Spaniolii au o vorbă: ”de puta madre”. Pentru cei care deja au făcut ochi mari, crezând că nu văd bine, sau pentru cei cărora deja le circulă indignarea prin cerebel, fac precizarea că limba spaniolă nu are bogăția celei române atunci când vine vorba de noțiuni suburbane, iar această aparent înjurătură merge la ei și-n context pozitiv. Un fel de ”uau”, spus în cuvinte inferioare. Îmi amintesc că pe când era la Real Madrid, Zinedine Zidane a caracterizat fix cu aceste cuvinte, la conferința de presă, prestația echipei sale după un derby cu Atletico. Câștigat. Citeste mai mult …

Liverpool a adunat 7 victorii din primele 7 meciuri ale sezonului și Premier League părea doar o formalitate, iar finala Champions League un obiectiv facil. N-am pus la socoteală și  ”Community Shield”, ce e doar un amestec de ”amical” cu oficial. Percepția era că actuala campioană va putea sărbători chiar înaintea lui Bayern câștigarea unui nou titlu, ceea ce, la cum stau lucrurile în Bundesliga, ar fi o performanță fantastică. Liverpool are acum 7 victorii în primele 10 meciuri, iar perspectivele s-au schimbat în urma celor 3 eșecuri consecutive, într-o singură săptămână. Așa e lumea azi construită, răbdarea nu mai există în dicționar, calea de mijloc e mai mereu ocolită și verdictele se dau cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună.  Citeste mai mult …

”Ole, Ole, Ole, Cholo Simeone!” rămâne scandarea favorită a fanilor lui Atletico Madrid. În ciuda trecerii anilor. În ciuda eșecurilor, ceva mai multe decât performanțele, dacă e să privim obiectiv lucrurile. În ciuda oricăror păreri din afară, ce încearcă, timid, să câștige teren. În ciuda fotbalului pe care Cholo l-a tot propus în această perioadă, discutabil de cele mai multe ori. Și în ciuda numelor ce s-au tot perindat pe la Atleti în această perioadă, mari unele dintre ele. Foarte mari, dacă e să ne uităm acum la Julian Alvarez. Citeste mai mult …

Dacă s-ar face rapid un sondaj printre fanii Barcelonei, cu întrebarea ”care e primul lucru la care te gândești când spui Ousmane Dembele?”, probabil că foarte mulți ar spune: ”ratările din acel meci cu Liverpool din 2019”. Le știți, cred că nu e cazul să vi le povestesc. Nu puțini ar zice: ”accidentările”. Căci, da, în perioada sa catalană, francezul a avut destule, aproape că a adunat tot atâtea zile de pauză cât de activitate. Și destui s-ar gândi la cât a costat, fiindcă prețul plătit pe ”Dembouz” a fost extravagant, ca să folosesc un cuvânt decent, ajungând, cu tot cu clauzele achitate în timp, să depășească 140 de milioane. Pesemne că s-ar găsi și unii care să-și amintească de felul în care Dembele a plecat de la Barcelona, deloc etic la adresa lui Xavi, antrenorul său de-atunci, care a crezut suficient de mult în capacitatea atacantului de a deveni cel mai bun din lume.

Ceea ce, într-un fel, s-a confirmat odată cu acest Balon de Aur câștigat luni seară. O dovadă-n plus că-n fotbal și-n viață ceea ce azi e gri, mâine poate prinde culoare. Deloc iubit la Barcelona, din motivele de mai sus, Dembele s-a transformat în idol al Parisului, în motiv de sărbătoare pe străzi, cu șampanie, artificii și lacrimi. Aclamat de niște oameni care n-ar fi pariat cine știe ce sume în vara lui 2024 pe posibilitatea ca Ousmane să câștige Balonul de Aur în 2025.

Evident că există controverse, evident că există semne de întrebare, evident că există oameni ce nu-s de acord cu clasamentul final. Sau care văd anomalii în el. Sunt unul dintre ei, dar nu la zona câștigătorului, ci mai jos, la poziția lui Pedri, de exemplu, clasat abia pe locul 11, în vreme ce Cole Palmer e pe 8. Dar înțeleg cum funcționează lucrurile, înțeleg sistemul de votare și-l accept, căci e ceva suficient de democratic aici.

Vă întrebați probabil care e legătura cu Vinicius, apropo de titlu. Ajung imediat, căci, după părerea mea, există o legătură și se leagă de acest sistem de votare. Înainte de toate însă o observație. Balonul de Aur a devenit aproape ombilical legat de câștigarea Champions League atunci când nu există alte turnee importante, European sau Mondial în principal, căci Copa America nu cântărește chiar atât de mult, iar Cupa Africii nici atât. Ba chiar și-atunci când există, vezi cazul lui Modric, câștigător în anul în care Griezmann a luat titlul mondial, Europa League și Supercupa Europei. Excepția de la regula ultimilor ani e Vinicius, care a terminat anul trecut pe doi, deși Real Madrid câștigase Champions League și rolul brazilianului nu fusese nicicum decorativ, dimpotrivă.

Vinicius și atenția la criterii

Și aici e legătura pe care o fac eu. Scandalul de anul trecut, care continuă, căci Real Madrid nu s-a prezentat nici anul acesta la festivitate, a avut cred o influență destul de mare în atenția sporită pe care votanții au acordat-o criteriilor pretinse de ”France Football-L Equipe”. Criterii care au existat dintotdeauna, la fel cum a existat și componenta subiectivă a alegerii. Căci jurnaliștii sunt și ei oameni, pot avea și ei antipatii ori simpatii, iar cei ce înfierează cu mânie proletară acest lucru ar trebui să se gândească dacă nu cumva ar face la fel dacă ar fi puși să voteze. Anul trecut, de exemplu, s-a ajuns la situația destul de ciudată ca unul dintre votanți, corespondentul din Anglia al celor două publicații, să explice în ”Times”, acolo unde ”prestează” la el acasă, pe o întreagă pagină cu cine și de ce a votat.

Așa că anul ăsta s-a mers mai sobru pe criterii, hai să le zicem de competență, în loc de simpatii. Mai exact pe trofee, căci despre asta e vorba în ultimii ani atunci când vine vorba de acest premiu care, sincer, nu mai are nicio legătură cu ideea inițială. Iar din acest punct de vedere, Dembele a obținut, logic, câștig de cauză. Pentru că, așa cum spuneam, Champions League a înclinat balanța, cu un pic de ajutor și de la Supercupa Europei. În plus, proaspătul câștigător are și statistici personale peste cele ale lui Lamine Yamal, chit că aici trebuie făcută precizarea că mare parte din aceste statistici vin din Ligue 1, un campionat semnificativ inferior La Liga, care și-a pierdut zdravăn din expunere în ultimii ani.

Revenind la câștigător, trebuie totuși observată schimbarea lui față de primii ani la Barcelona. Schimbare ce se observase inclusiv în ultimul său sezon la gruparea catalană. Dembele e mult mai matur acum, iar aici un rol sunt convins că-l are fetița născută în 2022, care, așa cum se întâmplă în cele mai multe situații, i-a schimbat complet perspectivele asupra vieții. Mai apoi și mâna antrenorilor, Xavi la început, Luis Enrique acum, în special cel din urmă, care a găsit un canal de comunicare cu introvertitul francez. Și, sincer, când ai un antrenor cu o asemenea poveste de viață ar cam trebui să-l asculți cu atenție.

Pentru mine, Dembele Balonul de Aur e cel care stătea în bloc-starturi la finala Champions League pentru a porni pressing-ul la Sommer. Cel pus în slujba echipei. Și cel care a început să plângă, emoționat, atunci când a primit trofeul de la Ronaldinho.

Probabil că Dembele nu e cel mai bun jucător din lume. Probabil că nu prinde nici podiumul. Dar a primit cel mai important Balon din lume și asta e tot ce contează. Și e, într-un fel, o lecție de viață. Și un îndemn să nu uităm, așa cum am zis, că tot ce e cenușiu azi, mâine se poate colora foarte frumos.

În campionatul trecut, Inter pierdea la Torino cu Juventus, 0-1 în februarie, iar la Milano făcea un 4-4, nu chiar ca la teatru, ci doar ca la un meci despre care s-a vorbit numai la superlativ, din punct de vedere al spectacolului oferit privitorului. Antrenor la Inter era Simone Inzaghi, iar Thiago Motta era, la acel moment, preferatul ”Bătrânei Doamne”. Inter-ul era puternic, lupta pe toate fronturile cu șanse considerabile, iar eșecul de la Torino a fost catalogat mai degrabă ca un accident. Ceva ce se poate întâmpla într-un derby, unde-s orgolii multe și unde nu contează neapărat poziția din clasament ori forma de moment. Citeste mai mult …