie, cu care puteți fi de acord ori nu. Cîți jucători din actualul lot al lui Atletico ați vedea în primul ”11” la Real sau Barcelona? Poate Koke, poate Arda, poate Godin. Poate. Luați bucată cu bucată și evaluați, comparați mai bine zis cu cei de la Barcelona sau Real Madrid, e posibil ca nici cei trei amintiți mai sus să nu fie preferați. Întrebarea ar merita pusă și la lotul de anul trecut, dar e foarte posibil, cu tot cu Courtois ori Diego Costa, răspunsul să fie tot unul mai degrabă negativ. Și atunci, nu e limpede meritul lui Simeone? Eu cred că da, chit că, da, e greu de crezut că Simeone însuși ar putea sta pe banca lui Real Madrid ori a Barcelonei. Și nu neapărat din pricina trecutului său de jucător, a legăturii cu Atletico, ci din pricina filozofiei sale. Simeone și Atletico Madrid sînt partenerii cei mai potriviți ai unei căsătorii deocamdată fericite. Am spus deocamdată, pentru că-n fotbal e mai rău decît în viață atunci cînd vine vorba de așa ceva, iar cel mai bun exemplu e Jurgen Klopp, despre care se credea că s-ar putea pensiona pe banca Borussiei Dortmund, iar acum lumea se întreabă inclusiv dacă va prinde acolo finalul de sezon.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Atletico Madrid-Real Madrid de sîmbătă a fost un film pe care l-am mai văzut. De 5 ori doar în acest sezon. Nici al 6-lea episod nu ne-a surprins. După finala de la Lisabona, balanța lui Ancelotti în duelurile cu Simeone e de două egaluri, ambele pe ”Bernabeu”, și 4 înfrîngeri. Imediat după meci, Bernd Schuster, care analiza împreună cu Gică Craioveanu derby-ul la postul de radio Onda Cero, a spus un lucru extrem de adevărat: ”Dacă vii să joci împotriva lui Simeone cu aceeași tactică pe care ai folosit-o la meciurile pe care le-ai pierdut, normal e să pierzi din nou”. Schuster spunea asta la pauză, cînd încă nu apăruse schimbarea Khedira-Jese, care a dinamitat și ultima fărîmă de tactică a Realului din acest meci.

Adevărul e că Ancelotti a abordat ciudat partida. Nu l-a surprins cu nimic pe Simeone, dar mai rău e că nici n-a încercat. E posibil să nu-ți iasă de multe ori, e posibil ca antrenorul rival să-ți citească gîndurile și să-ți înțeleagă ideile, dar tot e mai bine decît să nu încerci nimic. Spuneam mai sus de finala de la Lisabona. Eu aș merge puțin mai în urmă. Anul trecut, cam pe vremea asta, Realul bătea de două ori pe Atletico în Cupă, 3-0 și 2-0. Cu cîteva luni mai devreme, în campionat, Atletico bătea pe ”Bernabeu”, e foarte adevărat, dar la fel de adevărat e că la acel eșec Realul a avut ocazii și putea foarte ușor să cîștige. Ideea e că de la acea dublă manșă din Cupă, Simeone l-a citit pe Ancelotti, iar în duelurile ce au urmat Realul a avut din ce în ce mai puține oportunități de a învinge sistemul gîndit de argentinian. Nu doar de a învinge, ci de a-și crea ocazii de gol. Inclusiv la finala de la Lisabona, pe care fanii Realului o scot la înaintare în fața fanilor lui Atletico, a fost cam același scenariu timp de 90 de minute. Ceea ce s-a întîmplat în prelungiri ține de alte aspecte. Iar după finala de la Lisabona bilanțul e cel de care aminteam mai sus.

