MIAMI ”IT`S SO MIAMI”

MIAMI ”IT`S SO MIAMI”

Nu, nu este nici o greșeală în titlu. Acest slogan  ”IT`S SO MIAMI” poate fi văzut oriunde în oraș și e rodul ultimei campanii publicitare prin care statul Florida vrea să atragă din nou atenția asupra bijuteriei sale, celui mai important brand al regiunii, orașul Miami. Citeste mai mult …

A ÎNCEPUT MONDIALUL BELGIEI

A ÎNCEPUT MONDIALUL BELGIEI

Nu e nici o greșeală în afirmația din titlu. Abia acum a început turneul final pentru Belgia. Odată cu această ”optime” împotriva Statelor Unite, dar mai degrabă după ea, în ceea ce va urma. Belgia a fost una dintre echipele naționale cu cel mai mare orizont de așteptare  la startul competiției. Intereseul oamenilor față de această generație a Belgiei era direct proporțional cu greutatea numelor ce compun lotul selecționat de Marc Wilmots. O sumă de nume extrem de importante, despre a căror colaborare în tricoul primei lor reprezentative știam destul de puține, căci grupa preliminară în care Belgia a defilat, dincolo de cele două partide cu Croația, nu îndemna la prea multe concluzii. N-am putut exclama după nici una dintre aceste partide decît un soi de ”mama mia, ce buni sînt”, dar în nici un caz ”mama mia, ce echipă bună sînt”.

Pe de altă parte, nici primele trei meciuri din Brazilia n-au reprezentat pentru Belgia un mod de a-și face cunoscute intențiile. Pe de-o parte din pricina grupei în sine, ce nu le-a pus mari probleme, căci Algeria, Rusia și Coreea de Sud sînt sensibil mai slab cotate decît Belgia, pe de altă parte și din pricina calendarului. Fiind ultima grupă în derulare, meciurile belgienilor veneau exact înainte de cele din grupa Braziliei și a Spaniei, cu tot ce înseamnă asta din punct de vedere mediatic.



Cu Statele Unite am sesizat însă un prim proces de intenție. Un lucru e limpede. Belgia are o generație de excepție. Dar și o șansă uriașă în fața sa. Și anume meciul cu Argentina. Dacă Belgia trece de acest hop foarte mare se va afla în fața unei semifinale cu Olanda (probabil, căci surpriza numită Costa Rica nu poate dura la nesfîrșit), un adversar pe care-l cunoaște foarte bine și care-i poate deschide porțile unei finale pe care puțini o vedeau totuși posibilă atunci cînd analizau șansele celor 32 de echipe aflate la startul turneului final.

Vorbeam mai sus de noțiunea de echipă la belgieni. Care e încă o necunoscută. Deocamdată, la acest turneu final, Belgia a fost un grup de individualități care a rezolvat meciurile și pe fondul schimbărilor făcute de Wilmots. Golurile belgienilor la Mondial au fost marcate în minutele 70, 80, 88, 77, 93 și 105, astfel că Wilmots a devenit cel mai intuitiv selecționer din acest punct de vedere. Trebuie ținut cont însă de un aspect, extrem de important, acela că o echipă națională nu poate avea prea ușor relațiile de joc ale unei echipe de club, din motive ce nu cred că mai trebuie explicate. Pe acest considerent, un turneu final de o asemenea anduranță, dar și disputat în condiții geografice și meteorologice aparte, e cîștigat de ”naționala” care face cele mai puține greșeli și care are cea mai mare doză de inspirație în teren și pe bancă.

Din al doilea punct de vedere, cel al inspirației, Belgia se înscrie cu siguranță la cuvînt. Din punct de vedere al greșelilor, mai există dubii. Statele Unite, fără să posede pe gazon nume comparabile ca valoare cu Belgia, a avut șansele sale într-un meci pe care Belgia ar fi trebuit să-l rezolve în 90 de minute. Americanii s-au redresat de la 2-0 și au fost extrem de aproape să ajungă la penaltyurile de departajare, unde chiar era posibil orice. Mai ales că-n poarta lor era Howard, care, conform statisticilor, a fost portarul căruia i s-au tras cele mai multe șuturi pe spațiul porții de la Mondialul din 1966 încoace. Dacă Statele Unite a reușit, e de presupus că și Argentina va reuși, iar atunci cînd vorbim de Messi, Di Maria sau Higuain parcă e un pic altceva.

