În orice competiție, există învingători și învinși. Asta e legea sportului și a vieții, dacă admitem că viața înseamnă o luptă. Învingătorul ia totul, iar învinsul ia ce rămâne, dacă mai rămâne. În semifinala asta de Champions League, Inter e învingătoarea și Barcelona e învinsa. Așa vor spune statisticile peste ani, când se va uita că a fost, poate, cea mai frumoasă ”dublă” din istoria Champions League, definită astfel prin cantitatea de emoții livrată privitorului și prin firul epic al poveștii. Inter e învingătoarea și va merge la Munchen în căutarea gloriei supreme, Barcelona e învinsa care deschide un mic paradox. Fiindcă e o învinsă-învingătoare.

Inzaghi cel mic e Inzaghi cel mare

O să explic puțin mai târziu de ce. Pentru început e normal să dăm triumfătorilor ce e al lor. Inter-ul lui Simone Inzaghi și Beppe Marotta (cine-l scoate din context pe cel din urmă e departe de tot ceea ce înseamnă fenomenul fotbalistic) e o forță în Europa și nu din acest sezon. E ceea ce se numește o echipă grea, complicată, cu resurse fizice și psihice nebănuite, ce se poate transforma într-un coșmar pentru oricine. Cel mai bine știe asta Guardiola, care în cel mai bun sezon din istoria lui Manchester City, când transformase gruparea ”cetățenilor” într-un balaur, a transpirat serios în finala de la Istanbul pentru a pune mâna pe ”urecheata” mult dorită. Nu e un vestiar tânăr, spre deosebire de cel al Barcelonei, e însă un vestiar plin de experiență, ce completează valoarea unora și compensează eventuala lipsă de valoare a altora. E o societate care lucrează în liniște, iar aici rolul lui Marota e esențial, conform unor planuri bine puse la punct, nimic nu pare făcut acolo la voia întâmplării. Și din acest ultim punct de vedere contrastul cu Barcelona e cât se poate de limpede.

Simone Inzaghi a construit un angrenaj care știe ce și cum să joace. Inzaghi cel mic, dacă e să ne raportăm la cariera de fotbaliști a celor doi frați, Inzaghi cel mare, dacă e să ne uităm la cariera de antrenor. Când s-a trezit cu ochii-n soare după plecarea lui Conte, Marotta n-a ezitat niciun moment și l-a smuls de pe banca lui Lazio, deși singura recomandare viabilă era faptul că joacă în același sistem cu Conte și astfel tranziția va fi mai lină. Așa se vede însă un conducător experimentat, iar Marotta a demonstrat asta de-a lungul anilor. Exemplul Sommer, la ordinea zilei după prestația colosală a elvețianului de miercuri seară (nu cred că Barcelona avea vreo șansă la loviturile de departajare!), e cel mai vizibil acum: luat cu 7 milioane de euro, după ce în prealabil fusese vândut Onana la Manchester United pentru 50 de milioane, care Onana venise gratis cu un an mai devreme. Însă nu doar Sommer e în discuție. Ce ziceți de Marcus Thuram? Dar de Calhanoglu, Mkhitaryan, De Vrij, Pavard ori Zielinski? Toți au venit gratis, într-o epocă în care suta de millioane ca preț de pornire a negocierilor pentru unii fotbaliști a devenit ceva banal. Cu bani poate oricine, e o vorbă pe la noi, fără bani pot doar cei care au și altceva în afară de portofel. Iar banii plătiți pentru un Lautaro, un Barella ori un Fratesi sunt departe de valoarea lor de azi.

Dacă Inter e azi o echipă mai bună ca Barcelona, contează mai puțin. Ce contează e că-i echipa ce a mers mai departe din această încleștare. Dacă a meritat această calificare, iar contează mai puțin, important e că a obținut-o. Iar celor care spun că rezultatul e nedrept, calificarea mai exact, vreau să le reamintesc un singur aspect: pe ansamblul dublei manșe, Inter a fost condusă de Barcelona doar 6 minute. Și a dat 7 goluri. Orice teorie a meritului se oprește aici.