Ancelotti nu e stilul de antrenor care să inoveze în permanență. Dar nici unul plat nu e. Am scris de multe ori aici și am analizat la Fotbal European mutările sale. Pare însă a dezvolta un ciudat complex Simeone, care parcă-i paralizează simțurile, îi îngheață ideile. A gîndit ciudat meciul ăsta. Practic nu l-a gîndit. Evident, din capul locului trebuie amintite absențele cu care s-a confruntat italianul înaintea acestui derby. Altceva e să joci cu Pepe și Ramos în apărare, cu Modrici la mijloc și cu Marcelo în banda stîngă. Intrăm însă pe teritoriul lui ”dacă” și n-avem de unde să știm ce s-ar fi întîmplat. Se vor repezi destui să spună că Real ar fi cîștigat. Eu aș lua-o ca în medicină, pe cazuistică, aș pune diagnosticul bazîndu-mă pe cazuri anterioare. Nu știu cît s-ar fi schimbat datele problemei. Probabil că Real ar fi jucat mai bine, s-ar fi apărat mai exact, dar nu știu în ce măsură scenariul ultimelor partide nu s-ar fi aplicat din nou. N-am această garanție, așa că prefer să analizez ce a fost, nu ce ar fi fost dacă.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Iar ce-a fost, s-a văzut destul de clar. Un Real Madrid incapabil să iasă cu pasă din zona careului propriu, incapabil să ducă mingea spre atacanții săi, incapabil să construiască. Un Atletico Madrid dornic să arate că poate și pasa, că știe să si combine artistic, estetic, nu doar să distrugă și să faulteze. Cînd l-a pierdut pe Koke, destul de repede, Simeone putea să regîndească strategia și să-l introducă pe Mario Suarez. Sau pe Raul Garcia. L-a introdus însă pe Saul. 20 de ani abia împliniți, încă verde, dar mai tehnic și mai combinativ decît contondenții Raul Garcia și Mario. A fost o declarație de intenții limpede a argentinianului, care i-a ieșit de minune La fel cum i-a ieșit de minune manevra cu Mandzukic. Nu neapărat introducerea lui, ci poziția pe care a jucat. De regulă, cînd joacă împreună, Mandzukic e orientat spre dreapta și Griezmann spre stînga. De data asta, Simeone i-a inversat. Mandzukic spre stînga, în zona lui Varane, iar Griezmann spre dreapta, în cea a lui Nacho. Inițial părea o mutare greșită, căci Varane părea capabil să ducă această bătălie. Problema nici n-a fost la el, ci la Nacho, expus în mod clar aparițiilor pe care le aveau în zona lui Griezmann și Arda Turan, căci Varane era scos în mod constant spre bandă de Mandzukic. Ciudat e că Ancelotti n-a reacționat mai repede și nu le-a schimbat poziția celor doi. Mandzukic ar fi cîștigat duelurile cu Nacho, căci le cîștiga oricum și pe cele cu Varane, dar francezul cred că s-ar fi descurcat mai bine în fața lui Griezmann. Cînd a făcut-o, în repriza a doua, era tardiv, căci îl scosese și pe Khedira, zice-se accidentat, dar în locul său îl introdusese pe Jese, nu pe Illaramendi, cum poate era mai bine, mai natural. După ieșirea lui Khedira, tot greul defensiv a căzut pe umerii lui Kroos, a cărui scădere de randament e evidentă, la fel cum ar trebui în mod evident legată de absența lui Modric. Kroos e din categoria fotbaliștilor, știe cu mingea, o stăpînește perfect, o pasează ideal, problema lui e că un mijlocaș închizător trebuie să știe să joace și fără minge, să se poziționeze, nu să se asocieze. Priviți poziția lui Kroos la cele 4 goluri ale lui Atletico și încercați să vă imaginați unde ar fi stat Xabi Alonso la acele faze.

