Așa e fotbalul cîteodată. De fapt, de foarte multe ori. Ceea ce e valabil azi, mîine s-ar putea să nu mai fie valabil. Cine-i nu-i bun azi, e posibil să redevină mîine. Cam asta e situația lui David Villa și Kaka, ambii redeveniți foarte importanți fix în etapa de dinainte de ”Clasico”.
Barcelona traversează o zonă de turbulențe cu care nu era obișnuită. Fără pilot, cu un copilot ce oferă mai mult dubii decît garanți, și cu cel mai important motor expunînd oarece probleme tehnice, de turație. Acum o lună și jumătate vorbeam de o Barcelona aproape perfectă. Între timp lucrurile s-au reașezat, iar prestația oribilă de la Milano, care nu s-a văzut nici în ultimul sezon al lui Rijkaard, cînd Ronaldinho și Deco veneau la antrenamente direct de la discotecă, a oferit o altă perspectivă echipei catalane.
Și așa a apărut David Villa. A reapărut, de fapt, căci el nu dispăruse nicăieri. N-a fost la Milano din pricina unei colici renale, dar tare mă îndoiesc că ar fi prins primul ”11”. Ar fi fost însă o bună variantă de recurs. Sîmbătă, cu Sevilla, Barcelona pedalat în gol, la 1-0 pentru oaspeți. Messi căuta să le facă pe toate în zonă centrală și nu-i ieșea nimic. A fost nevoie ca Barcelona să regăsească abecedarul fotbalului, unde nu se vorbește de pase dublate sau redublate, nici de pase filtrante, pe poziții viitoare. Ci se vorbește de cea mai simplă acțiune posibilă: minge în bandă, centrare, gol.
Luați golul lui David Villa cu Sevilla. Luați golul lui Schelotto din ”Derby della Madoninna”. În avancronica meciului Milan-Barcelona scriam că Milan primește multe goluri din astfel de faze, din astfel de cetrări din benzi, din pricina carențelor fundașilor săi centrali. Dar și anticipam că Barcelona nu va folosi această formulă, căci nu are atacantul de careu. Ei bine acum îl are. De fapt, l-a avut dintotdeauna. Situația lui David Villa e un pic mai complicată, ea merită tratată separat și o voi face curînd. S-au bătut cîmpii mult în legătură cu situația sa, cu viitorul său, cînd existau doar două baze de discuții. 1. După 8 luni de accidentare, cam în tot atîtea luni de la momentul revenirii poți spera să-ți reapară forma maximă. 2. Cînd contractul ți se termină în 2014, e logic ca, în timp ce tratativele se poartă, să apară varianta transferului, ca un soi de amenințare. Încă nu sînt convins că David Villa va fi titular cu Real Madrid în Cupă. Mai degrabă nu. Dar sînt convins că va fi cu Milan. Sînt două meciuri complet distincte ca abordare.
Situația lui Kaka e pe undeva similară. Rămas la Real doar din pricina diferențelor fiscale între Madrid și Milano, a făcut un meci splendid pe ”El Riazor”. Un gol splendid și o pasă genială la faza golului doi au adus aminte de Kaka de la Milan, imperialul brazilian din ploaia milaneză la acea semifinală de Ligă cu Manchester. În condițiile în care Di Maria e departe de forma sa din alte perioade, ba mai are și ieșiri de-a dreptul infantile generatoare de probleme pentru echipă, Kaka ar putea fi soluția. Rămîne de văzut dacă și Mourinho vede clar această soluție. Coabitarea dintre cei doi n-a părut prea grozavă, iar coabitarea în același ”11” cu Cristiano Ronaldo nu aduce probleme în partide normale, dar poate genera în confruntări precum cele cu Barcelona, unde toată lumea trebui să se și apere, nu doar să atace. Kaka a jucat bine în acel 2-2 de anul trecut de pe ”Camp Nou”, tot din Cupă, un fel de preludiu pentru orgasmele ulterioare, căci deși atunci nu s-a calificat, Realul a oferit, pentru prima dată, o imagine superioară Barcelonei.