O scurtă paranteză. Despre Statele Unite, înainte să revenim la Belgia și la meciul ce urmează, cu Argentina. SUA și-a schimbat radical imaginea fotbalistică din 1994 încoace. Au fost 20 de ani în care cea mai puternică țară din lume a încercat să iasă de sub titulatura outsider-ului. Nu i-a reușit pe deplin, însă progresul e evident, iar calificările la turneele finale urmate de calificările din grupe au devenit o obișnuință. Mai sus de atît e însă greu de ajuns, oricît ar vrea americanii, de la președintele Obama pînă la omul de rînd. ”One team, one nation” a fost motto-ul lor la acest Mondial, iar felul în care a fost trăită ”optimea” cu Belgia pe tărîm american merită consemnat. Am văzut sute de mii de oameni adunați, de multe ori pe stadioane de baseball sau fotbal american, pentru a urmări acest meci, ceea ce e un cîștig uriaș pentru ”soccer”. Americanii sînt o națiune cu un entuziasm cîteodată infantil în ceea ce privește marile dueluri ale țării lor, dar înainte de a-i ironiza cred că n-ar strica să luăm ceva lecții de la ei în ceea ce privește patriotismul și atașamentul față de țara lor. Statele Unite a ieșit onorabil dintr-un duel cu un adversar mult mai talentat în acest sport. Paranteză închisă.



Înapoi la Belgia! Și la duelul cu Argentina. Deja ce-a fost nu mai contează, viitorul e cel mai important. Statisticile spun că Belgia și Argentina au avut fix același traseu, 3 victorii în grupă și victorie după prelungiri în ”optimi”. Va fi tare interesantă abordarea celor două echipe. Sau a celor doi antrenori. Parcă ambelor le-ar conveni ca posesia și controlul să fie al celeilalte. Și Argentina și Belgia pot fi devastatoare pe contră. Depinde ce ca ieși din această invitație comună. Logica ar spune că un meci deschis, ”care pe care”, ar avantaja echipa care-l are pe Messi, de aceea nu cred că Belgia ar prefera o astfel de abordare.

Ultima dată cînd Belgia a avut o generație asemănătoare a fost în 1986. Atunci, la Mondialul mexican, i-a ieșit în cale tot Argentina, iar Maradona a rezolvat de unul singur meciul. Senzația e că Argentina de azi are nevoie tot de litera ”M” pentru a reuși ceva asemănător. ”M” de la Messi, de la Di Maria. Sau de la miracol.



UBER ALLES?

UBER ALLES?

”Deutschland, Deutschland uber alles”. Așa începe imnul Germaniei, în varianta sa de dinainte de război. Mulți cred că așa se și cheamă imnul, ceea ce e eronat, „Lied der Deutschen” fiind adevăratul titlu. Contează mai puțin. Nu facem aici o lecție de muzică și nici de istorie. Ne ocupăm de fotbal. Și de Germania. ”Über alles in der Welt”, sună continuarea. Peste toți în lume. Să fie oare Germania peste toți ceilalți, analizînd cele arătate în această primă etapă din faza grupelor? Deși pare cam devreme să tragem concluzii, judecînd după cele petrecute în Germania-Portugalia, nu avem cum să nu-i considerăm pe nemți drept candidași la cîștigarea trofeului. Nu știu încă dacă prima candidată, căci mai e mult pînă la finală și-n plus urmează duelurile eliminatorii, căci e clar că Germania va ieși din grupă, în meciurile eliminatorii deci orice detaliu contează, unul cît de mic poate influența rezultatul final.