Două vorbe despre Cristiano Ronaldo. Glumind puțin, el parcă e înțeles cu Messi, parcă sînt vorbiți să cîștige pe rînd Baloanele de Aur pînă o să se pensioneze unul dintre ei. Două sezoane, Cristiano a fost excelent, iar Messi de nerecunoscut. Acum, portughezul pare a-și fi reluat rolul de acum trei ani, mai degrabă negativ, ușor arogant și fără prea mare greutate în teren. Spaniolii au un cuvînt, ”prepotente”, cam așa pare Cristiano. Inclusiv fiesta pe care s-a trezit s-o programeze în orele de după derby a enervat lumea. Sigur, el n-a încălcat nici un regulament (cum a făcut-o, de altfel, Neymar, care a organizat petrecerea de ziua lui joi seară, deși vineri dimineață avea antrenament. Evident că a întîrziat și a fost amendat), dar putea evita, se putea gîndi că e posibil ca lucrurile să nu iasă bine. Sau, dacă nu mai putea anula, putea destul de ușor să încerce să blocheze difuzarea imaginilor din interior, astfel că toate cele ce s-au petrecut să rămînă între pereții restaurantului La Finca, situat într-una dintre cele mai bune zone rezidențiale ale Madridului. Se spune că Florentino Perez ar fi încercat să-l determine pe Cristiano să anuleze evenimentul, dar n-a izbutit.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

P.S.
Am amintit ceva mai sus de Messi și Cristiano Ronaldo. Mergînd mai departe pe firul glumei, pare că de la acel scandal care a fost între Messi și Luis Enrique, la începutul anului (scandal care chiar a fost, deși amîndoi s-au chinuit să spună că nu e adevărat), Messi a devenit și impresarul lui Luis Enrique și acum se chinuie să-i cîștige antrenorului o prelungire de contract. Din victima ce părea la începutul lui ianuarie, Barcelona s-a metamorfozat într-o favorită la cîștigarea campionatului, ba chiar și a Champions League. Inovația lui Luis Enrique, cea cu Messi reașezat în banda dreaptă, chiar pare să funcționeze, rămîne să ne lîmurim a cui a fost ideea, a lui sau a lui Messi.

P.S. 2
Îmi doresc în continuare să văd un duel Simeone-Guardiola în Champions League.

 

UN CUADRADO PENTRU MOURINHO

UN CUADRADO PENTRU MOURINHO

Fereastra de mercato din ianuarie este, de regulă, mai săracă în mișcări decît cea din vară. Puține sînt transferurile de impact efectuate în această perioadă, iar marile cluburi preferă să evite luna ianuarie și să se concentreze, atunci cînd vine vorba de achiziții, pentru perioada de vară. Explicațiile nu-s greu de bănuit. E destul de greu să găsești jucători buni în ianuarie, căci puține echipe permit unor astfel de jucători să plece în această lună, iar dacă întra-adevăr îi găsești trebuie să plătești pentru ei o sumă sensibil mai mare decît ai plăti în august. Vara lucrurile se rezolvă altfel, atunci se fac strategiile pentru un întreg sezon, atunci se știu țintele, dar și jucătorii de care, la o adică, te-ai putea despărți. În ianuarie, în plin sezon, să vinzi un jucător bun înseamnă să-ți asumi practic imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pe măsură ori, după caz, să plătești o sumă ceva mai mare, dar să-ți asumi și dificultățile de integrare ale noului venit. În vară există cantonamentele de pregătire și seria de meciuri amicale, iarna competiția e în plină desfășurare, iar acomodarea se face din mers.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Transferul lui Juan Cuadrado la Chelsea mi se pare a fi evenimentul acestei perioade de mercato. Parcă peste transferul lui Bony de la Swansea la City, deși vorbim de cam aceeași bornă financiară. Wilfried Bony e un foarte bun jucător, dar trecerea sa se face de la o echipă din Premier League la o altă echipă din Premier League și parcă ivorianul nu are aceeași condiție mediatică precum columbianul luat de la Fiorentina.

Vorbim totuși despre unul dintre cei mai buni fotbaliști din Serie A, dar și de un obiectiv declarat al multor cluburi în vara trecută. Transferul la Chelsea vine oarecum de nicăieri, tocmai de aceea surpinderea e mai mare. Nu s-a vorbit prea mult despre un interes al lui Jose Mourinho pentru Cuadrado, așa cum s-a vorbit, de exemplu, despre interesul Barcelonei sau al lui Manchester United. Interes care a existat în mod cert în cazul Barcelonei, a fost destul de ferm și aproape să se facă în cazul lui United, ba chiar s-a zvonit că și Bayern ar fi întrebat de prețul columbianului. Era de presupus că în vară va urma o nouă competiție pentru achiziționarea lui Cuadrado. A intervenit însă Mourinho.