Se spune că drumul cel mai simplu pînă la eșec e atunci cînd sari peste etape, cînd te gîndești prea mult la viitorul îndepărtat și-l planifici fără să iei în calcul prezentul și viitorul apropiat. E și o vorbă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri”. Tare adevărată e și nu puțini dintre noi am trăit-o pe propria piele atunci cînd cel mai bine ne era, atunci cînd credeam că sîntem stăpînii inelelor universului și deținem cheile adevărului absolut.
Ceva de genul ăsta s-a întîmplat cu Barcelona pe ”San Siro”. Apropo, denumirea oficială a stadionului e ”Giuseppe Meazza”, indiferent dacă joacă Milan sau Inter. ”Giuseppe Meazza San Siro”, spun și comentatorii italieni, la fel ca toți ceilalți comentatori. Că unor suporteri ai Milanului nu le place numele, considerîndu-l pe Meazza drept reprezentant al Interului, deși el a jucat și la Milan, mai puțin, e adevărat, e cu totul altă discuție. Discuția e una, denumirea e alta. A fost o paranteză adresată tuturor celor care se cred foarte deștepți ei și-i cred foarte proști pe alții. Asta apropo și de stadioanele lui Arsenal, Bayern, Schalke pe care noi nu avem voie să le spunem la emisiuni și meciuri de Champions League pentru că așa e regula.
Înapoi la Barcelona. Și la Milan. Dacă Milan a făcut un joc senzațional, Barcelona a jucat cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc din 2008 încoace. ”Passato, presente, tutto o niente” scriam în avancronică. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am nimerit. Am recitit-o, nu e totuși chiar atît de ”varză”. Am intuit că Ambrosini va juca în centru, am intuit pasele lungi pe El Shaarawy și rolul lui Boateng, am avut dreptate cînd am vorbit de felul în care iese Milan cu mingea din apărare, spre lateral nu spre centru, dar și cu faptul că, deși au primit goluri multe în Serie A din centrări de pe benzi, apărătorii Milanului nu vor avea o mare problemă cu asta, căci Barcelona rar folosește această resursă. Și am anticipat echipa Barcelonei.
Ei bine, poate că asta a fost o problemă. Guardiola a avut succes atunci cînd primul său ”11” putea fi oricare. Tito Vilanova are o formulă favorită, atunci cînd circumstanțele o permit. Cea de miercuri de pe ”San Siro”, cea de pe ”Bernabeu”, cea din meciurile considerate grele. Ori asta nu știu cît de mult ajută. Allegri a știut clar pe cine va avea în față și a acționat în consecință. A surprins doar așezîndu-și echipa un pic mai jos, spre propriul careu. Modulul a fost atît de scurt și atît de compact de parcă jucătorii erau legați cu o frînghie și se deplasau în bloc, dintr-o parte în alta, astfel încît să nu ofere nici cel mai mic spațiu pentru primire între linii și pentru pase filtrante. Niciodată Barcelona n-a creat superioritate pe un flanc sau pe o zonă centrală, niciodată n-au fost situații de ”2 x 1”. Urmarea: n-a avut nici măcar o ocazie de gol.
Fanii Barcelonei se lamentează acum vorbind despre autobaza Milanului din fața lui Abbiati. Pe undeva frustrarea lor e de înțeles, căci fotbalul, pentru a fi spectaculos, trebuie jucat în doi. Și de unii și de ceilalți. Însă e la fel de adevărat că fotbalul, pentru a fi eficient, trebuie jucat și în funcție de adversar. Barcelona n-o face, Milanul a făcut-o. La fel cum au făcut și alte echipe împotriva Barcelonei, la fel cum a făcut, nu mai tîrziu de săptămîna trecută, Manchester United contra Realului. Toată lumea știe cum joacă Barcelona, toată lumea știe că dacă încerci să joci fotbal contra lor ești curățat. Inclusiv Real Madrid folosește un profil defensiv în ”Clasico”, indiferent unde se joacă, și asta în condițiile în care fanilor nu le place asta, iar lotul are destule variante ofensive.
