Astăzi planeta se oprește în loc să vadă reprezentația. Cei mai buni antrenori ai momentului au cuvîntul. Manchester United – Real Madrid va fi, poate mai mult decît alte partide, meciul lor. În funcție de ce vor gîndi ei, în funcție de ce strategii vor adopta, în funcție de cum va interpreta fiecare jocul celuilalt vor alerga și cei 22 de actori din teren, reduși pentru o seară la un rol secundar.
E prima finală a sezonului. În general, dar și pentru fiecare dintre cele două. Un pic mai mult pentru Real, căci dacă nu trece mai departe i-ar mai rămîne echipei lui Mourinho două luni extrem de lungi pînă la finala Cupei. United are șansa de a mai avea de parcurs etape în Cupa Angliei, deși duminică vine Chelsea, un adversar deloc comod. Și pentru una și pentru cealaltă campionatul e mai degrabă un capitol închis. Înainte de partida tur vorbeam de ”mama și tata tuturor derbyurilor”. După meciul de pe ”Bernabeu” comentam tot aici prestația imperială a lui Cristiano Ronaldo, dar și surprizele lui Sir Alex Ferguson pentru Jose Mourinho.
Lui Ferguson e greu să-i ghicești echipele de start. În special în astfel de meciuri. E un antrenor care mizează tare mult pe factorul surpriză. În tur i-a ieșit. Și nu doar cu primul ”11”, ci și cu pozițiile, în special cea a lui Rooney în banda lui Cristiano. A fost o amenințare la adresa lui Mourinho, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar prezența lui Rooney acolo l-a obligat pe Mourinho să-l mute mai spre centru sau spre banda cealaltă, cît mai departe de Rafael, veriga slabă a apărării lui United. Rooney n-a avut nici o influență pe faza ofensivă în acel joc, dar i-a permis lui Welbeck să aibă mai mult decît de obicei.
Sir Alex și-a luat notițe la cele două partide ale Madridului contra Barcelonei. E limpede că de la ce s-a întîmplat în ele va aplica strategia. Nu cred că Sir Alex va avea vreo remușcare să se închidă și mai mult decît a făcut-o pe ”Bernabeu”, indiferent de săgețile pe care Mourinho i le-a trimis la conferința de presă de după tur. Va încerca să transforme Madridul dintr-o echipă de contraatac într-una de atac, fix situația care nu-i convine. Real Madrid nu se simte bine atacînd pozițional, preferă reacția rapidă, contraatacul.
Ferguson are o mare problemă: lipsește Phil Jones. A făcut o partidă remarcabilă pe ”Bernabeu” în zona de mijloc, iar absența sa îl obligă să regîndească situația. Nu cred că va lăsa mijlocul la latitudinea perechii Carrick-Clevereley, astfel că aștept surpriza de care vorbeam mai sus. Să fie oare Giggs, a cărui experiență poate fi utilă? Să fie un 4-3-3, cu Giggs și Cleverley un pic în fața lui Carrick? Cu Rooney și Welbeck ajutîndu-l pe Van Persie. Sau să rămînă clasicul său 4-4-2, dar cu Kagawa și Valencia pe cele două laturi? Iată un motiv de a număra orele pînă la startul partidei!
La Mourinho, ecuația e mai simplă. Are un singur ”overbooking”, la fundașii centrali, 3 pe două locuri, Varane, Pepe, 
Ramos. Toți trei par în foarte bună formă și nu-i exclus să joace toți 3, cu Ramos în banda dreaptă, căci Mourinho are nevoie și de oameni pentru fazele fixe. Un alt moment al jocului unde se vor duce bătălii demne de războaiele mondiale. Și ar mai fi Cristiano Ronaldo. Mourinho știe în ce formă e și cred că va căuta să-l apropie cît mai mult de careul lui United, eventual chiar scoțîndu-l din zona sa obișnuită, cea stîngă, și mutîndu-l în centru.
Cine va da primul gol, va conduce dansul. Dacă dă Manchester, lucrurile nu se schimbă prea tare. Dacă dă însă Madridul, atunci, da, scenariul va fi diferit, căci Manchester va trebui să atace și să intre exact în jocul dorit de madrileni. Nu-s permise erori în această seară, căci nu mai există a doua opțiune. Acesta e, prieteni, Manchester Unted-Real Madrid, meciul meciurilor, duelul tuturor duelurilor!