Se spune că primele meciuri de la Mondial sînt întotdeauna complicate. E acea presiune a debutului, care-ți poate condiționa participarea ulterioară. Germania a părut singura dintre marile echipe (scoatem Franța din discuție din pricina adversarului modest) care n-a dat semne de stres. Nici în teren și nici pe bancă. Low a intrat exact cu echipa așteptată, care nu prea stîrnește, înțeleg, mare entuziasm în Germania. Deși pentru noi ea arată foarte bine, se pare că nemții o consideră un pic în afara tradiției lor în fotbal. Nemții au jucat altfel acest sport de-a lungul timpului și sînt obișnuiți să vadă echipa lor națională evoluînd în stilul nemțesc consacrat. Joachim Low a schimbat puțin registrul. Vedem o echipă a Germaniei care pasează mult, care nu are vîrf de atac tradițional, care nu are fundași de bandă clasici și nici mijlocași de bandă clasici. E un pic atipică pentru nemți această formulă propusă de Low, care a luat cîte ceva și din Bayern-ul lui Guardiola de azi, dar și din Bayern-ul lui Heynckes de ieri.

Lahm ca mijlocaș central, Thomas Muller ca fals ”9”, plus un 4-3-3 extrem de dinamic, vin de la Guardiola. Khedira lîngă Lahm e de la Heynckes, care prefera totuși sistemul 4-2-3-1, ce se poate întîlni de multe ori și aici, căci Kroos are multe momente cînd urcă în linie cu Ozil și Gotze. Cei 4 fundași centrali din apărare, cu Boateng dreapta și Howedes stînga, vin din strategia lui Low de a lăsa benzile la dispoziția celor 3 supertalente de care dispune: Ozil, Kroos, Gotze, o explozie de creativitate, ce par mai degrabă brazilieni decît nemți. Și să notăm că lipsește Reus, căruia zău dacă-i găsesc un loc în primul ”11” în aceste condiții. Iar Thomas Muller, acest fotbalist complet inestetic, dar atît de eficient, cu goluri urîte, dar atît de importante, a arătat că poate suplini absența unui vîrf de careu adevărat. Are 24 de ani și deja are 8 goluri la Mondiale, o cifră brutală ținînd cont că, teoretic, ar mai avea în față măcar alte două Mondiale. Ca să nu mai vorbesc că la acestă ediție mai are de jucat cel puțin 3 meciuri, asta presupunînd că, prin cine știe ce cataclism, Germania s-ar opri în faza ”optimilor”.

Și totuși, apropo de ceea ce vorbeam mai sus referitor la debutul în competiție, Germania n-a început chiar în forță meciul cu Portugalia. Ba chiar cîteva greșeli ale lui Lahm, una dintre ele uriașă, dăduseră posibilitatea portughezilor să prindă curaj. Penaltyul și apoi eliminarea lui Pepe, două decizii discutabile, dar perfect acoperite regulamentar, au scos Portugalia de pe circuitul firesc al unui astfel de meci și au oferit Germaniei un debut dulce. Pepe continuă să plătească facturile gesturilor sale din trecut, facturi neachitate atunci. Pe de altă parte, ar fi trebuit, după 3 ani de colaborare cu Jose Mourinho, să învețe una dintre teoriile lui Jose: ”Nu-i da niciodată opțiuni arbitrului să te judece”. Ceea ce Pepe a făcut, chit că exagerarea lui Thomas Muller are o mare importanță în decizia luată.



Germania n-a suferit aproape deloc în acest meci de debut, dar cred că va trebui să așteptăm un alt adversar de calibru pentru a vedea adevărata față a nemților. Victoria, pe cît de clară este, a părut urmare a inspirației fotbaliștilor și a conjuncturii decît a unui joc colectiv elaborat. Însă vorbim de o echipă națională, unde relațiile de joc nu-s așa ușor de realizat și unde astfel de momente de inspirație, asociate unei discipline tactice, pot aduce fericirea.