Fanii Milanului sînt însă italieni. Și înțeleg fotbalul cu totul altfel. Înțeleg că nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării, toate detalile sînt importante. Milanul a jucat în primul rînd să nu primească gol, marcarea golului venea în plan secund, dacă era izbutită se transforma într-un fel de bonus. Ei bine, Milanul n-a luat gol, ba a și dat, și încă două, deja nu mai e bonus, e de-a dreptul jackpot. Iar acum e favorită pentru retur. Unde, e de presupus, va folosi aceeași tactică. Barcelona a jucat de zeci de ori astfel de meciuri. Majoritatea le-a cîștigat, în cele din urmă. Singurele probleme au venit de la italieni și de la Mourinho. Cîteodată, vezi Interul din 2010, italienii și Mourinho erau în aceeași barcă, în alte situații a fost doar Mourinho, în altele doar italieni, vezi Chelsea de anul trecut.
Pînă la retur mai e destul. Sînt cîteva aspecte pe care aș vrea să le scot în evidență. Unu ar fi Montolivo. Un mijlocaș care, mi se pare mie, s-a cam irosit luînd tîrziu decizia de a face pasul spre o echipă mare. Al doilea ar fi Messi. MESSI INEXISTENT, iată ceva cu adevărat inedit. Fiecare minge pe care o primea aducea în jurul său 3 sau 4 adversari. Jocul său de asociere e cunoscut, la fel ca și diagonalele sale. Allegri a văzut totul foarte limpede. Al treilea ar fi David Villa. Se întîmplă ca unii fotbaliști să se transforme în indiscutabili atunci cînd lipsesc. Mie mi se pare că David Villa era mult mai util decît Alexis Sanchez, în condițiile în care ”centralii” Milanului nu aveau nimic în zona lor. Al patrulea aspect ar fi reacția impecabilă a catalanilor, a lui Pique, de exemplu, pe care l-am auzit în direct, față de prestația arbitrului. Care arbitru, mie unul, mi se pare o caricatură, mai ales după ce l-am văzut aici la București la România-Olanda. ”Noi sîntem FC Barcelona, nu ne putem plînge de arbitraj sau de teren”. Impecabil.
Și ar mai fi Tito Vilanova. După meciul cu Valencia, scriam că absența sa se vede în momente punctuale din timpul 
jocului, nu la pregătirea lui. Tito Vilanova are marea calitate, o avea și pe vremea cînd era secundul lui Guardiola, de a interpreta partidele în timp real, de a găsi soluții rapid. Fără el, Jordi Roura a făcut ce ar fi făcut orice practicant al jocurilor de tip manager. L-a scos pe Fabregas și l-a băgat pe Alexis. În rest nimic, căci dacă Puyol nu se accidenta nu se mai făcea nici o schimbare. Și aici e o discuție, dacă e normal să-l lași pe Puyol să joace în acele condiții, dar în momentul ăsta Puyol are mai multă greutate la Barcelona decît Roura, poate și decît Tito Vilanova. Xavi pedala în gol la mijloc, acuzînd și lipsa de prospețime de după accidentare, și poate că era de luat în seamă varianta Thiago. Dar pentru asta e nevoie de antrenor. Din acest punct de vedere, Barcelona, ca și club, e pusă într-o situație tare delicată, căci nu se știe exact cînd va reveni Tito Vilanova din America.
Pînă la retur mai e destul. Mai avem două ”Clasico” pînă atunci, plus un senzațional Manchester United-Real Madrid în Ligă, plus alte derbyuri din campionatele interne. Sîntem norocoși, n-avem cum să ne plictisim.