Iar pentru cei care încă n-au apucat să ajungă pe ”Old Trafford”, dar cu siguranță își doresc, vă ofer posibilitatea de a face un tur al stadionului împreună cu un grup de turiști japonezi, un tur obișnuit, care se poate face în orice zi fără meci
1-1 cu Barcelona, în Cupă, 1-1 cu Manchester United, în Ligă. Doi adversari diferiți, două meciuri tur, două competiții eliminatorii, același rezultat. Dar două stări de spirit complet distincte.
Dacă după 1-1 cu Barcelona lumea a plecat încîntată de pe ”Bernabeu”, iar egalul, am fost pe stadion și am văzut, a fost sărbătorit ca o mare victorie, acum, deși n-am mai fost pe stadion, cred că percepția a fost mai degrabă de nemulțumire. Cu Barcelona, Madridul avusese mari probleme de lot, ceea ce cu United nu s-a întîmplat. Cu Barcelona, Madridul scăpase mai degrabă cu bine dintr-un meci dominat de adversari, cu Manchester, Madridul mai degrabă a scăpat victoria printre degete, căci meciul l-a dominat destul de clar.
Am spus de o sută de ori că problema Barcelonei e că adversarii i-au învățat stilul și procedează în consecință. La fel începe să se întîmple și cu Real Madrid. Cu Mourinho, Real Madrid a devenit cea mai reactivă echipă din lume, cu contraatacul cel mai rapid, viguros, potent și productiv. A spus-o chiar Sir Alex Ferguson la conferința de presă. Astfel că și-a făcut o tactică prin care să nu permită Realului să contraatace. Sau, mă rog, să încerce. În mare măsură i-a reușit, cel puțin în repriza a doua, cînd avînd golul lui Welbeck în sacoșă, Manchester United a ieșit rar din propria jumătate, limitîndu-se la contraatacuri sporadice, care au scos în evidență, cred eu, clasa uriașă a lui Robin Van Persie. Un fel de ”ia mingea și ataca-ma”, la care eu aș mai adăuga două cuvinte esentiale: ”DACĂ POȚI”.
Problema Realului e că atunci cînd atacă pozițional devine extrem de previzibil. Cu excepția lui Ozil, care mai mereu termină benzina pe la minutul 70, nu are pasatori de nivelul lui Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi. De la patru jucători mai repede vine o soluție decît de la unul singur. Real are un Cristiano Ronaldo fenomenal, dar după el nu prea mai vine nimeni. Benzema are un sezon oribil, la fel și Higuain, deși la ”Pipita” trebuie să luăm în calcul accidentările. În mod normal, aici trebuie să se orienteze Florentino Perez în mercato, la această poziție, cea e vîrf de careu. Cu Manchester, Cristiano a jucat mai mult în centru decît în bandă, asta deși acolo era un Rafael extrem de vulnerabil, ba și cu cartonaș galben. Ideal ar fi fost un Cristiano multiplicat, dar asta nu se poate. Oricum, mie tot mi se pare o greșeală că Madridul n-a insistat mai mult în repriza a doua pe partea lui Rafael.
Revenind la Manchester și la jocul său. Părerile sînt împărțite. Sir Alex și-a jucat cartea. Miza e imensă, să recunoaștem. Își mai aduce aminte cineva cum a jucat Manchester United în semifinala cu Barcelona din sezonul 2007-2008? În ambele manșe? A fost 0-0 pe ”Camp Nou” și 1-0 pe ”Old Trafford”. Eu îmi amintesc, pentru că am comentat de cîteva ori aceste meciuri la un magazin Barcelona TV, care se difuza pe un post de televiziune, Sport Klub, remarcabil într-o vreme, dar dispărut urmare a unui management penibil și îmbibat în alcool. În acele meciuri, Manchester a jucat cam la fel, deși Barcelona de atunci, ultimele suflări ale echipei lui Rijkaard și Ronaldinho, era o ruină. Cel puțin returul de pe ”Old Trafford”, după un gol fantastic al lui Scholes, a semănat perfect cu repriza a doua de aseară. Scopul scuză mijloacele, parcă așa se spune, nu? Iritarea lui Mourinho a fost evidentă la conferința de presă, dar a fost suficient de condescendent față de Sir Alex ca să nu-l atace. Însă acel mesaj, ”pe teren propriu, cu filozofia existentă în Anglia, nu cred că va putea juca atît de aproape de propriul careu”e o mică înțepătură. Pentru cine are creier să o simtă. Iar Sir Alex are.