Pe Jose Mourinho îl cunoaște toată lumea. Poate să-ți placă de el ori nu, poți să-i înțelegi ori nu ”aroganțele”, poți să-i agreezi ori nu stilul de fotbal. Dar în nici un caz nu-i poți pune la îndoială valoarea. Și nici simțul extrem de dezvoltat pe care-l are pentru fotbaliști. Mirosul de felină, de prădător, pe care-l arată atunci cînd vine vorba de un transfer. De-a lungul timpului, Mourinho s-a păcălit rar atunci cînd vine vorba de achiziții. Puțini au fost cei pe care să-i fi adus el și să nu fi confirmat. E adevărat, Mourinho nu prea aduce jucători ieftini, dar și aici vine vorba de cunoaștere, căci am văzut nenumărate transferuri cu multe zerouri în coadă care n-au funcționat. Mourinho cumpără scump, e adevărat, dar cumpără scump doar ceea ce crede el că are nevoie.

De regulă lucrează cu Jorge Mendes. Am vorbit suficient de mult despre relația dintre cei doi, așa că nu mai insist. Dar Mourinho îl mai și ocolește pe Mendes atunci cînd simte că e vorba de un transfer care să-i folosească. Să ne amintim de Khedira și Ozil la Real Madrid, de Modric și Varane, tot la Real, ori de Fabregas, la Chelsea. Care n-au avut și nici nu au legături cu Mendes, chit că în cazul lui Raphael Varane sînt cunoscute eforturile agentului, pesemne cel mai mportant al momentului, de a obține semnătura francezului. Și apropo de prețul jucătorilor, de valoarea lor și de rolul lor în tactica lui Mourinho. Portughezul l-a luat acum un an pe Matic, de la Benfica. Care Matic, în ciuda scepticilor, a devenit o piesă esențială în modulul lui Mourinho, iar societatea pe care o face cu Fabregas la mijlocul terenului (pe care, ca să mă laud, am anticipat-o în destule emisiuni astă vară, cînd alții nu erau așa convinși) stă la baza rezultatelor obținute de Chelsea pînă acum. Ei bine, tot la Benfica străluceau, în aceeași perioadă cu Matic, Markovic și Enzo Perez. Pe care Mou îi putea lua cu ușurință dacă simțea că-i folosesc, căci Jorge Mendes controlează (prin contracte de impresariat sau prin fonduri de investiții, subiectul e extrem de amplu) suficient de autoritar lucrurile la Benfica. Nu i-a luat Mourinho, i-au luat alții, cam la același preț cu Matic, dar încă rentabilitatea lor e sub semnul întrebării.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Să ne întoarcem la subiectul acestor rînduri. Juan Guillermo Cuadrado Bello va face 27 de ani în luna mai. E așadar la cea mai potrivită vîrstă pentru pasul către fotbalul mare. Are un impresar italian, pe Alessandro Lucci, un roman cu multe ambiții, cu conexiuni la AS Roma, dar și la Juventus, căci mai nou a obținut semnătura lui Bonucci, tocmai cînd fundașul discută prelungirea contractului cu Juve. Era destul de limpede că Fiorentina nu și-l mai putea permite. Din păcate, tragedia pe care o trăiește fotbalul din Serie A vine din faptul că nici un alt club italian nu și-l putea permite. Acum două zeci și ceva de ani, de la Fiorentina se pleca în primul rînd spre Juventus (generînd situații tensionate, vezi Roberto Baggio), spre Milan, spre Inter, chiar spre Roma (vezi Batistuta). Acum, fără ca Juan Cuadrado să aibă nivelul pe care-l aveau atunci Baggio ori Bati-gol, nici un club mare din Italia n-a avut nici măcar curajul să întrebe.