Milanul lui Arrigo Sacchi și Barcelona lui Pep Guardiola. Două echipe colosale, două echipe ce au lăsat semne distinctive 
în istoria fotbalului. Se spune că trofeele sînt importante, dar mult mai importante sînt amintirile pe care le au oamenii despre aceste echipe, despre ceea ce ele au arătat. Milanul anilor 90 și Barcelona lui Pep au multe lucruri în comun, chiar mai multe decît își imaginează lumea, căci Guardiola a studiat intens felul în care Sacchi își punea echipa pe teren și o făcea să joace. Filozofia lui Sacchi s-a regăsit în mare parte în filozofia lui Pep. După ani, s-a aflat că Sacchi a plecat în urma unui conflict cu Van Basten, plecat, ca orice conflict, dintr-o banală discuție la o masă de prînz cu întreaga echipă. Poate peste ani vom afla și adevăratele motive ale renunțării lui Guardiola la cea mai de preț creație a sa.
Să revenim la prezent. Milan-Barcelona e un duel al coloșilor. Două branduri uriașe, două cluburi ce strîng zeci de milioane de suporteri în dreptul lor. Ambele au mai mulți fani în afara granițelor tărilor din care provin, iar asta are o strînsă legătură cu ceea ce spuneam în primul paragraf. Duelul de azi e mai dezechilibrat ca oricînd, iar pentru a observa asta îți trebuie un dram de discernămînt care să stingă puțin focul sentimentelor. Fotbalul privit cu luciditate e una, cel privit cu patos e alta. Azi, Barcelona are toate șansele să rezolve calificarea, la fel cum au făcut Bayern, PSG sau Juve. Dar asta nu înseamnă că nu sînt posibile surprize. Fotbalul nu e matematică, surprizele au ținut acest sport în viață și o vor face și de acum înainte.
Să trecem la analiză. Silvio Berlusconi, a cărui influență în stabilirea tacticii de joc și inclusiv a jucătorilor e certă, s-a apucat să spună că Messi trebuie marcat individual. Spre deosebire de alți finanțatori de la noi, habarniști de profesie, dar tare fuduli de fel, Berlusconi a arătat de-a lungul timpului că se pricepe la fenomen. Doar că acum a mai îmbătrînit, plus că anumite abuzuri au lăsat urme și în gîndire, căci plăcerile vieții trebuie gustate din plin, dar mai există și o limită impusă de vîrstă. Așadar marcaj individual la Messi. Buuun. Și cine să-l facă? Cine este suficient de rapid încît să se țină după Messi 90 de minute? A fost indicat Flamini, doar că, bietul Mathieu e un pic accidentat și n-a fost convocat. Ar mai fi fost Nocerino, doar că și el e accidentat și neconvocat. În condițiile astea, adio marcaj individual la Messi. Presupun.
Să trecem totuși la analiză. Asta cu marcajul la Messi nu prea a fost o chestie serioasă. Milan are mari probleme de lot, de unde și ideea că Barcelona e mare favorită. 19 jucători convocați, din care trei portari. Balotelli nu poate juca, el ar mai fi adus un plus de valoare. Apărarea Milanului a dat mari semne de slăbiciune pe centru, unde e de presupus că vor juca Mexes și Zapata, iar benzile nu-s nici ele prea grozave. Abate pare peste Constant, iar ăsta e un lucru bun, ținînd cont că Barcelona e acum mai puternică pe banda sa stîngă, decît în dreapta. Însă Constant va avea mari probleme cu Dani Alves, cu Pedro și cu Messi, cînd acesta se va hotărî să revină în zona sa tradițională, așa cum a făcut în multe episoade în meciul de la Granada. Milanul a luat multe goluri din centrări de pe extreme, dar asta n-ar fi tocmai un stres cu o Barcelona ce preferă acțiunile directe, pe zonă centrală. Cei doi ”centrali” au mari probleme și la inițierea acțiunilor de atac, foarte rar verticalizează, de cele mai multe ori pasează spre laterali, ceea ce, în fața unui pressing cum e de presupus că va face Barcelona, e o mare problemă.