Am scris în avancronică despre ”Duelul Giganților”. Pînă la urmă, o echipă de fotbal joacă pentru a cîștiga, nu pentru a fi gigant. Gigant ești atunci cînd cîștigi. Întrebarea mea este: contează sau nu cum cîștigi?
Manchester United și-a dat-o, cum se zice în peluză, parte-n parte cu Barcelona în două finale. Și n-a uitat nimeni cum a ieșit, n-a uitat nimeni că în 2009, cu o superechipă în care erau și Cristiano, și Tevez, și Van der Sar, plus toți ceilalți la apogeul carierei, a luat un 2-0 scurt de la un adversar cu o apărare improvizată, n-a uitat nimeni mîinile tremurînde ale lui Sir Alex, din 2009, de pe ”Wembley”. A învățat din lecțiile alea, a aplicat ce mai aplicase, vezi dubla cu Barcelona din 2008 și, deocamdată, i-a ieșit. Judecata se va face pe terenul lui, pe ”Teatrul Viselor”.
Nu vreau să mă refer din nou la Cristiano Ronaldo. Am scris despre felul în care se antrenează, despre ceea ce reprezintă el pentru Real, despre viitorul lui. Devine monoton, la fel cum monotonă e și dezbaterea Messi sau Cristiano, în loc să ne bucurăm că-i putem admira pe amîndoi, noi ne certăm pe cine e mai bun.
Vreau să mă refer în schimb la Rooney. A făcut un meci colosal din punct de vedere al sacrificiului pentru echipă. Dar mie mi se pare că Rooney e foarte mare pentru că alții se tem de el, nu pentru că el poate juca și rolul de mijlocaș defensiv. Rooney e mare atunci cînd se apără în zona propriului careu, dar e imens cînd atacă în careul advers. E ”Rooney, the goal machine” nu ”Rooney, the bodyguard”. E totuși o lecție pe care o dă Rooney tuturor jucătorilor cu multe figuri și puține realizări, acest devotament pentru un club, dar și pentru un antrenor. Poate nu i-a convenit ce joacă, cred că nu i-a convenit ce joacă, dar e vorba de o echipă și de interesele ei, e vorba de un antrenor căruia îi respecți deciziile pentru că nu-i pui la îndoială priceperea.
M-am referit un pic, mai sus, și la Van Persie. Și la Benzema. Aș vrea s-o fac din nou, pe scurt. Imaginați-vă că Van Persie juca aseară la Real Madrid! Atît.
Și aș mai vrea să mă refer la De Gea. A fost senzațional. A fost criticat, analizat, persiflat. Se spune că nu-i fericit la Manchester, că nu s-a acomodat cu orașul, cu lima, cu mîncarea. Înainte să ne repezim să-l facem zob pentru asta să ne gîndim că pot fi motive pertinente. Adevărul e că, dacă-l privim cu atenție, nu are o față care să inspire siguranță. Dar e foarte tînăr, pentru un portar mai ales, și va ajunge foarte mare pentru că are calități. Să fim sănătoși cu toții și să vorbim despre el peste 10 ani.
Și încă o observație. Cu mîna pe calendar. Marți, 26 februarie, returul cu Barcelona din Cupă. Sîmbătă 2 martie, meciul cu Barcelona din Primera. Marți, 5 martie, returul cu Manchester United. Acesta e programul Realului. Un meci de campionat mai mult pentru orgoliu, plus două finale, la care pleacă într-un mic dezavantaj. De aici încolo, fiecare e liber să facă pronosticuri.
P.S. Am lăsat la urmă această imagine. E sub genericul ”fără comentarii”.
E meciul meciurilor, duelul duelurilor. Mama și tata tuturor derbyurilor, ca sa parafrazăm o caracterizare a unui ”clasic” al Angliei. Sigur, e o ușoară exagerare aici. Așa vom zice dacă, de exemplu, în sferturi sau semifinale vom avea Manchester United-Barcelona, Real-Barcelona, Barcelona-Bayern sau Real-Bayern. E o ușoară exagerare, de acord, dar astăzi e ceea ce se simte în aer. Ce-o fi mai încolo o să vedem, azi, Real Madrid – Manchester United sună senzațional.
