Puține lucruri sunt mai greu de schimbat în fotbal decât percepția. Acele caracterizări pe care ți le fac oamenii, acel deget arătător îndreptat spre tine, acea ștampilă care-ți este pusă, ca un tatuaj, pe frunte. După primele sale două sezoane la Barcelona, brazilianul Raphinha era văzut ca un băiat onorabil, căruia nu-i erau puse la îndoială sentimentele față club, dedicarea, cum ar veni. Ce-i era pusă la îndoială în schimb era valoarea. Îi cam lipsea, credea lumea, calitatea necesară pentru a îmbrăca un tricou pe care alți brazilieni l-au făcut celebru. Nu-i era de mare ajutor nici faptul că fusese adus de un agent devenit ulterior director sportiv, Deco, căci se părea că joacă doar pentru că are ”pile” la conducere.

Ce poate face un jucător într-o astfel de situație? Mai ales dacă știe că-n mare parte percepția nu e cea adevărată. Să se conformeze cu scenariul, să stea și să-și ia banii din contract în liniște. Sau să lupte. Să arate cine e el de fapt. Să-și mestece în liniște dezamăgirile, să-și înghită lacrimile eventual (și bărbații pot plânge, nu-i așa?) și să-și digere frustrările.

Barcelona n-a adus pe nimeni în locul lui Raphinha pentru că mușchii săi financiari sunt astăzi cam atrofiați. Pe Nico Williams, de exemplu. Sau pe Luis Diaz. S-au dus vremurile când fosta conducere manevra banii ca și cum era la un joc de Monopoly deși, ce să vezi, erau bani reali. Ce aveau să genereze ulterior probleme reale. Înainte să vină Flick antrenor, Raphinha mai că nu era împins pe ușă afară, îndemnat să accepte o ofertă din Arabia Saudită, cu un salariu stratosferic, dar și cu o compensație pe măsură pentru club, numai bună să mai panseze rănile din conturi. Brazilianul a rezistat și din ambiție, dar și din motive de familie, căci Arabia Saudită nu e neapărat un tărâm al fericirii pentru toată lumea. Pesemne însă că într-un final ar fi acceptat, căci nimeni nu poate rezista la infinit unei ostracizări, mai ales dacă e nemeritată.

Mai apoi a apărut Flick. Și primele antrenamente. Și primele meciuri de pregătire, în America. Iar tehnicianul german s-a convins că Raphinha e ce-i trebuie. Și a oprit totul. Iar brazilianul a răspuns la acea încredere cu o transformare incredibilă. A schimbat sensul acelui deget, acum el face gestul și dă direcția spre înainte. E căpitanul echipei chiar și-atunci când nu poartă banderola, e liderul din vestiar, e omul care-și consolează antrenorul atunci când are probleme. Și e de neînlocuit. Dă tonul la presing, dă pase decisive, dă goluri. Și dă totul pe teren, acea atitudine care place nu doar antrenorului, ci mai ales publicului. Și, evident, presei.

După victoria cu Atletico de marți seară, în acest meci despre care catalanii credeau că a venit un pic cam prea repede pentru interesele lor, Simeone a spus despre Raphinha ca nu înțelege cum de n-a luat Balonul de Aur. Nu l-a luat și e foarte posibil să nu-l ia nici în viitor. Pentru că Raphinha nu e Ronaldinho sau Neymar, n-are atingerea lor de geniu, nu e Ronaldo, nu e Rivaldo, nu are finalizările lui Romario, nu e Kaka, poate că nici Vinicius nu e. Dar e puțin din toți și, cel mai important, e indispensabil.

E, dincolo de toate, o lecție de viață pentru oricine are capacitatea s-o înțeleagă.

Barcelona și iarba verde de acasă

Spuneam mai sus că Barcelona-Atletico a venit, în principiu, un pic cam devreme pentru interesele catalanilor. Care tocmai se urcaseră pe primul loc, după ce recuperaseră într-o lună cele 5 puncte diferență față de Real Madrid urmare a eșecului din ”Clasico”. Ar fi avut nevoie în acest context de un adversar mai simplu, care să le permită să-și consolideze poziția. Atletico Madrid nu e niciodată un adversar simplu, iar contextul actual prezenta trupa lui Simeone drept una în plină formă, fără eșec din august și cu 6 victorii la rând.

A ieșit bine pentru Barcelona marți seară, iar catalanii se bucură că s-a jucat acum acest meci și nu în ianuare, când ambele grupări vor fi în Arabia Saudită pentru Supercupă. Putea să iasă bine și pentru Atletico, dar fotbalul nu e matematică și unele goluri, vezi ratarea lui Thiago Almada, nu vor să apară. La doar o săptămână după eșecul cu Chelsea, condiționat ce-i drept de acea eliminare a lui Araujo, Barcelona a arătat că atunci când îi are-n teren pe Raphinha și Pedri e cu totul altă echipă. Raphinha e liderul, iar Pedri e cel care impune ritmul, mai alert sau mai scăzut în funcție de cum interpretează momentul. Grija pe care o are Pedri față de minge e demnă de marile povești de dragoste ale secolelor trecute. Iar societatea pe care cei doi o formează poate transforma pentru Barcelona eșecurile în victorii. Și poate face ca un meci mai puțin inspirat al lui Lamine Yamal, devenit principala preocupare a antrenorilor adverși, sau al lui Lewandowski, care începe să-și arate vârsta, să nu mai fie un motiv de depresie.