Mijlocul e un compartiment care stă cît de cît bine la Milan. Montolivo pe post de Pirlo, Ambrosini și Muntari pe post de asistenți ai săi. Eu cred totuși că Ambrosini ar trebui să joace în fața apărării, căci are un profil defensiv mult mai bine structurat decît Montolivo, și trebuie să acopere spațiile dintre linii, unde ”creatorii” Barcelonei sînt letali dacă primesc mingea neincomodați. Un rol important îl are Boateng, pe zona lui Sergio Busquets, în special atunci cînd Barcelona pierde posesia. E de presupus că asta se va întîmpla foarte aproape de careul Milanului, iar Boateng poate fi cureaua de legătură între o apărare ce nu prea dispune de pasa lungă și atacanții El Shaarawy și Pazzini. Sau Niang, de ce nu?, foarte foarte tînăr, dar mai rapid ca Pazzini și mai greu de gestionat.
El Shaarawy va fi cel însărcinat să-l terorizeze pe Dani Alves. Lacunele brazilianului pe faza de apărare s-au tot văzut în acest sezon. Probabil că ”micul faraon” va încerca să stea numai în spatele lui Alves ca să poată primi și apoi să purceadă la contraatac pe viteza sa, împotriva lui Pique.
Despre Barcelona sînt puține lucruri de adăugat. O echipă fără antrenor totuși ce reușește să mențină o disciplină a vestiarului și a jocului impecabilă. Joacă din memorie, pe principiul asocierii, un doi contra unu pe fiecare zonă a terenului. Plus Messi. Care răsuflă pesemne ușurat că a scăpat de marcajul om la om impus de Berlusconi. Era o glumă! :))
Un singur lucru trebuie să-și impună Barcelona. Să joace ca împotriva unui grande. ”San Siro” va avea rolul său în acest context. Iar Milan, să nu uităm asta, e un grande. În ciuda dificultăților sale, echipa asta n-a fost niciodată umilită. Învinsă, da, dar nu umilită. După recitalul lui Bayern de la Londra, lumea așteaptă reacția Barcelonei, în continuare favorita număru unu la cîștigarea trofeului.
Într-unul din spoturile senzaționale făcute de SKY Italia pentru Cupa Mondială din 2006, pe care le găsiți în acest articol, mi-a rămas în cap o expresie: ”Passato, presente, tutto o niente”. Perfect adevărat și pentru azi, nu?
La final, vă propun să revedeți cîteva imagini dintr-un Milan-Barcelona senzațional. Se juca în aprilie 2006, în semifinalele Ligii
Și o revistă a presei. Pe acest blog găsiți în fiecare zi o revistă a presei cu primele pagini de la toate ziarele importante ale Europei și nu numai. Asta ca să vă faceți o impresie cum se fac ziarele pe la alții și, eventual, să faceți o diferență.
Titlul de mai sus a mai fost dat o dată. N-a apărut însă pe piață, căci era doar un ziar de probă, unul din acele numere ”în orb”, de ziar nu vă imaginați altceva, care se fac atunci cînd se pregătește ieșirea pe piață a unei noi publicații. Publicația era ProSport, care încă nu apăruse în mod oficial, iar titlul exact a fost ”Juve, Juve, vai de tine!”. Se întîmpla într-o zi de mai 1997, joi probabil, a doua zi după finala Ligii Campionilor de la Munchen, dintre Borussia Dortmund și Juventus. Prima mea finală europeană văzută pe viu, pe stadion.
Nu mai știu care a fost, atunci, originea titlului. La bază a stat, evident, eșecul torinezilor din acea finală, la care plecau drept mari favoriți. Nici nu cred, dacă stau bine să-mi amintesc, că a fost chiar așa de dramatică situația încît să impună un titlu atît de contondent. Dar aia a fost inspirația în zilele alea.
Hai să revenim în zilele noastre. Ne-ar prinde bine o întoarcere în timp, măcar una de-am avea posibilitatea să facem în viața noastră ce multe am repara!