Am putea reduce afișul la Cristiano Ronaldo. Împotriva fostei sale echipe, în fața celor care l-au ridicat spre vîrfurile fotbalului. Bla, bla, bla. Am putea să discutăm despre duelul Mourinho-Ferguson, probabil cei mai buni antrenori ai momentului, în condițiile în care Guardiola se odihnește de cîteva luni. Bla, bla, bla din nou. Ar fi nedrept să reducem această colosală confruntare la simple dueluri particulare.
Sînt atît de multe de spus și scris despre acest meci că nici nu știu de unde să încep. Cei care cred că un meci de fotbal, în ziua de azi, la acest nivel, e o simplă goană după minge a unor băieți în pantaloni scurți, care se așează pe teren după îi taie capul și se deplasează după cum le vine în minte, ar face bine să nu mai citească în continuare, să se ocupe de altceva pînă diseară, cînd se vor uita la meci și nu vor dori să înțeleagă ce se întîmplă.
Nu rîdeți, voi cei care continuați să citiți, sînt mulți cei care fac parte din categoria de mai sus.
E un mare paradox în situația actuală a celor două echipe. Manchester United nu lasă senzația că ar avea un lot atît de puternic ca altădată, dar conduce autoritar în Premier League. De partea cealaltă, Real Madrid are poate cel mai bun lot din ultimii ani, după unii cel mai bun din istorie, dar e departe de Barcelona în Primera Division și a avut cîteva prestații jenante în acest sezon. Și totuși, în meciurile mari, cu adversari adevărați, Madridul a arătat o putere de regenerare extraordinară, o forță fantastică, a arătat ca o echipă care poate cîștiga în fața oricui.
Cred că asta e marea problemă a lui Sir Alex Ferguson. Această forță a Realului. În mod normal, sistemul său e clar, cu doi ”închizători”, doi jucători de bandă și cei doi ”fantastici” pe fază de atac. Există însă o mare problemă și în mod sigur Ferguson o știe. Echipa nu-i întotdeauna foarte scurtă, foarte compactă, apar deseori spați mari între linii. Asta în principal pentru că apărarea tinde să rămînă în zona propriului careu, ca nu cumva fundașii să fie surprinși cu o pasă lungă, peste ei, cam cum s-a întîmplat, de exemplu, la primul gol al lui Juve de la Glasgow. Pe de altă parte, Van Persie se menține mult în zona careului advers, unde e letal, lăsîndu-i doar lui Rooney varianta de a face legătura între compartimente. Rar îl vedem pe Van Persie alergînd cu mingea la picior zeci de metri, făcînd diagonale sau intrînd în combinații. Zona sa e careul. Consecința e o echipă cam lungă, ceea ce în Premier League nu e o mare problemă, cu excepția cîtorva meciuri, în schimb în fața unui Real Madrid care caută aceste spații poate fi fatal.
Meciul e în dublă manșă, returul e pe ”Old Trafford”, astfel că, oricît de frumos ar suna pentru fani ”mergem să batem pe orice stadion” , pe ”Bernabeu” obiectivul principal e să nu iei gol. Dacă reușești să dai e perfect, dacă reușești să nu iei și să dai e mai mult ca perfect.
În mod logic echipele sînt cele pe care le vedeți. Cu Valencia în dreapta, în încercarea de ajutorare a lui Rafael, căci e banda lui Cristiano. Rafael e departe de a fi un fundaș lateral de siguranță, e pe undeva veriga slabă a apărării. De aceea Valencia cred că e obligatoriu în acea zonă. Pe partea cealaltă, Evra oferă mult mai multe garanții, iar noua sa orientare ofensivă se constituie într-o problemă, dar pentru Mourinho. Ajungem însă și la Real, în curînd. Am un semn de întrebare în privința lui Nani, care e de multe ori indolent, dar nici prezența lui Welbeck nu-mi sună prea bine.