Portugalia, în afara primelor 10 minute, a părut o echipă resemnată cu eșecul, venită mai degrabă din obligație la acest Mondial. Cristiano nu și-a mai arătat mușchii, dar a arătat o îngrijorătoare neputință, semn clar al unei forme fizice departe de procentajul maxim. Cred că abia așteaptă vacanța! E limpede că nu se simte bine, s-a văzut asta inclusiv în finala Champions League, dar acolo a avut șansa unei echipe ce l-a acoperit. Aici nu prea a fost cazul. Pentru Portugalia, eșecul nu e cea mai proastă dintre vești. La fel ca-n cazul Spaniei, golaverajul e foarte afectat. Apoi victoria obținută de SUA e o veste și mai proastă, căci în ultima etapă se joacă Germani-SUA, cu Low și Klinsmann, banca tehnică a nemților în 2006, acum față în față. Dar cea mai proastă veste mi se pare cea a absențelor cu care se va confrunta echipa lui Paolo Bento într-un meci decisiv cum e cel cu SUA: Pepe și Coentrao, adică jumătate din apărare, plus Hugo Almeida, atacantul titular.

 

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, LOS ANGELES

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, LOS ANGELES

”Lăsați viața să vă surprindă! S-ar putea să vă surprindă plăcut cîteodată”. E o vorbă care mie îmi place teribil, un sfat pe care l-am dat și-l voi da tuturor. Nu mai știu unde am auzit-o sau de la cine, chiar nu cred că are importanță asta. Mult mai important e mesajul, iar dacă stăm bine să ne gîndim, de multe ori viața ne-a făcut surprize plăcute, în momente cînd nu ne așteptam. Așa e logic să se întîmple, niciodată viața nu e liniară, iar destinul e o alternanță între bine și rău. Binele continuu e o utopie, la fel cum răul permanent nu există. Navigăm tot timpul între un țarm și celălalt, ideea e să ne bucurăm pe cît putem de momentele bune ale debarcării în zona bună, pentru că de zona rea nimeni nu e scutit.
Citeste mai mult …

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. EPISODUL 1

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. EPISODUL 1

”Lăsați viața să vă surprindă! S-ar putea să vă surprindă plăcut cîteodată”. E o vorbă care mie îmi place teribil, un sfat pe care l-am dat și-l voi da tuturor. Nu mai știu unde am auzit-o sau de la cine, chiar nu cred că are importanță asta. Mult mai important e mesajul, iar dacă stăm bine să ne gîndim, de multe ori viața ne-a făcut surprize plăcute, în momente cînd nu ne așteptam. Așa e logic să se întîmple, niciodată viața nu e liniară, iar destinul e o alternanță între bine și rău. Binele continuu e o utopie, la fel cum răul permanent nu există. Navigăm tot timpul între un țarm și celălalt, ideea e să ne bucurăm pe cît putem de momentele bune ale debarcării în zona bună, pentru că de zona rea nimeni nu e scutit.

E o introducere cam lungă. Și nu, nu va fi vorba despre fotbal în cele ce urmează. Ci despre o călătorie. O călătorie în America, o vacanță în America pe care n-o credeam posibilă în urmă cu 6 luni. Nu-mi plăcea America, mă îngrozea ideea zborului pînă acolo în condițile în care unul de două ore și jumătate pînă la Barcelona mi se pare că trece foarte greu. Mi se părea, în concluzie, un vis și scump și complicat pentru a fi realizat. Încercam să văd numai partea goală a paharului american și să mă autoconving că o vacanță acolo nu merită, mai ales că Europa are destul de multe de oferit.

Viața m-a surprins însă plăcut. Și am ajuns, printr-un concurs de împrejurări pe care nu-l detaliez, să-mi programez o vacanță în Statele Unite în această iarnă. Nu doar să-mi programez, ci să și ajung acolo. Și să-mi schimb părerea despre această țară, despre oamenii de acolo, despre oportunitatea unei vacanțe dincolo de ocean. 

Pentru că am fost întrebat de foarte mulți oameni cum a fost, dar și pentru că, înainte de plecare, în timp ce încercam să identific locuri și obiective ce ar merita bifate, nu am prea găsit, în limba română, posibilități de documentare, m-am gîndit că n-ar fi rău să scriu aici despre această experiență, cu bune și cu rele, amestecate, așa cum e logic să fie. Am citit cîteva bloguri de turism, dar, cu scuzele de rigoare, nu am găsit nimic care să mă ajute, mi s-au părut mai multe texte de PR pentru diverse agenții de turism. Poate n-am căutat eu bine, nu insist pe tema asta.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