Inter, Inter, vai de tine! De data asta mi se pare foarte potrivit tilul. Inter e o ruină. Acum, în acest moment, căci ce va fi în viitor chiar că nu mai are nimeni curaj să anticipeze. Ceva tare ciudat s-a întîmplat acolo după acel succes cu Juventus de la Torino, cînd toată lumea vorbea despre Inter ca o posibilă candidată la titlu. De atunci, Inter nu mai bate pe nimeni în deplasare, acasă se chinuie, iar înfrîngerile sînt epice, precum cea cu codașa Siena ori aceasta, ultima, cu Fiorentina. Toată personalitatea pe care o aveau jucătorii Interului la începutul lunii noiembrie, cînd băteau pe toată lumea, fie acasă fie afară, s-a diluat inexplicabil, de parcă ar fi fost o butelie de oxigen al cărei conținut se epuiza încet-încet.
Dacă, prin absurd, te-ai uita pe cifrele Interului în meciul de la Firenze, ai observa o productivitate de invidiat. Un șut pe poartă, un gol! E o glumă, vă veți întreba! Sigur că e o glumă, nici măcar una bună, e o glumă la fel de proastă precum jocul Interului. Presa italiană de azi, prezentată în revista presei pe acest blog alături de alte publicații, n-a menajat Interul.
Un șut pe poartă așadar. Dat în minutul 87, mai degrabă la nervi, din frustrare, de Cassano. În rest: ”senza parole”, că tot a fost festivalul de la San Remo. Un monolog al Fiorentinei, cu un Jovetici strălucitor. Paradoxal, cu o zi înainte, Massimo Moratti tocmai își declarase admirația fată de (încă) tănărul muntenegrean, un ”fuoriclase” ce va putea fi cu greu ținut de Fiorentina la vară.
Apropo de Moratti. Azi e o zi specială pentru el. De sărbătoare, cum s-ar zice. Pe 18 februarie, acum 18 ani, Moratti prelua Inter-ul de la Ernesto Pellegrini, după ce, între 1955 și 1968, tatăl său, Angelo Moratti, fusese deținătorul pachetului majoritar. Prost cadou i-a oferit însă Stramaccioni la majorat boss-ului său.
Stramaccioni pare intrat într-o dinamică negativă, confuză. Începe cu un modul, termină cu altul. Intră cu Guarin și Kovacici din primul minut, apoi îi scoate, ca să-i facă loc lui Alvaro Pereirra, a cărui unică realizare e un cartonaș galben din pricina căruia va pierde derbyul cu Milan de duminică. Iar pe Kovacici îl scoate la pauză, ca și cum el ar fi fost vinovatul principal al colapsului din jocul colectiv. Asta după ce, abia venit, îi predă tricoul cu numărul 10 și-l aruncă în joc oferindu-i practic titularizarea imediată, în condițiile în care acomodarea cu Serie A nu-i deloc simplă pentru un tînăr ce abia a făcut 18 ani și, cu toată educația primită în Austria, unde crescuse, jucase totuși la un club, Dinamo Zagreb, și într-un campionat, al Croației, peste care planează destule incertitudini.
N-aș fi vrut să mă refer la meciul cu CRF Cluj, dar n-am cum să evit subiectul. După părerea mea, Steaua ar fi avut considerabil mai multe șanse cu Inter decît cu Ajax la felul cum a jucat la Amsterdam și la cum a jucat CFR la Milano. Fiorentina a arătat cum să abordezi Interul pe teren propriu. Să zicem că are jucători buni, în nici un caz nu din altă galaxie. Are o linie de mijloc foarte bună, elastică, și un atac fără atacant de careu (cel puțin așa a fost cu Inter). Să zicem că Fiorentina e echipă bună, dar și Siena a bătut pe Inter acum două săptămîni, așa că pică acest aspect al valorii. Inter va veni la Cluj cu 3 zile înainte de ”Derby della Madoninna”, ce pare un ultimatum pentru Stramaccioni, deci va căuta să-și menajeze un pic forțele. Mai ales că antrenorul s-a plîns că trebuie să joace cu aceeași oameni din 3 în 3 zile. Un pic de agresivitate n-ar strica de la clujeni, un plus de ambiție, de curaj, un pic de mentalitate portugheză nu românească, căci noi avem tendința să fim, uneori, prea politicoși. Pînă la urmă, de pierdut n-are decît Inter.