N-ar fi straniu deci să vedem o linie de mijloc mai sigură, cu 3 închizători. Sir Alex a probat acest sistem de cîteva ori, ultima dată cu Tottenham, coincidență echipa fostului asistent al lui Mourinho, cu o filozofie asemănătoare. Asta înseamnă mutarea lui Cleverley spre stînga și plasarea lui Phil Jones în centru, fie în fața celor doi fundași centrali, care ar trebui să fie Vidici și Ferdinand, fie mai sus, fix în zona lui Xabi Alonso. Exact așa a gîndit Jurgen Klopp contra Realului, iar Borussia Dortmund e mult mai ofensivă, prin construcție, decît United. La Dortmund, Borussia a bătut pe Real oferindu-le madrilenilor mingea, dar blocîndu-l, prin efortul colosal al lui Mario Gotze, pe Xabi Alonso, ceea ce a dus la diminuarea fluidității în joc prin crearea de mari probleme la prima pasă.
În plus, se știe că Realului nu-i surîde ideea de a construi. Mult mai bine îi vine un meci în care o face adversarul. E cea mai reactivă echipă din lume, iar Ferguson n-are cum să nu știe asta, la fel cum a știut și Klopp.
Un scurt detaliu, și cu asta facem trecerea la Madrid. La conferința de presă, Mourinho a venit cu Essien. De regulă era însoțit de un titular, mai ales că în față avea presa engleză, pe care atît o regretă. Ar vrea să însemne asta că va juca Essien? Puțin probabil, zic eu, dar nu imposibil. Ce-ați zice de un Essien care să-l blocheze pe Rooney în linia de mijloc? Într-un triunghi de mijlocași centrali, cu Alonso și Khedira, pe care și Mourinho l-a mai încercat. Pentru United, orice pierdere a balonului de către Rooney, în zona de mijloc, poate fi dramatică. E posibilă și varianta Essien ca fundaș dreapta și Arbeloa în stînga, căci Coentrao a avut prestații oscilante în această zonă. E o poziție delicată la Madrid cea de fundaș stînga, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar dacă adversarul aduce doi jucători acolo deja face superioritate.
La Real, nu cred că va juca Pepe. Ar fi straniu. După două luni de pauză să reapari tocmai în fața lui Van Persie e cam riscant. Varane a jucat perfect cu Barcelona, iar o pereche Ramos-Varane asigură și un plus pe zona de anticipație. Cred că va juca Benzema, e mult mai intuitiv decît Higuain și mult mai periculos în gura porții. În rest Ozil, Di Maria (dacă nu cumva se aplica varianta cu 3 mijlocași, caz în care poate apărea inclusiv Modrici) și, bineînțeles, Cristiano.
Plus eternul ”Santiago Bernabeu”. Acel ”miedo escenico” de care tot vorbesc madrilenii. Am fost de multe ori pe ”Bernabeu”. De mai multe ori ca pe Giulești, de exemplu, asta ca să nu vorbesc de alte stadioane in țară. Atunci cînd se cîntă imnul Realului, pus foarte foarte tare la boxe, evident ca o încercare de intimidare, îți dai seama ce înseamnă Real Madrid. Mie, unul, mi se face mereu pielea de găină. Cînd îți cîntă Placido Domingo imnul e deja altceva, nu?
Dar Manchester United nu e echipa, istoric vorbind, care să se teamă. A trecut prin atîtea, un imn și un stadion ostil nu sînt chiar de speriat. E un meci pe cinste. Eu unul abia aștept să-l văd și să-l comentez.
Pentru că e week-end, vă propun un film. Ceva mai lung de data asta, dar cine iubește fotbalul și partea lui cea mai frumoasă, golurile, va rămîne pînă la final în fața monitorului. Așa cum am rămas și eu, de altfel. Citeste mai mult …
Spunea Roberto Mancini, cu ceva timp în urmă, încercînd cumva să mascheze astfel distanța de puncte dintre echipa sa și Manchester United, că, de fapt, cel ce produce această distanță este Robin Van Persie. Cu alte cuvinte, diferența dintre Manchester United și Manchester City, față de sezonul trecut, ar sta pe umerii acestui om.
E o formulă utilizată de mulți antrenori atunci cînd caută să-și mascheze propriile erori. Să scoată în evidență un personaj advers. Fie un jucător, așa cum a făcut Mancini, fie un personaj colectiv, gen arbitrajele, așa cum mai face Jose Mourinho.