Barcelona și victoria din eșec

Și-acum despre Barcelona. Poate fi o învinsă în același timp învingătoare? Statistica seacă spune că nu. Poate fi o înmormântare veselă? Niciodată, moartea n-are nimic romantic în ea. Dar poate fi sobră și poate oferi o ultimă amintire plăcută. Pentru Barcelona, eșecul de la Milano e departe de a fi o înmormântare. E mai degrabă un certificat de naștere, fiindcă din eșecuri se nasc victoriile ulterioare. Dar și asta e o exagerare, fiindcă Barcelona nu s-a născut acum, acum doar a revenit în prim-plan. Nu e deci un certificat de naștere, e doar regăsirea lui, după o perioadă în care clubul n-a știut care-i e identitatea.

Dacă Inter e o echipă formată, sudată, legată și, am mai spus-o, grea, Barcelona e în formare. Pentru Hansi Flick trebuia să fie un sezon de tranziție, la fel și pentru Laporta. Germanul a preluat un vestiar plin de adolescenți, unii de-a dreptul copii, efect al unui club cu mari probleme financiare, obligat la tot felul de inginerii pentru a-și putea înscrie jucătorii. Și l-a transformat într-un bucurie perpetuă, un sentiment greu de regăsit în alte locuri pline de rigoare. Barcelona de azi exact asta este, o bucurie, o echipă la care te uiți cu plăcere, fiindcă ai certitudinea că meciurile sale nu-s plictisitoare. Iar asta e o mare victorie.

O victorie ce nu aduce însă după sine, obligatoriu, și victoriile în sine. Cele de pe tabelă, cele din statistici. Aici mai are de lucrat Hansi Flick, să convertească această exuberanță într-un cinism pe care, asta da e obligatoriu, trebuie să-l ai ca să convertești prestațiile în performanțe. Iar asta se obține și experimentând gustul amar al eșecului. Barcelona are o bază extrem de solidă, o coloană vertebrală chemată să bată la ușa marilor succese, are viitor, dar are și prezent, spre deosebire de alte sezoane. Barcelona de la Milano, chiar dacă a pierdut, nu are nicio legătură cu Barcelona acelui 0-4 de pe ”Anfield”, cu Barcelona acelui 2-8 cu Bayern, cu Barcelona acelui 1-4 cu PSG din sezonul trecut ori cu Barcelona ce naviga și eșua prin Europa League. Barcelona a încetat să mai fie un spectator în această competiție și a trecut de la stadiul de a-și invidia rivalii la a se lupta parte-n parte cu ei. S-a întors între granzii Europei, iar în sezonul viitor va fi, în mod clar, una din favoritele la câștigarea Champions League.

Trofeele în sine sunt importante. E importantă însă și imaginea pe care o vinzi oamenilor, pentru că de-acolo vin mai mulți bani. Iar ceea ce a câștigat Barcelona pierzând cu Inter e această imagine. Azi, Barcelona e o referință, copiii vor să imite acest stil de joc, iar între oamenii maturi se vorbește mai mult despre pierzători decât despre învingători. Asta e victoria dintr-o înfrângere.

Cum va fi Lamine Yamal la 25 de ani?

Și mai e, evident, Lamine Yamal. Nu va lua, probabil, Balonul de Aur, pentru că trofeul Champions League cântărește decisiv în această luptă. Nu-l va lua acum, dar în mod normal îl va lua. Nu l-am prins pe Pele, pe Maradona l-am văzut rar fiindcă așa erau vremurile, însă pe Messi și Cristiano, da, i-am savurat aproape în fiecare zi. Nici Messi și nici Cristiano n-au avut, la 17 ani, impactul pe care acest copil, cu aparat dentar și teme de făcut, îl are în joc. Fie și faptul că există o dezbatere dacă nu cumva e cel mai bun fotbalist din lume în acest moment e un succes colosal la această vârstă.

Barcelona s-a urcat de-a dreptul pe umerii acestui copil, iar el n-a refuzat nicio clipă efortul. A mers mai departe, iar și iar, deși era evident că-i este greu. Nici măcar Messi nu era căutat de coechipieri cu atâta insistență. Și cred că toată lumea aer în minte o singură întrebare: cum va arăta Lamine Yamal la 25 de ani?