Pentru Barcelona, meciul cu Granada făcea parte din categoria obligațiilor de serviciu. Cu 4 zile înainte de vizita pe ”San Siro” era destul de greu să se realizeze o concentrare maximă, cu atît mai mult cu cît catalanii se cam știu deja campioni. Cînd ți se pune această etichetă e greu s-o ștergi la anumite partide, să le spunem de nivel mediu, cum a fost și cea de la Granada, chit că pe acest stadion Real Madrid pierduse cu două săptămîni înainte. Situația e oarecum aceeași și la Real și la Barcelona. În campionat lucrurile fiind oarecum clare, altele devin prioritățile.
Xavi era accidentat, Iniesta era pe bancă. În condițiile astea, Messi și-a asumat și rolul lor. Spuneam în timpul comentariului că Messi vrea să fie cînd Xavi, cînd Iniesta, așa că nu prea mai are timp să fie chiar Messi. Deși era în căutarea golului 300 în tricoul Barcelonei, am văzut un Messi mai generos în pase ca altădată, deși, pe final, l-a certat de vreo două ori pe Tello, care nu-i întorsese serviciul. Chiar și golurile au fost un pic stranii, căci rar vezi Barcelona marcînd din afara careului, practic din două șuturi de la distanță, și nu din acțiuni în interiorul careului.
Granada a fost remarcabilă în eforturile sale. Torje inclusiv. Pentru el și echipa sa urmează perioada cea mai dificilă, cu partide directe împotriva contracandidatelor din zona retrogradării. Un punct, sau mai multe, cu Barcelona ar fi fost un bonus, un joker pe care l-ar fi tras. N-au reușit, dar jocul s-a schimbat mult în bine de la venirea lui Paco Alcaraz. Pentru Barcelona urmează două meciuri cu Milan și două cu Real Madrid. Meciuri de altă categorie decît cele ”din obligație”, meciuri în care se pot decide multe. Vom vedea cu siguranță o altă echipă.
Îl las pe Messi pentru final. 301 goluri pentru Barcelona și are doar 25 de ani. Cel mai important an pentru el este cu siguranță următorul. 2014, anul Mondialului. E ceea ce-i lipsește. Unicul lucru, de fapt, căci la nivel personal e așezat, la nivelul echipei de club a cîștigat tot ce se putea cîștiga.
Cum au fost cele 301 goluri pentru Barcelona? Multe probabil că le știți, multe le-ați uitat, așa că merită, cred, să vi le reamintiți:
Și după ce ați văzut golurile, vă propun un documentar foarte recent, realizat de aceeași televiziune, ITV, care a făcut unul și pentru Jose Mourinho. E pe aceeași linie, deci foarte spectaculos:
Ne-am luat cu una, cu alta, cu El Clasico, cu Balotelli la Milan, cu Rooney, cu surprizele sfîrșitului de săptămînă, și am uitat să comentăm aici o mutare la prima vedere surprinzătoare: David Beckham la PSG.
De ce spun surprinzătoare? Pentru că, la 37 de ani, va împlini 38 în mai, David Beckham e mult mai aproape de vîrsta retragerii decît de vîrsta unui transfer la o echipă de Liga Campionilor și implicată în lupta pentru titlu într-unul din campionatele de top ale Europei. Ligue 1 e cam după Primera, Premier League, Bundesliga și Serie A într-un soi de clasament, cu o certă doză de subiectivism, al campionatelor din Europa, dar tot e în Top 5 și e foarte puternic.