EPISODUL 1: Viza pentru America

Asta a fost introducerea. De aici încolo începe reportajul. Un reportaj pe care l-aș fi făcut pentru un ziar sau o revistă, dacă aș fi avut unde. Am făcut destule, așa că păstrez aceeași linie. M-am gîndit să împart reportajul în mai multe episoade, în ordine cronologică. O să încep cu viza de America, element extrem de important, și cu drumul pînă acolo. Celor nerăbdători să citească despre realitatea americană a acestor zile le recomand un pic de răbdare, pentru că vor urma episoade dedicate șederii mele în Las Vegas, San Francisco și Los Angeles.

Așadar, încep cu începutul. Orice călătorie în America începe cu obținerea vizei. E o procedură care nu poate fi evitată și care mi-a oferit destule motive de stres. Înainte, căci acum totul mi se pare foarte simplu.

Viza de America e o sperietoare pentru mulți. Senzația pe care o aveam era că mă voi prezenta la un examen sever, unde voi fi verificat la sînge. Au contribuit la asta și mulți prieteni care deja aveau viza și care-mi povesteau cît de complicată e procedura. Din motive pe care nu le dezvolt, făceam parte, cel puțin așa credeam, din categoria celor cărora mai degrabă li se refuză viza, căci în afara locului de muncă nu prea aveam elemente ”pozitive” pe care să le prezint examinatorilor.

Totul se face on-line. De fapt, e un formular standard care trebuie completat. Poate fi accesat AICI. Nu e simplu, dar nici nu e peste măsură de complicat. Necesită ceva timp și, foarte important, formularul trebuie salvat după completarea fiecărui pas. Eu n-am făcut-o, așa că am fost nevoit s-o iau de la capăt. Nu insist foarte tare asupra acestui aspect, repet nu e foarte complicat, însă cred, sunt convins mai degrabă, că e foarte bine ca toate datele să fie introduse corect, să nu se ocolească adevărul, pe ideea că el nu va fi găsit. O să revin asupra acestui aspect mai jos. Apoi se plătește o taxă, fără de care nu se poate solicita viza, apoi, cu chitanța în față se face programarea pentru interviu. Tot on-line, dar aici merge și telefonic.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Zis și făcut. Pregătit cu un dosar destul de gros, m-am prezentat la data stabilită la Ambasada SUA din Pipera. Cu ceva emoții, căci nu știu cum s-a întîmplat că am nimerit, probabil, singurul taximetrist din București care nu știa că Ambasada SUA nu mai e lîngă Intercontinental. Mi-am dat seama de asta la vreo 3 minute după ce m-am urcat în masină, răstimp în care mi-am verificat toate actele, cînd, uitîndu-mă pe geam, m-am trezit în zona Batiștei. A urmat o secvență de film, unul destul de prost însă. ”Ce căutăm aici?”, am întrebat eu. ”Păi mergem la ambasadă”, mi-a răspuns nefericitul. ”Păi pe aici?”, zic eu. ”Păi pe unde?”, zice el. ”Păi de ce trebuie s-o luăm pe Batiștei ca să ajungem pe DN 1?”, întreb eu. ”Păi ce treabă avem pe DN 1?”, răspunde el ingenuu. Moment în care eu n-am știut cum să reacționez, să mă arunc din mers din mașină, vorba vine din mers, căci la orele dimineții în zona centrală mai mult se stă, să-i dau cu dosarul în cap sau să încep să urlu la el. Am găsit resurse să-l întreb, cu voce gîtuită: ”Fratele meu, tu nu știi că ambasada Americii s-a mutat de acolo de vreo doi ani?”. La care el, uitîndu-se la mine de parcă l-ar fi văzut pe Ceaușescu înviat, zice: ”Zău? Habar n-aveam. De fapt, azi e prima mea zi ca taximetrist”. Părea sincer, așa că n-am mai insistat. I-am zis doar atît: ”daca nu ajung la timp acolo, cred că asta va fi și ultima ta zi ca taximetrist”. Cred că i-am părut destul de serios în amenințarea mea, că a făcut tot posibilul. Cu tot ceea ce înseamnă asta, din punct de vedere al legislației, pe care a încălcat-o la vreo 3 articole. Cert e că, după ce i-am ascultat povestea unei cariere nefericit întreruptă într-un minister, timp în care navigam pe linia de tramvai de pe Barbu Văcărescu, dar fără să facem stație, am ajuns exact în momentul în care, la poarta ambasadei se făcea prezența.