În ceea ce-l privește pe Van Persie, frustrarea lui Mancini e pe undeva justificată. E și o mică ”injecție” a italianului către propria conducere, care n-a izbutit să-l convingă pe olandez să semneze cu campioana Angliei. Van Persie era în mercato încă din iarna trecută, toată lumea știa asta, faptul că refuza constant să semneze prelungirea contractului cu Arsenal era un indiciu impecabil. Mancini l-a vrut, a insistat pentru el, era o afacere grozavă, căci prețul unui fotbalist aflat cu doar un an înainte de expirarea contractului e mult mai mic față de un altul care are în față o perioadă de 3 sau 4 ani. Faceți comparație între prețul plătit pentru Van Persie și cît au costat Aguero, Dzeko, Fernando Torres sau, trecînd dincolo de Canal, Ibrahimovici, David Villa ori Benzema și veți vedea că așa e.
De ce n-a vrut Van Persie să meargă la City știe doar el. Cu siguranță City ar fi plătit mai mult lui Arsenal decît United și ar fi putut să-i dea un salariu mai mare decît îi dă United. Van Persie, se spune, n-a vrut să audă de altceva în afară de Manchester United. Acolo a visat să ajungă, acolo a ajuns. Sir Alex Ferguson nu putea să rămînă indiferent la o astfel de informație, astfel că a plecat personal să negocieze cu atacantul olandez, într-o zi în care United avea un meci amical, în Norvegia. Și, fie vorba între noi, atunci cînd un personaj de talia lui Sir Alex vine să discute cu tine e o chestie care te face să te simți tare bine și să te decizi în cîteva secunde.
Manchester și Robin. Titlul poate fi al unui film de mare succes în fotbalul englez și european. S-a văzut și în ”Clasicul” Angliei de duminică după-amiază. Cu Rooney sau fără Rooney, Van Persie e mereu acolo. Gol și pasă de gol contra lui Liverpool, cu alte cuvinte ”man of the match”. Iar golul marcat, mai bine zis felul în care a scăpat de adversarul direct, acel joc din gleznă cu schimbare de direcție, e un clasic exemplu de mare fotbalist. Van Persie nu e tipul de atacant ”de gura porții”. El dă goluri și de acolo, dar dă și din afara careului mic, din afara careului mare, din lovituri libere. O lovitură liberă, de altfel, a contribuit la golul doi, marcat de Evra, după părerea mea, sau de Vidici, după părerea arbitrului. În această situație eu cred că e ilogic să-l creditezi ca marcator pe un jucător, Vidici în cazul nostru, care n-are nici o treabă cu faza și de care se lovește mingea în mod fortuit. Iar dacă intra și ”călcîiul” cu care a încercat să rezolve o ocazie de gol, toată lumea ar fi vorbit astăzi în termeni și mai înalți de Van Persie.
Puțin și despre Liverpool. Puțin, pentru că a jucat cam puțin. Brendan Rodgers încă nu e pe deplin așezat, pe deplin convins de ce are la dispoziție și de ceea ce ar trebui să le ceară jucătorilor. A greșit formula de start, mult prea temătoare prin așezare, mult prea meschină. Liverpool nu e totuși Swansea, acest stil de echipă mică nu-i prinde pe ”cormorani”.
Sir Alex în schimb a fost din nou surprinzător, cu Young mutat în dreapta, Kagawa în stînga și Welbeck lîngă Van Persie, deși mai logic ar fi fost ca Young să rămînă pe zona sa normală, stînga, Welbeck să joace pe dreapta, pe poziția lui Valencia din partea a doua, iar Kagawa să stea în spatele lui Van Persie, în postura obișnuită a unui ”10”, în care juca la Dortmund. Însă tocmai aceste mutări surpriză schimbă soarta unui meci și aduc incertitudine în mintea adversarilor.
Că Liverpool putea mai mult s-a văzut în repriza a doua, cind Rodgers a schimbat modulul, prin introducerea lui Sturridge, pe care nimeni n-a înțeles de ce nu l-a jucat din prima, Borini și Henderson, scoțîndu-l încă de la pauză pe Lucas, depășit complet.
Carrick a avut din ce în ce mai multe probleme la mijloc și nu întîmplător de acolo pleacă greșeala care a dus la golul de 1-2. Liverpool a avut ocazii de egalare, se vede și în graficul de mai jos al celor de la ”ForForTwo” diferențele dintre prima repriză (în stînga) și repriza a doua (în stînga), și a ieșit cu demnitate din derby.
E un drum de urmat, însă prezentul e cel care strică imaginea, cele 24 de puncte ce separă Liverpool de Manchester United fiind o povară cam mare pentru niște suporteri care chiar ar merita o soartă mai bună.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!