Mie mi-a plăcut întotdeauna Beckham. Și l-am considerat un exemplu de cum poți să reușești în fotbal fără să ai talentul lui Messi, Cristiano sau alți jucători exponențiali. Beckham e un fotbalist mai degrabă limitat din punct de vedere tehnic. Rar l-am văzut driblînd. Are un mare atu, felul în care lovește mingea cu piciorul drept, un atu însă pe care l-a folosit din plin. E foarte disciplinat din punct de vedere tehnic, un ajutor mare pentru orice antrenor. Mi-amintesc de perioada sa la Real Madrid cînd, cu Capello, juca inclusiv în centrul liniei de mijloc și o făcea foarte bine. Și e un profesionist adevărat. Poate nu la nivelul lui Cristiano Ronaldo, care se masacrează pur și simplu din punct de vedere al pregătirii fizice, dar nici foarte departe. Altfel n-ar fi rezistat pînă la vîrsta asta.
Asta îmi arată că e un tip dotat. Intelectual mă refer, capitolul celălalt pe mine nu mă interesează. Mobilat intelectual să zicem. Se vede asta și din felul în care și-a construit imaginea. Ar trebui să fie un exemplu pe care l-ar putea luat toți figuranții din fotbalul românesc, de care trebuie să te rogi pentru a scoate două vorbe de la ei, vorbe care și-așa mustesc de banalitate. Beckham n-a refuzat niciodată un ziarist, iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit sau auzit ultimul comentariu negativ la adresa lui? Vă amintiți să fi fost vreodată făcut pilaf în ziare? Nu prea cred, pentru că David a fost suficient de deștept să-și aleagă aliații acolo unde trebuie. Și i-a folosit asta la imagine, o imagine de pe urma căruia a scos zeci de milioane de euro. Sigur, e important și felul în care arată, dar am mai văzut destui fotbaliști prezentabili și poate mai talentați decît el care n-au beneficiat de același tratament din partea jurnaliștilor.
Priviți imaginea de mai jos!
PSG a făcut o mutare excelentă. L-a alăturat pe David Beckham, cu a sa imagine decupată parcă din pauzele de publicitate de la filme, brandului pe care încearcă să-l creeze. Ce vreți alăturare mai bună decît cea a lui Beckham lîngă orașul Paris? Glamour în stare pură, ca să folosesc un termen decupat din industria soției lui David Beckham. Ca brand, PSG-ului îi lipsea această ștampilă. Era mai degrabă o jucărie a unui șeic plictisit de banii pe care-i are, vorba expresiei ”are la bani de-l enervează”, un teritoriu cam arid peste care s-a abătut o binefăcătoare ploaie de petro-dolari.
E lesne de observat cît de mare e scris Paris Saint-Germain. Asta ca nu cumva zîmbetul comercial al lui David Beckham să preia prim-planul. Și-au îndeplinit obiectivul francezii. În 5 luni, cît e contractul englezului, dacă nu cumva, cine știe?, decide să-l prelungească, alăturarea Beckham-PSG va face ca imaginea clubului să primească un plus cît se poate de limpede. David Beckham posedă capacitatea de a pătrunde cu imaginea sa pe zone interzise PSG-ului ca și club de fotbal.
Priviți și filmulețul de mai jos! Reacția ziariștilor, a fanilor, îmbrînceala fotografilor, eleganța ce a caracterizat toate momentele. Nimic din toate astea nu s-a văzut la prezentarea lui Ibrahimovici. Fiecare însă cu treaba lui. Zlatan a fost adus să de goluri, și le dă, Beckham a fost adus pentru imagine. Și a început deja să o creeze.
Din punct de vedere sportiv, o să ne lămurim repede. Cît mai poate Beckham? Asta e o întrebare pe care și-o pun toți, căci campionatul din SUA e puțin popularizat în Europa și nici nu pare prea vioi. După Manchester United, Real Madrid și AC Milan, PSG se alătură pe CV-ul lui Beckham pentru un plus de lumină. Iar lumina din ”Orașul Luminilor” parcă e și mai puternică acum cu David Beckham integrat în ea.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!