N-am văzut mare lucru marți seară din Cipru-România, asta trebui spus din capul locului, doar frânturi, îmi mai aruncam un ochi când și când. Am comentat în același timp Ungaria-Portugalia de la Budapesta, prilej pentru mine și pentru cei (puțini) care au fost inspirați să stea pe această partidă să constatăm că om fi depășit noi Ungaria pe parte economică, dar pe parte de fotbal sunt mult în fața noastră. Simplul fapt că au doi titulari la campioana din Premier League e un argument cu care să începi și să termini în același timp orice dezbatere pe tema asta. Partea proastă e că sunt mult înaintea noastră și la nivel de atitudine, eventual de mentalitate.

Un moment pe care l-am prins, spre finalul fazei, a fost ratarea lui Man. N-avem noi de unde să știm acum ce s-ar fi întâmplat dacă dădea gol, poate că ne bătea Cipru cu 4-3, căci au arătat ulterior că ar fi în stare. Imediat mi-a revenit în minte o ratare asemănătoare a lui din sezonul trecut, pe când era la Parma, într-un meci cu Lazio pe ”Olimpico”. Terminat tot 2-2, după ce Parma a avut 2-0. Man putea da și-acolo golul 3 și, dacă-mi aduc bine aminte, a avut nu doar o ocazie, ci mai multe. Acel egal îl putea costa pe Chivu retrogradarea și, probabil, actualul scaun de la Inter. Am spus atunci ceva de genul ”dacă nu dai gol în situații de genul ăsta dragă Man, nu trebuie să te miri și nici să fi supărat că ești rezervă, deși antrenorul e conațional de-al tău”.

Departe de mine gândul de a-l face pe Man răspunzător pentru acest egal cât un eșec al României. Fotbalul e analizat însă și după situații punctuale, nu doar generalități. Și azi, de exemplu, fanii Barcelonei îl fac răspunzător pe Dembele pentru acea răsunătoare eliminare de pe ”Anfield”, din 2019, pe ideea că dacă marca el golul de 4-0 în turul de pe ”Camp Nou” poate nu se ajungea la acel dezastru. Ceea ce se întâmplă cu Man e însă un soi de sindrom, care, nu știu cum naiba se face, dar îi atinge pe mulți dintre ai noștri. Sindromul Man sau sindromul sacilor din căruță, dacă vi se pare mai corect.

Când Man a plecat în Italia, am fost toți foarte optimiști. Băiatul arătase destule calități în fotbalul ăsta de pe-aici, pe care-l analizăm cu o candoare copilărească uneori, uitându-i realitățile. Am văzut în pasul ăsta o posibilitate de creștere și pentru el, dar și pentru imaginea acestui fotbal de care vorbeam. Mi-aduc aminte perfect debutul lui, la Napoli, s-a nimerit să comentez și meciul ăla. A primit o minge, a încercat s-o preia cu talpa, cum se face pe la noi, și i-a dat Bakayoko un brânci din spate de-am crezut că-i frânge coloana. Antrenor pe-atunci la Parma era Roberto D Aversa, care s-a exprimat detul de malițios la final, ”eu am cerut jucători pregătiți”, dar am trecut repede peste cuvintele lui. Ulterior, traseul lui Man la Parma a fost, culmea, mai bun în Serie B decât în Serie A, din nou prilej pentru noi să credem că periplul ăsta printr-un campionat extrem de solicitant e numai bun pentru procesul de maturizare. N-o mai lungesc, căci știm ce s-a întâmplat după.

Dar, când Man a plecat în Italia a luat în bagaje și obișnuința unui tratament pe care l-a primit la FCSB. Zilnic. Cu mângâieri părintești, cu laude multiple, cu critici puține, să nu cumva să-i fie uzurpat ego-ul. Ziariștii, comentatorii și cei care mai îndrăzneau să-l critice îi erau conturați ca niște păcălici frustrați, care habar n-au cu ce se mânâncă sportul ăsta, invidioși pesemne pe tinerețea, banii și eventual succesul amoros pe care le avea. Nu mă număr printre ei, nu că n-aș avea și eu frustrările mele, dar eu nu l-am criticat fiindcă pe-atunci nu era, cum s-ar spune, pe parcela mea. Și nu, nu patronul-antrenor era cel ce făcea asta. Astfel că Dennis a plecat de-aici cu o teribilă rezistență la orice tratament împotriva sindromului amintit. Al sacilor în căruță. Sau al fotbalului pe vârfuri, ca balerinii, într-un moment în care și celor mai talentați dintre talentați li se cere să pună osul la treabă.

La 27 de ani mai e timp de alt tratament? Eu cred că da și poate că Olanda e un loc numai bun pentru asta. PSV e, ca anvergură, peste Parma, chit că Eredivisie e sub Serie A. E un tărâm suficient de libertin, care-ți dă posibilitatea de a evolua, dacă ai minte s-o faci și nu te crezi buricul pământului. Fie și faptul că împarte vestiarul cu Perisic, a cărui seriozitate e arhicunoscută, e un element în plus. Și poate că-n viitor, la eventualele baraje dinspre Liga Națiunilor, că despre locul doi în grupă de calificare ar fi cazul să nu mai vorbim, Dennis va fi ”The Man” și nu un pericol pentru moralul publicului.

Mircea Lucescu și ultimul său rezultat

Repet ce-am spus mai sus, n-aș vrea sub nicio formă să se creadă că Man e cel răspunzător pentru situația de azi a echipei naționale. Și-acum ajung, cu regret și strângere de inimă, la Mircea Lucescu. Pe care l-am întrebat, mai demult, ce l-a determinat să-și asume riscul ăsta. România, s-a văzut cred destul de clar, nu poate fi condusă în stilul în care Mircea Lucescu și-a conturat cariera internațională. Aici e nevoie de nebunie amestecată cu psihologie, eventual psihiatrie. Eventual și energie. Nu știu ce a crezut Mircea Lucescu că găsește aici, știu însă că fotbalul ofensiv, cu filozofii și desene tactice moderne, nu e pentru noi. Aici e nevoie de cineva care să știe să creeze o stare de spirit, cu care să fardeze evidentele carențe de valoare. Așa a fost Edi Iordănescu și, sincer, nu știu astăzi dacă poate fi Gică Hagi.

Termin cu o idee pe care am folosit-o de multe ori în textele mele. Și pe care am luat-o de la Mircea Lucescu, demult, dintr-un interviu pe care l-a dat la mijlocul anilor 80, 1986 cred. ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”.

Și-atât.