Dictatura lui Messi în fotbalul mondial continuă. Al 4-lea Balon de Aur cîștigat de argentinian îl urcă pe treapta cea mai de sus într-o scară a valorilor din toate timpurile. Deja în spatele său stă ”sfînta treime”, Cruyff-Platini-Van Basten, toți cu cîte trei Baloane în palmares. Messi are 4 și numai Dumnezeu știe unde se va opri și, mai ales, cînd se va opri. Are 25 de ani.
E o dictatură totuși democratică. Messi nu și-a decernat singur toate trofeele, i-au fost adjudecate. Și încă printr-un vot suficient de democratic și suficient de transparent. Faptul că Messi continuă să atragă voturi, chiar într-un an în care n-a cîștigat mare lucru la nivel de trofee, e un mister pentru unii, o mistificare pentru alții, o blasfemie pentru destui și o normalitate pentru foarte mulți.
De ce cîștigă întotdeauna Messi? Asta este întrebarea pe care și-o pune toată lumea. În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot.
Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Din cei trei finaliști, aici cel mai bine stătea Iniesta, cu un Campionat European și o Cupă a Spaniei.
Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Cristiano Ronaldo a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Real Madrid nu l-au ajutat pe Cristiano, eșecurile campioanei Spaniei l-au tras în jos în duelul său particular cu Messi. Din acest punct de vedere, al constanței, Messi are o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, între ianuarie și februarie anul trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Messi a fost o mașină de goluri. Cele 91 marcate într-un an sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. Messi nu e genul care să dea goluri în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Barcelonei din ultimii ani. Faptul că Iker Casillas, după mine cel mai bun portar din lume, e printre clienții săi permanenți nu e o opinie, e o informație certă. Sigur, din punct de vedere al continuității, al constanței în joc, are și Iniesta meritele sale. Însă golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează stau undeva în umbra celui care marchează.
Și ar mai fi un criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi e de neînvins. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționează impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu există subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Priviți, de exemplu, poza din acest text, pozitivă prin tristețea pe care o dezvăluie. Acum ceva vreme, Ilie Dumitrescu spunea la Fotbal European că Ronaldo are o mare problemă prin faptul că arată mult mai bine decît Messi din punct de vedere fizic. Că e mult mai mediatizat, prin acest aspect, al felului în care arată, al felului în care se îmbracă și-și face freza, al felului în care arată personajele feminine care-l însoțesc. Priviți imaginea de mai jos, de la Gala de la Zurich, în care-l vedem pe Cristiano alături de logodnica sa, Irina, și veți înțelege!
Cristiano arată impecabil, Irina la fel. Par desprinși din filmele cu James Bond, rol pe care, cu puțină pregătire, Cristiano l-ar putea interpreta destul de lesne, căci și Bond e așa, ușor arogant, în siguranța cu care pune jos inamicii și femeile frumoase.
E logic ca o astfel de imagine să stîrnească invidii. Invidia face parte din noi, frustrarea de asemenea, important e să le canalizăm spre lucruri pozitive și să nu devenim maniaco-depresivi. Cei care votează, în marea lor majoritate, sînt bărbați care nici nu arată așa și nici n-au lîngă ei ceva care să arate așa.
E un criteriu, al treilea pe listă, dar extrem de important.
Am scris ieri că fotbalul i-ar datora un Balon de Aur lui Andres Iniesta . La fel de bine, fotbalul îi datorează un Balon de Aur lui Xavi, lui Raul, lui Zanetti poate. Și multor altora.
Fotbalul îi mai datorează un Balon de Aur și lui Cristiano Ronaldo. Pentru tot ce a făcut pînă acum și pentru ce, sînt convins, va mai face. Priviți în filmulețul de mai jos felul în care reacționează Cristiano Ronaldo în momentul în care se anunță numele cîștigătorului!
Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe.
Deocamdată nu există mai multe Baloane de Aur. Iar cel care există, ne place sau nu, are un stăpîn. Lionel Andres Messi.
P.S.
Apropo de ceea ce vorbeam mai sus în legătură cu imaginea. Analizați, în filmuleț, alte două lucruri. Felul în care reacționează Iniesta cînd aude că Messi a cîștigat. Un zîmbet cald, netrucat, căci nici el nu-i actor, față de colegul său de echipă. Dar și felul în care se comportă Messi după ce primește Balonul de Aur. Un atentat la ritmul în care joacă. Incomodat de costum, de pupitru, chiar și de premiu în sine, deși n-ai zice că un Balon i-ar putea pune atîtea probleme. ”Esto es impresionante”, a zis, moment în care sala s-a ridicat în picioare. Iar el, cu un zîmbet de hîrtie, parcă ar fi dat orice să sprinteze de acolo.
Și încă un lucru. Are legătură cu cei doi, cu atmosfera, dar și cu distanța de 16 puncte din clasamentul Primerei Division dintre Barcelona și Real. Delagația madrilenilor la Zurich a călătorit în 3 avioane private. Într-unul președintele Florentino Perez. În altul, Cristiano Ronaldo și Irina. În cel de-al treilea, ceilalți jucători prezenți la gală, plus Emilio Butragueno. În schimb, toată delegația Barcelonei, de la președintele Rosell la Messi, plus soțiile unora dintre ei, a călătorit cu un singur avion.
Nu știu sigur dacă asta și-a propus, dar e cert că a reușit. Jose Mourinho, el e subiectul. A reușit să devină personajul despre care se va vorbi cel mai mult în această pauză de două săptămîni din fotbalul spaniol. E stilul lui, prin tot ceea ce face, voit sau fortuit, Mourinho reușește să fie în centrul atenției. De data asta a izbutit, printr-o simplă decizie, să-și acorde un protagonism planetar. Căci despre el nu discută acum doar cei ce sînt, într-un fel sau altul, în jurul lui Real Madrid, ci toată lumea care are cît de cît habar de fotbal.
Gestul în jurul căruia se învîrte toată polemica e lăsarea lui Iker Casillas pe banca de rezerve la meciul de la Malaga, întîmplător (sau nu?) ultimul din an. Sînt două direcții de discuție. Cel pur sportiv, al deciziei tehnice, și cel al mesajului subliminal.
Din punct de vedere sportiv, dacă e să judecăm foarte la rece și să analizăm foarte la obiect, Iker Casillas n-a avut cel mai bun sezon posibil. De puține ori a fost ”San Iker”, de multe ori a primit goluri parabile. Inclusiv cele din faze fixe, căci rolul portarului de a-și dirija apărarea la aceste momente e extrem de important. Existau așadar suficiente motive, pur sportive, care să justifice acest gest. Pînă la urmă, nimeni, nici chiar căpitanul campioanei mondiale și europene, n-are un loc de titular asigurat din start, indiferent de forma în care se află. Pentru un fotbalist, fie el și portar, momentul în care nu mai simte pericolul concurenței e echivalent cu intrarea pe o spirală periculoasă, cea în care-și pierde motivația, concentrarea.
Discuția însă nu se poate opri aici. Căci întrebarea ce se pune, logic, e cît de răspunzător e Casillas de situația de la Real? Asta e ceea ce a încercat Mourinho să transmită, subliminal. Oricîte analize am face, de oricîte ori am revedea meciurile Madridului din acest sezon, tot nu ne apare un Casillas drept principal vinovat. Mesajul lui Mourinho se îndreaptă însă spre ceea ce noi nu putem vedea la televizor. Spre vestiar, spre antrenamente, spre relațiile din grup. Iar ținta cam asta este, responsabilizarea căpitanului pentru ceea ce toată lumea a observat, deteriorarea relațiilor din interiorul lotului.
Privind pe după degetul lui Mourinho, îndreptat, chiar și subliminal, către portarul și căpitanul său, e timpul să ne întrebăm ce scop are portughezul acum? Ce urmărește el, de fapt? În general, un antrenor care vrea să-și forțeze plecarea, cam asta face: se ia la trîntă cu nucleul dur al vestiarului. Dimpotrivă, un antrenor ce vrea să obțină prelungirea contractului caută să găsească un punct comun cu acest nucleu. Senzația e ca Mourinho își cam caută de drum, plecînd și de la un aspect deloc de neglijat, cel financiar. Dacă e demis, va primi 20 de milioane de euro compensații, daca-și dă demisia, plătește el 10 milioane. Sigur, există posibilitatea negocierilor, dar punctul de plecare cam ăsta este.
Paralelismul cu finalul din episodul Chelsea e evident. Dar și cu alt episod, din alt serial, ceva mai vechi. Mourinho parcă-i clonează comportamentul lui Louis van Gaal, de la Barcelona. Și olandezul avea aceleași obiceiuri. Vedea în ziariști principalii dușmani, umpluse vestiarul de olandezi, căuta mereu vinovați în rîndul jucătorilor, pe care nu ezita să-i numească, direct, în fața presei, cît despre el, scosese din dicționar cuvîntul autocritică. Acel comportament l-a împiedicat pe olandez să obțină rezultate notabile, vorbim aici de Liga Campionilor, normal, cu o echipă ce avea o bază colosală, tripleta de atac Figo-Kluivert-Rivaldo și linia de mijloc Luis Enrique-Guardiola-Cocu, cele mai bune din acea epocă, la finalul anilor 90.
Primăvara se anunță tare agitată. La 16 puncte de Barcelona, titlul e uitat. La 7 puncte în spatele lui Atletico, deja și locul doi e complicat. Cu doar două puncte peste Malaga, locul trei e și el amenințat. Iar cu o ”dubla” cu Manchester United în față, obiectivul numit Liga Campionilor se vede cam în ceață, căci abia sîntem la faza ”optimilor”, iar pînă la finală, de va fi să treacă, mai pot apărea pericolele numite Bayern, Dortmund și, evident, Barcelona.
Deocamdată, urmează două săptămîni de pauză. Timp în care Mourinho a reușit să-i facă pe toți să vorbească doar despre el și despre Casillas. Nimic despre Real.
A fost un sfîrșit de săptămînă foarte activ, cu multe meciuri interesante, cu multe personaje interesante. Mie unul lipsa fotbalului românesc din program nu-mi provoacă cine știe ce reacții alergice, dimpotrivă, pe undeva e mai bine ca, din cînd în cînd, să mai fie cîte o pauză, astfel încît să fie mai vizibil fotbalul adevărat.
Au fost, în acest week-end, cîteva detalii importante, cîteva personaje care au ieșit în evidență, în sens pozitiv sau negativ, cîteva momente ce merită menționate.
1. BARCELONA-ATLETICO
Diego Simeone a visat multe de la acest meci. Dincolo de rezultat, a visat că partida ce s-a transmis în toată lumea să certifice pe AtleMetico drept un pol de putere în fotbalul de azi și să arate că echipa are un stil de joc din ce în ce mai bine definit. Eu zic că, în ciuda rezultatului final care, la prima vedere pare să indice altceva, a reușit. 4-1 e un scor ce poate păcăli pe cineva care n-a văzut meciul. Însă Atletico chiar a făcut o partidă bună cît timp a dictat ritmul, cît timp a pus condițiile. Cu un modul 4-4-2 aproape de cel clasic, Atletico a închis bine zona centrală, și-a strîns liniile suficient de mult încît să nu ofere spații de primire adversarului și a profitat de toate erorile acestuia. Apărarea sa a basculat încontinuu spre laterale, iar jucătorii parcă aveau magneți pe tricouri, atît de aproape se țineau unul de altul. Pînă la 2-1, Barcelona a fost dezactivată, Messi inexistent, Xavi lent, Iniesta incomodat de lipsa spațiilor, iar Pedro și Alexis nu reușeau să se conecteze cu pasele ce vizau zona din spatele fundașilor madrileni. De la 2-1, totul s-a schimbat. Poate și din pricina oboselii, poate și dintr-o reacție naturală de teamă, apărarea lui Atleti a făcut 10 pași în spate. Prea multe nu s-au schimbat, doar că avînd avantaj, Barcelona nu mai era preocupată de lipsa ocaziilor, mulțumită fiind cu posesia prelungită, și a așteptat ocazia potrivită. Care a venit la golul de 3-1. Sau cadoul potrivit, care a venit la golul de 4-1. Am spus ca nu s-au schimbat prea multe. Ceva totuși s-a schimbat. Ați observat că în repriza a doua Falcao n-a mai fost aproape deloc periculos? Asta pentru că, obligat să facă și el, pentru a nu lungi echipa, 10 pași înapoi, columbianul era mereu în cîmpul vizual al lui Sergio Busquets și nu pe linie cu el, așa cum s-a întîmplat la golul de 1-0, cînd poziționarea l-a ajutat să-și pună în funcțiune viteza.
2. RADAMEL FALCAO
”El Tigre” a confirmat că este cel mai bun atacant de careu al momentului. Un ”killer” adevărat. Cît timp colegii săi i-au permis să stea la maximum 50 de metri de poarta lui Valdes, pe posesia Barcelonei, a fost o teroare constantă. De la 2-1, cum am spus mai sus, poziția sa s-a schimbat, iar asta s-a văzut în joc. Fotbalul e un joc colectiv, nu individual, iar Radamel are nevoie, ca să marcheze goluri și mai multe, de o echipă care să genereze ocazii constant. Mă întreb ce ar fi fost această Barcelona dacă, în loc de Alexis, catalanii se orientau spre Falcao, care era în mercato.
3. ADRIANO
Falcao e un ”killer” de careu, Adriano e unul din afara lui. Două goluri a dat în acest sezon, ambele de la peste 20 de metri, ambele eurogoluri. Adus pe 10 milioane de euro, Adriano e deja rentabilizat. Îi mai rămîne să joace atacant de careu sau să încerce ca portar, în rest a trecut prin toate zonele terenului. Adriano a schimbat regimul alimentar, s-a lăsat pe mîna unui fizioterapeut personal, toate cu ideea de a scăpa de accidentările musculare, ce nu l-au ocolit. Într-o echipă unde Messi ucide toate adjectivele și preia aproape tot protagonismul, e nevoie și de un astfel de fotbalist, care joacă la fel de bine cu ambele picioare și nu e mediatic. Cam asta înseamnă o afacere bună în fotbalul adevărat. Are 28 de ani, termină contractul în 2014, iar negocierile pentru prelungire sînt în derulare.
4. REAL MADRID-ESPANOL
E posibil ca egalul de pe ”Bernabeu” să însemne că Real Madrid a rămas fară unul dintre obiective, campionatul, încă din decembrie. Au fost 90 de minute în care Real a derulat practic cele aproape 4 luni din acest sezon. Campioana Spaniei n-a jucat foarte rău, a avut ceva ocazii, dar a arătat cam toate carențele ce au adus-o la 13 puncte de lider. Foarte puțin joc colectiv, foarte puțină viteză, foarte multă aplecare spre rezolvări personale și același blestem al fazelor fixe. Un detaliu semnificativ: după ce Espanol a marcat golul de 2-2, jumătate din stadion a plecat.
5. KIKO CASILLA
A fost eroul lui Espanol. La 26 de ani, mereu în umbra cuiva, Casilla a făcut meciul carierei. Știți de unde provine Casilla? De la Real Madrid, ați ghicit!
6. PSG-LYON
S-au întîlnit la Paris două concepte. Echipa ce a stăpînit Franța, prin metode ce țin de pricepere managerială, contra echipei ce dorește să stăpînească Franța, dar prin metoda sacului fără fund. N-a fost un meci spectaculos, dar poate fi un moment de schimbare în gîndirea lui Ancelotti, care a trecut la ”anticul” 4-4-2, după ce toate modulele încercate pînă acum n-au prea dat randament. Pastore în dreapta, Lavezzi în stînga, Menez lîngă Ibra în atac. Să fie asta formula cîștigătoare? Vom vedea.
7. CHELSEA
Încă o finală pierdută lamentabil de Chelsea, a treia de la cîștigarea Ligii din mai. Deja creditul lui Benitez începe să se consume, deși eu sincer m-am așteptat la altceva. Chelsea merită un articol în sine și probabil că-l va avea zilele viitoare. Pentru că situația echipei indică un plan de salvare aproape identic cu cel gândit, acum un an și jumătate, de Villas Boas. Pe undeva, poate că Abramovici a avut dreptate cînd a decis să scape de portughez, de vreme ce demersul său a adus Liga Campionilor pe ”Stamford Bridge”. Acum însă patronul trebuie să caute prin birouri să vadă dacă nu cumva găsește printr-un sertar acel plan.
8. JUVENTUS
17 etape a durat incertitudinea în Serie A. Mai multe echipe, Napoli în principal, dar și Inter, au sperat că pot pune ceva bețe-n roate ”Bătrînei Doamne”. Acum, după etapa de week-end, campionatul italian deschide un nou scenariu: prima breșă majoră între Juve și restul plutonului, 7 puncte. Se pare că lupta pentru locurile de Champions League va fi mult mai intensă.
9. CHRISTIAN BENTEKE
Recunosc, am căutat pe Google ca să-mi reamintesc prenumele belgianului. L-am revăzut luni seară, la Fotbal European. Îl descoperisem la un Manchester United-Aston Villa, pe care l-am comentat. Vorbeam mai sus de afaceri bune în fotbal. Benteke a fost adus pentru ceva mai puțin de 10 milioane, are 22 de ani, e o forță a naturii, iar abilitățile sale tehnice nu-s deloc de neglijat și pun pariu aici că-n maxim doi ani îl vom vedea la o echipă mai mare. Pe o sumă de cel puțin două ori mai mare.
10. MANCHESTER UNITED
Deși e lider în Premier League, United îngrijorează prin numărul golurilor primite. Are 24 pînă acum, iar media golurilor primite de campioana Angliei în ultimii 10 ani e de 26,9.
Cînd „Marca” iese cu o asemenea copertă la doua zile după ce Real Madrid a bătut pe Atletico, atunci înseamnă că e ceva foarte serios. Ziua de luni este pentru orice ziar de sport ziua cea mai importantă. Vine după week-end și ar trebui să rezume cele mai importante știri ale acestor zile.
http://www.marca.com/2012/12/03/futbol/equipos/real_madrid/1354496585.html O astfel de informație ar putea suna ca un mod ideal de a crește tirajul. Coperta vinde inevitabil, doar că „Marca” are altă tradiție. Nu e ca „As” ziarul de casă al Realului, „Marca” e publicația care are acces privilegiat la unele informații. Are acces, să ne înțelegem foarte bine, CÎND CINEVA DE LA REAL MADRID E INTERESAT SĂ APARĂ AȘA CEVA. Iar azi, acel cineva e Florentino Perez. E un om mult prea deștept, mult prea abil, ca să nu-și dea seama că între Mourinho și publicul Madridului nu mai e relația de altădată. Și, în abilitatea lui, și-a dat seama că dacă această relație s-a deteriorat și nu există semne prea mari de îmbunătățire acest lucru se poate întoarce împotriva lui.
Nu uitați un lucru extrem de important! Anul viitor sînt alegeri la Real. Dacă Florentino merge braț la braț cu un Mourinho antipatizat de o masă în creștere de votanți e periculos. Scrutinul de la Real e un spectacol în sine și poate că voi găsi loc undeva să-l explic, căci în Spania se spune că președintele ales al lui Real Madrid e mai influent chiar decît premierul ales al țării.
Florentino și-a jucat cartea cu abilitate. Îl va lăsa pe Mourinho să termine mandatul, iar de va fi să cîștige Liga Campionilor tot el va fi cel aplaudat, pentru ca nu l-a demis la mijloc de sezon. Va găsi așadar o modalitate de a scoate voturi din succesul altuia. Plus că, dacă lucrurile se vor îndrepta în sens pozitiv, nimic nu-l împiedică pe Florentino să-l reconfirme pe portughez, care oricum are contract pînă în 2016 și să transforme și chestia asta într-un succes personal.
Comedia pe care Mourinho a pus-o în scena sîmbătă, înainte de derby, e doar o explicație, dar nu singura și nici măcar cea mai importantă. Un antrenor trăiește totuși, înainte de toate, prin rezultatele sale, iar realitatea de azi îl arată pe Jose la 11 puncte în spatele fostului secund al lui Guardiola, tocmai într-un sezon în care madrilenii presupuneau că vor defila fără probleme. În fond, sîmbata nu s-a întîmplat nimic. Un plebiscit cam fîsîit, cu 10.000 de oameni în tribună la acea oră, prea înfrigurați (erau 3 grade) ca să se gîndească la scenariile lui Mourinho. Imaginea globală a clubului a fost însă deplorabilă. Iar imaginea contează, nu uitați că Real cîștigă mult de pe urma imaginii.
E posibil ca Florentino să fi făcut acest pas de teamă ca nu cumva, în aroganța lui, Mourinho să anunțe primul că va pleca și să preia tot protagonismul. Pentru că dacă cineva își imaginează că Mourinho nu știe astăzi pe cine va antrena în viitor se păcălește.
O singura întrebare plutește și sînt sigur că fanii madrileni sînt îngrijorați: ce se va întimpla cu Cristiano?
Azi avem cu adevarat „derby”. De fapt, derby-uri, caci sint doua, Real-Atletico si Juve-Torino. De ce sint derby-uri cu adevarat? Pentru ca, dincolo de valoarea de dictionar a cuvintului respectiv, important este ceea ce transmite un meci ca asta.
Derby e atunci cind te gindesti cu anxietate la ziua de dupa. Ilie Dumitrescu spunea, referindu-se la FC Sevilla-Betis, ca doar fanii echipei care bate ies a doua zi in oras. Si cam asa e. Derby e acela care-ti permite sa-ti persiflezi cel mai bun amic, care e de cealalta culoare, care-ti permite sa te bucuri de necazul sefului, daca el tine cu ceilalti, care te lasa pentru o zi sa-ti terorizezi socrul (soacra ar fi ideal, dar e mai dificil) cu argumente, pentru ca se inscrie in tabara pierzatoare. Sau, pentru ca intotdeauna exista o roata care se intoarce, sa traiesti tu, daca ai tai au luat bataie, sentimentul de a dori sa nu dai ochii cu partea rivala si de a deveni tinta ironiilor.
Asta e spiritul derby-urilor. Intre Madrid si Barcelona se intimpla greu, caci greu gasesti in Madrid sau Barcelona suporteri ai celeilalte parti.
Real-Atleti de azi e tare ciudat. Ia sa fi zis cineva, prin august, ca pe 1 decembrie, la meciul direct de pe „Bernabeu”, Atletico va avea 8 puncte in fata Realului. Ar fi fost luat drept usor dezechilibrat mintal. Dar iata ca asa e. Iar daca sperantele celor de la Atletico de a cistiga titlul ramin in continuare ipotetice, la Real e situatie de urgenta. Statistic vorbind, in ultimele 3 sezoane, campioana a pierdut 15, 19 si 14 puncte. In 13 etape scurse din actualul sezon, Real a cedat deja 13 puncte. Eu cred ca aici e de fapt problema lui Mourinho cu suporterii, nu neaparat jocul echipei. Jocul nu-i mult mai rau ca anii trecuti, e doar un pic mai previzibil, caci lumea l-a invatat deja pe portughez, asa cum lumea, a se citi adversarii, il invatasera pe Guardiola.
Problema lui Mourinho, adevarata de data asta, e cu vestiarul. Caci deja e din ce in ce mai clar ca va pleca, ramine de aflat cind se va intimpla. Paradoxal, situatia sa seamana cu cea a lui Radamel Falcao si nu e deloc o coincidenta ca ambii sint reprezentati de Jorge Mendes. De vazut cum va raspunde vestiarul la ceea ce va cere in continuare Mourinho, caci la Porto si Inter succesele s-au bazat pe incertitudinea ce plana asupra despartirii, in timp ce la Chelsea esecul a plecat din perspectiva plecarii de care vorbeam mai sus.
Sint multi cei care cred ca, daca pierde, Mourinho va fi demis. Eu nu cred. Mourinho a fost adus sa cistige Liga si presupun ca va fi lasa sa incerce s-o faca in acest sezon. Problema la Madrid e cu ce pret, caci echipele pe care Mourinho le paraseste intra intr-o spirala negativa devastatoare.
Ar mai fi ceva. E primul examen adevarat pentru Simeone. E meciul maturitatii lui. „El Cholo” poate face azi un mare pas catre elita acestei meserii.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!