Întrebarea care se pune acum, cu care poate trebuia să încep, e unde va juca Juan Cuadrado la Chelsea? La Udinese, care l-a adus în Europa (s-a mai vorbit de rețeaua formidabilă de scouteri pe care-i are clubul din Udine) juca în stînga, pe picior schimbat. La Fiorentina o făcea în dreapta, dar avea o și o mare libertate de mișcare, tocmai pentru capacitatea de a scoate adversari din joc. Barcelona l-ar fi vrut ca înlocuitor al lui Dani Alves, lucru care l-a cam îndepărtat pe columbian de catalani, căci băiatul nu prea își dorea un astfel de post. Cu toate că, văzînd poziția în care joacă mai nou Dani Alves, de cînd Messi stă mai mult lipit de banda dreaptă, cred că Juan Cuadrado era exact ceea ce le trebuia catalanilor. Manchester United l-ar fi vrut tot pentru banda dreaptă, iar Bayern, despre care am amintit mai sus, ca pe un înlocuitor pentru Ribery.

La Chelsea, probabil că va juca în dreapta. Nu în apărare, asta aș putea să pariez. Nu-i stilul lui Mourinho să joace cu doi fundași laterali extrem de ofensivi. Dacă l-a dat pe Schurrle, fotbalist polivalent și marcator pe deasupra (14 goluri în 65 de meciuri), plus neamț și un pic campion mondial, ca să aducă un columbian ușor indisciplinat pe latura tactică și cu desule carențe pe faza defensivă, înseamnă că Mou are ceva în cap, are un plan. Aș zice că Mourinho l-a luat pe Cuadrado pentru capacitatea de a folosi spațiile, pentru felul în care scoate adversari din joc prin dribling și pentru centrările de calitate pe care le dă. Poate și pentru nebuniile pe care, cîteodată, columbianul și le asumă. Cîteodată e nevoie și de așa ceva.

Nu știu dacă Mourinho urmărește meciurile Barcelonei. Probabil că nu pe toate, probabil că are oameni care o fac. La Barcelona, explozia lui Neymar din acest sezon trebuie legată de noua poziție a lui Messi. Messi lipit de bandă înseamnă o atenție mărită spre zona lui (mai e și Dani Alves pe acolo și, de multe ori se deplasează și Suarez), o concentrare a adversarilor spre acea parte de teren și o ușoară relaxare în ceea ce privește partea opusă. Acolo unde e Neymar, mai apare și Jordi Alba, de unde și senzația că Neymar ajunge foarte ușor la finalizare. Sprijinul lui Luis Suarez în reușitele cuplului Mesi-Neymar e incontestabil și merită o analiză separată.

Nu știu dacă Mourinho s-a inspirat de la Luis Enrique. E posibil. Oricînd ai ceva de învățat și de la oricine. Cuadrado în dreapta, cu Oscar în ajutorul lui și Ivanovici în zonă ar putea aduce o ușoară eliberare pentru Eden Hazard. Care poate decide de unul singur mult mai ușor.

Titlul acestui text poate și tradus și ”un pătrat pentru Mourinho”. Colțurile ar fi Fabregas și Matici în jos, Cuadrado și Hazard în sus. În interiorul acestui pătrat ar trebui să vedem dacă Mourinho a fost inspirat sau nu la acest transfer.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

FINALUL LUI ”STEVE G”

FINALUL LUI ”STEVE G”

Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.

Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.

M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.

Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.

 

 

LA RETRAGEREA UNUI FOTBALIST: JUAN ROMAN RIQUELME

LA RETRAGEREA UNUI FOTBALIST: JUAN ROMAN RIQUELME

Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.



Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.

Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.

Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.

În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.



Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.

În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.

Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.

Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.

P.S.

Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.


 

”MESSI CLUB BARCELONA” – MANUAL DE UTILIZARE

”MESSI CLUB BARCELONA” – MANUAL DE UTILIZARE

Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.

”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.

Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.

Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.

Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă