Marcus Rashford s-a înțeles la finalul săptămânii trecute cu Barcelona, a călătorit în week-end la Barcelona, a semnat contractul cu toate formalitățile necesare, s-a antrenat sub comanda lui Hansi Flick, va fi prezentat (sau a fost prezentat, dacă citiți rândurile astea mai târziu), se va urca în avionul cu care catalanii vor călători spre Asia și pune astfel punct unui subiect intens dezbătut în ultima vreme. Mai rămâne ca Barcelona să-l și poată înscrie pentru La Liga, dar deja asta e o altă discuție.

Rashford a abia al doilea englez ce ajunge la Barcelona în ultima sută de ani. Celălalt a fost Garry Lineker. Și când zic englez, mă refer exact la asta, la englezi, nu la alți fotbaliști veniți la gruparea ”blau-grana” de dincolo de Canalul Mânecii, scoțianul Archibald ori galezul Hughes, de exemplu. Nu știu dacă e neapărat surprinzătoare informația asta, e doar o constatare. Nici în ce măsură îl mișcă pe Rashford această constatare nu știu exact. Ce știu însă este că pentru el această mutare poate fi ultima oportunitate de a-și duce cariera acolo unde credeam cu toții că o va face, acum aproape un deceniu, când debuta la prima echipă a lui Man United sub comanda lui Van Gaal sau când, câteva luni mai târziu, sub comanda lui Mourinho de data asta, era numit ”a huge talent” de Zlatan Ibrahimovic. Marcus va împlini 28 de ani în octombrie, astfel că mai e ceva timp pentru el, însă de acest sezon în tricoul catalanilor depind foarte multe. Altfel, alternativa Arabia Saudită (sau SUA) devine cea mai probabilă.

De ce a luat-o la vale cariera lui Rashford chiar cred că nu mai contează. Ține de trecut, iar trecutul nu poate fi schimbat. Eventual folosit ca învățătură. Evident a avut și el partea lui de vină, la fel cum a avut și Ten Hag în ultimele sale luni pe banca lui United, cu siguranță contextul în care se zbate clubul din Manchester de ani buni nu l-a ajutat defel, cert e că la Barcelona n-a ajuns jucătorul pentru care catalanii ar fi dat peste 100 de milioane în 2019, nici măcar cel care acum doi ani și ceva teroriza de-a dreptul Barcelona lui Xavi, eliminând-o timpuriu din acel sezon de Europa League. A ajuns un jucător cu un talent uriaș, dar și cu multe semne de întrebare în bagaje. Însă un jucător ce poate aduce pentru Hansi Flick acel plus, acel element distinctiv de care germanul s-ar putea să aibă nevoie în sezonul ce stă să înceapă.

Iar pentru Hansi Flick, Rashford pare să fi fost mereu opțiunea favorită. L-a vrut în iarnă, dar refuzul lui Ansu Fati de a pleca a blocat orice tentativă și l-a împins spre englez către Aston Villa. ”Daily Mail” zice că tehnicianul german l-a sunat pe atacant în mai, pe când sezonul încă nu se încheiase, pentru a-i explica unele detalii, același cotidian spunând că, tot în mai, Deco, directorul sportiv al catalanilor, s-a întâlnit la Londra cu fratele jucătorului, care-i e și impresar. Ulterior a apărut povestea Nico Williams, în continuare suficient de neclară, senzația fiind că Nico s-a folosit de Barcelona, apoi zvonurile cu Luis Diaz, cam cu același context, căci columbianul vizează o prelungire de contract la Liverpool. Impresia pe care Hansi Flick o are despre Rashford este, poate, un pic diferită față de restul lumii, însă spre deosebire de restul lumii și antrenorii de canapea, Flick a demonstrat că ideile pe care le are sunt în general corecte.

O operațiune ”win-win-win”

Ce câștigă Manchester United din acest transfer, e clar. Scapă de o problemă, în primul rând, pentru Ruben Amorim. Într-un fel e normal ca un club să se poziționeze în spatele antrenorului, nu în spatele unui jucător, chit că el nu e unul oarecare. Mai apoi câștigă bani, căci economisește un salariu mare și ar putea încasa milioane bune în vara viitoare. Foste glorii ale lui United, Rio Ferdinand în primul rând, și-au exprimat public dezamăgirea față de această mutare, alții, de exemplu catalanul Cucurella, și-au exprimat surprinderea că United a lăsat așa de ușor să plece o asmenea valoare.

Ce câștigă Rashford, iar e clar. O nouă șansă, iar astea sunt greu de găsit în ziua de azi. Barcelona a câștigat trei trofee în sezonul trecut și a fost la câteva zeci de secunde să-și dispute cu PSG finala Ligii Campionilor și calificativul de cea mai spectaculoasă echipă a momentului. 174 de goluri în 60 de meciuri reprezintă o invitație pentru orice fotbalist cu talent, iar Rashford are din plin așa ceva. Barcelona, ca oraș și regiune, oferă un context extrem de favorabil, căci soarele ajută la optimism, iar dieta mediteraneană la sănătate. Spre deosebire de cea engleză, presa catalană a aliniată cauzei și tinde să devină un aliat dacă personajul în cauză face unele mișcări de bun simț, având și sfătuitorii potriviți în acest sens. Vezi, de exemplu, povestea micșorării de salariu față de cel avut în Anglia, cu un singur amendament: ratarea calificării în Champions League aduce tuturor jucătorilor de la United, în noul sezon, o micșorare de salariu cu exact procentul scos în față de presă.

Ce câștigă Barcelona, rămâne să vedem. În principiu n-are ce pierde, chit că salariul lui Rashford, așa micșorat cum e, îl plasează suficient de sus în ierarhia vestiarului, iar asta de multe ori conduce la probleme. Am convenit că Flick avea nevoie de un jucător în banda stângă, parcela ofensivă (ar avea nevoie și de unul de profil defensiv), care să-i ofere momente de respiro lui Raphinha, să-i fie concurent și să-i sporească astfel motivația, care să poată juca, la o adică și-n dreapta, dar care să poată fi și un back-up pentru Lewandowski ca ”nouar”. Flick îl are la dispoziție încă de la startul pregătirilor, ceea ce e un avantaj în plus la avantajul pe care deja îl au catalanii față de Real Madrid și Atletico după participarea acestora la Mondialul cluburilor. Și, nu în ultimul rând, Rashford are în sânge acel ritm Premier League ce poate face de multe ori diferența. Mai ales că e aproape sigur că Rashford își va începe treaba din postura de rezervă, iar el știe cel mai bine asta.

Pare o operațiune ”win-win”. Sau o operațiune ”win-win-win”, dacă admitem că sunt trei părți implicate. Exemplul Antony, renăscut la Betis după depresia de la Man United, e cel mai la îndemână. Barcelona nu e Betis totuși, presiunea e diferită, însă o idee iese cred în evidență: în situația în care se află, Barcelona nu putea spera la mai mult. Iar Rashford de asemenea.