Cred că e inutil să mai comentez un aspect. Anumă că oamenii cei mai nesuferiți din cadrul Ambasadei SUA sînt cei români. De la jandarmii din față, care se repeziseră la taxiul ce oprise ca să cobor ca la un OZN, dar a căror inteligență n-o prea bănuiesc, pînă la femeia din interior, mofluză și prețioasă ca o piatră funerară, care-ți lua amprentele, trecînd pe la personalul însărcinat cu controlul de securitate, toți afișau o superioritate nedemnă de ceea ce reprezintă. De parcă ei ar fi ființe superioare, doar pentru că au avut șansa să obțină acel loc de muncă, iar cei care solicită viza reprezintă niște bipezi cu creier maltratat. Un exces de zel pe care nu l-am înțeles, comparîndu-l apoi cu felul în care se purtau americanii cu care, pînă la urmă, ajungeai să discuți. Așa cum am spus, nu mai comentez.

Fac o paranteză. Apropo de pașapoarte, ambasade, vize. Mi-am adus aminte, în timp ce așteptam, cum în 1998, undeva în primăvară, ne prezentam la ambasada Franței un grup mare de jurnaliști de la ProSport, în frunte cu Ovidiu Ioanițoaia și Ioan Chirilă, să luăm vizele de intrare în Franța, pentru Mondialul din acea vară. Eram vreo 10 cred, inclusiv Tudor Chirilă, pe care regretatul nea Vanea solicitase să-l ia cu el la Paris. Fiind un grup așa de mare și venind de la un ziar care chiar era excelent și reprezenta ceva la acele vremuri, am fost primiți de atașatul de presă, separat. A apărut și ambasadorul, să ne salute, iar la un moment dat o secretară de acolo ne-a cerut tuturor pașapoartele. Cînd a ajuns la Tudor Chirilă, cu o privire suavă, el a întrebat: ”Pașaportul? Păi pentru ce ne trebuie? Nu-l am la mine”. Replica lui Ovidiu Ioanițoaia a fost genială: ”Păi tu cum credeai mă că intri în Franța, te parașutăm ilegal?”. Nu știu dacă Tudor Chirilă, care era foarte tînăr și încă necunoscut atunci, își mai amintește episodul, dar mie mi s-a părut simpatic.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

Revin la ambasadă. Coincidența a făcut ca la coadă, cel din fața mea să fie Cristi Tănase, de la Steaua. Voia și el să plece în vacanță, Las Vegas și Hawaii, un traseu foarte interesant. L-am criticat de multe ori pe ”Dodel”, dar mi-am schimbat în acea zi un pic părerea despre el. În bine. Am vorbit de una de alta și nu mi s-a părut deloc un tip ”nemobilat” la mansardă așa cum se spune.

Pe cît de mult mă temeam de acel interviu, pe atît de simplu a fost. În cazul meu. Mă pregătisem cu tot felul de acte, dovezi, adeverințe. Nici măcar nu mi-au fost cerute. Cred că am stat la ghiseu un minut. Dialogul, purtat în engleză, a avut întrebările clasice, unde vreți să mergeți, cu cine, cît vreți să stați. După care am fost informat că am obținut viza. Habar nu am dacă statutul meu de jurnalist de televiziune a contat, la fel cum habar nu am dacă am fost verificat ori nu în prealabil, știu doar că asta a fost tot. Probabil că am fost verificat, la fel cum se întîmplă cu toți solicitanții, căci am ascultat dialogul purtat de un altul, care ”uitase” să menționeze în formular că fusese expulzat din Noua Zeelandă. M-am amuzat cum americanul de după geamul blindat asculta  cu mult calm explicațiile puerile ale individului, care pretindea că s-a îmbătat într-o seară și a fost prins de poliție cînd încerca să bage gumă de mestecat într-un bancomat. Ba chiar părea interesat de subiect. Evident că l-a refuzat, extrem de politicos, pe solicitant. La fel cum refuzat a fost și un domn care avea 6 copii, dar care pretindea că merge în vacanță în State, iar copii rămîn cu soția.

