Astă vară, pe când era cald și bine, Carlo Ancelotti era cel mai bun antrenor din lume. Câștigase Champions League, câștigase campionatul în Spania într-un stil aproape dictatorial. Posibil era și cel mai fericit, căci lotul ce obținuse performanțele de mai sus devenea și mai puternic odată cu venirea lui Kylian Mbappe, marele vis al madrilenilor, cu Florentino Perez în frunte. N-am folosit însă întâmplător cuvântul ”posibil” în construcția frazei de mai sus, căci don Carlo are o viață petrecută în fotbal și știe el prea bine cum stă treba prin vestiarele astea populate doar de supervedete. Și, în plus, îl pierduse pe Toni Kroos. Citeste mai mult …

Există în fotbal – și nu de ieri de azi – o certă idee fixă. I-aș fi zis marotă, dar cuvântul în sine poate crea ușoare confuzii în contextul textului ce urmează. O idee fixă, așadar. Cum că orice schimbare de antrenor aduce după sine o undă de șoc la echipă ce ar trebui să aibă urmări pozitive. pe termen scurt, căci pe termen lung deja discuția devine serioasă și iese din zona de confort.

Sergio Conceicao a fost instalat de Milan în ultimele ore ale unui 2024 suficient de haotic pentru o grupare precum cea a ”roosoneri”-lor ce ar trebui să aibă alte aspirații. A fost, dacă vreți actul de confirmare a respectivului haos. Fost jucător în Serie A la Lazio, Parma și Inter, portughezul venea în locul unui alt portughez, Fonseca, a cărui numire chiar n-a priceput-o nimeni la momentul respectiv. E în regulă să dai afară un antrenor ca Pioli, ce-ți readusese ”scudetto” în vitrină după o agonizantă așteptare de un deceniu, doar dacă în locul lui aduci pe cineva care poate îmbunătăți situația, ceea ce Fonseca nici nu se anunța și nici n-a fost. Din motive amestecate, ce țin și de conjunctură, dar și de valoare ori metode de lucru. Conceicao a fost instalat așadar în ultimele ore ale lui 2024, cu un prim test chiar în primele ore ale lui 2025. Un meci cu Juventus e un examen oricând, oriunde și oricum pentru Milan. Ba mai era și contra unuia dintre cei 5 băieți ai săi, Francisco, care e la Juve. În caz de reușită, pe care nu știu câți ar fi pariat, urma Inter. ”Caro Sergio, benvenuto nella famiglia rossonera”, i-ar fi zis, dacă ar fi putut, legendarul deja Germano Lanzoni, speaker-ul de pe ”San Siro” cu Milan gazdă, care, mai apoi, i-ar fi urlat, așa cum o face de obicei, ”noi siamo il Milan!”. Ca să nu uite.

BASTONUL LUI SERGIO ȘI BALANȚA LUI ZLATAN

Ei bine, iată-l pe Sergio Conceicao, după o singură săptămână în 2025 urcat deja în al 9-lea cer și pe un piedestal de salvator la care nu-s convins că se gândea pe 30 decembrie. Milan a câștigat luni seară, în Arabia Saudită, Supercupa Italiei contra Inter-ul, al 50-lea trofeu din vitrina clubului și primul sub gestiunea lui Geri Cardinale. Un personaj extrem de contestat de marea masă a suporterilor, dar care poate beneficia acum, într-o oarecare măsură, de euforia acestui succes. În decurs de 3 zile, și cu Juve și cu Inter, Milan a întors rezultate potrivnice, 0-1 cu Juve, 0-2 cu Inter, demonstrând că marota de care vorbeam mai sus, cea a șocului la echipă, poate fi și o idee bună, nu doar una fixă.

Milan-ul agresiv (dar și haotic) al lui Fonseca a fost înlocuit de un Milan extrem de atent în a nu-și pierde structura defensivă. Deși e cât se poate de clar că tehnicianul portughez n-a apucat să lucreze mai deloc din punct de vedere tactic cu lotul pe care-l are și deci n-a apucat să-și expună prea multe idei din acest punct de vedere. Sigur însă a avut timp să-i facă pe jucători să priceapă care-s diferențele dintre el și Fonseca din punct de vedere al relației cu vestiarul. Fonseca vorbea puțin și părea cam țeapăn, cam prea bățos, Conceicao e un fel de Conte mai portughez, mai dulceag dacă vreți, cam ca vinul de Porto dacă mi-este permisă comparația. Care nu ți se pare tare la început, dimpotrivă, dar care-ți poate provoca daune dacă nu știi cum să-l abordezi. Și după cum a arătat Milanul în aceste două meciuri, cu un curaj, o încăpățânare, o ambiție, o tenacitate și, mai ales, o unitate pe care nu le sesizasem în ultimele luni, se pare că vestiarul a înțeles destul de bine. Inclusiv Rafael Leao, a cărui intrare în teren a schimbat radical aspectul jocului, inclusiv Theo Hernandez, asta ca să numesc cele două superstaruri ale echipei pe care Fonseca și le pusese-n cap. Concluzia a tras-o Ibrahimovic când a spus că de-acum ”bastonul” a trecut în mâinile antrenorului, urmând ca el, Zlatan, să preia îmbrățișările.

Cu siguranță, e doar un început. Și doar un trofeu, mic în comparație cu trecutul clubului. Sunt însă victorii care valorează mai mult decât rezultatul în sine, iar fanii Milanului nu cred că au uitat cum un succes într-un derby cu Inter le-a schimbat, la momentul respectiv, traiectoria spre acel ”scudetto” de care vorbeam mai sus.

Cât despre ”famiglia rossonera”, aici ar mai fi câte ceva de spus. Și, poate, de chestionat. De ce n-a fost adus Conceicao astă-vară, când era la fel de liber?, iată o întrebare bună. Supercupa e importantă, dar distanța față de liderul din Serie A și, mai ales, față de ultimul loc de Champions League reprezintă o realitate suficient de palpabilă, care, cine știe, putea fi evitată. Supercupa e importantă, dar viitorul Milanului e încă greu de definit, chiar și în acest moment de euforie, într-o societate ce a părut, instituțional vorbind, mai degrabă preocupată ca balanța contabilă si fie pe plus. De asta n-a mai vorbit Zlatan.

Dacă există pe lumea asta o teorie mai relativă decât teoria relativității, ei bine este teoria meritului în fotbal. Obișnuim să spunem deseori că o anume echipă a meritat sau n-a meritat să câștige un meci, că o alta n-a meritat să piardă sau că un anume rezultat e injust. Sunt discuții ce țin de pasiune, mai puțin de logică. Pentru că logica fotbalului spune că acest sport e compus din două faze, cea de atac și cea de apărare, iar echipa care reușește să scoată o medie mai bună din notele pe care le ia în cele două faze beneficiază de mai mari șanse să câștige. Dacă are de partea sa și alți factori, atunci are șanse și mai mari. Dacă are și noroc, atunci șansele să piardă devin de-a dreptul minime. Citeste mai mult …

Andrei Rațiu e unul dintre cei mai demni reprezentanți ai acestei noi generații din fotbalul românesc. Să-i zicem de suflet, dacă tot s-a fixat în mentalul colectiv acest concept. Mai degrabă pentru suflet, dar intrăm deja în nuanțe. Joacă în Spania, în La Liga, unul dintre cele mai tari campionate din lume și e singurul român care ne reprezintă acolo. În condițiile în care acum vrei 20-25 de ani aveam nevoie de ceva efort ca să-i contabilizăm pe toți. Joacă la Madrid, la Rayo, o echipă de cartier, muncitorească dacă vreți, într-un fel reprezentativă pentru un băiat a cărui familie a plecat din România în căutarea unui trai mai bun și a muncit mult pentru asta. Citeste mai mult …

Pentru Real Madrid, acest meci cu Atalanta era ca o finală. Din motive pe care nu cred că mai are rost să le expun aici foarte pe larg. Locul 24 pe care stătea campioana en-titre a Europei înaintea acestei etape cu numărul 6, fix la granița dintre play-off și dezastru, nu îndemna absolut deloc la relaxare, chit că pe calendar ultimele două meciuri figurează ca accesibile, cu Salzburg și Brest. Însă e cât se poate de limpede că n-aveau niciun chef madrilenii să meargă cu cuțitul la os în ultima etapă la Brest (de fapt la Guingamp, dar asta nu schimbă cu nimic retorica), o echipă incomodă ca o pietricică-n pantof mai ales atunci când e gazdă. Dincolo, evident, de toate glumele ce s-ar fi născut cu întrebarea ”how do you like Brest?” (pornind de la ”breast”, firește, dacă nu știți ce înseamnă google-it). Citeste mai mult …

De când a încetat să mai fie un simplu joc și a devenit un fenomen social, fotbalul s-a bazat pe anumite teorii. Una dintre ele spune (spunea?) că tinerii trebuie tratatați cu foarte multă precauție, cu delicatețe chiar, iar integrarea lor într-un sport devenit din ce în ce mai mult al bărbaților, în care zona fizică și cea mentală se întrepătrund, trebuie să se facă progresiv, lent, fără a pune prea multă presiune pe niște umeri destul de fragili. Avem noi o vorbă pe-aici, tipică pentru spațiu nostru mioritic, ”teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Nu e neapărat așa și pe la Barcelona, căci viața ne arată că teoria de care aminteam mai sus nu se prea potrivește cu realitatea imediată. Citeste mai mult …