Cristi Tănase a obținut și el la fel de repede viza. Ba parcă la el a durat un pic mai mult, căci oficialul american a fost curios să afle pe ce post joacă la Steaua și cît cîștigă acolo. Ocazie cu care am aflat și eu. Dar cum aici nu e ziar, ci un simplu blog, informația rămîne la mine :)))

Cu viza deja obținută și deja relaxat, parcă nici nu l-am mai băgat în seamă pe jandarmul care n-a catadicsit să ne răspundă dacă există un loc unde să stea taxiurile. Atunci nu erau, dar m-am lămurit că există un astfel de loc. Altceva nu există însă în mintea unor angajați ai statului, plătiți și de mine totuși. Ce mari diferențe există între astfel de specimene și cele pe care aveam să le întîlnesc peste Ocean o să citiți în episoadele viitoare. Zborul pînă în America, Vegas și atracțiile sale, San Francisco, cel mai mai european oraș al Americii, Los Angeles și filmele sale, toate acestea se vor regăsi aici.

MARATONUL CARE NU TREBUIE SĂ SE OPREASCĂ

MARATONUL CARE NU TREBUIE SĂ SE OPREASCĂ

 

Teroarea e din nou prezentă în America. E rău, indiferent de opțiuni politice, simpatii sau antipatii, dincolo de orizonturi de gîndire și de comprații. E rău pentru că imaginile oamenilor însîngerați, suferinzi, îngroziți, înlăcrimați nu pot bucura decît ochii psihopaților. Mai ales că vorbim despre oameni nevinovați, oameni care n-au nici un amestec în disputele politice și conflictele militare ce generează aceste atacuri care conțin o doză egală de lașitate și sadism.

Cel mai rău e că s-a întîmplat la un eveniment sportiv. La un maraton, adică exact cea mai grea probă sportivă posibilă, cea care la pune la încercare toate calitățile și toată pregătirea de care poate fi capabil un sportiv. Mult mai rău e că, la momentul primei explozii, trecuseră multe zeci de minute de cînd primul concurent trecuse linia de sosire. Cu alte cuvinte, atunci, la acel moment, se apropiau de final mulți dintre cei care se înscriseseră la acest maraton tradițional nu neapărat din dorința de a-l cîștiga, ci din aceea de a participa, de a-și testa limitele, de a-și verifica pasiunea pe care o au.

Au fost și vor fi multe reacții. Mi-a atras atenția una, pe care am citit-o pe una dintre rețelele de socializare. Nici nu mai rețin care. Cineva observa pe imagini cum, imediat după explozie, și după ce prima sperietură fusese oarecum depășită, au existat concurenți care, privindu-și ceasul, au continuat să alerge, să caute linia de sosire. Erau cu siguranță oameni pentru care competiția era cu ei înșiși, cu timpii pe care-i făcuseră la alte concursuri, cu recorduri personale pe care căutau să le egaleze sau să le depășească. Oameni care au înțeles imediat că nimeni și nimic nu trebuie să-i oprească, nimeni și nimic nu trebuie să stea în calea dorinței lor de a duce pînă la capăt ceea ce și-au propus.

În esență, e spiritul care trebuie să ne guverneze. Cursa vieții nu trebuie stopată, nimic nu trebuie să te facă să te oprești din alergare, spre ceea ce ți-ai propus. Poate cîteodată încetinești, te adăpostești, aștepți că pericoul să treacă și rănile să se vindece, dar apoi trebuie să mergi mai departe. Cine n-o face e doar un învins.

P.S.

Ceea ce s-a întîmplat la Boston, deși s-a întîmplat destul de tîrziu, a devenit imediat subiect de primă pagină pentru aproape toate ziarele care se respectă. Revista presei de astăzi e o dovadă. Nu căutați pe acolo ziare din România. Nu e cazul.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă