Sau ”Ici C’est fini” ar putea să fie titlul acestui text. Depinde din ce perspectivă priviți problema. Din perspectivă pariziană, da, s-a terminat! Încă un sezon în care eșecul din Champions League nu prea poate fi cosmetizat de succesele din fotbalul intern. E un fard destul de subțire, care nu poate să acopere cearcănele cu care, în mod sigur, s-au trezit francezii în dimineața zilei de miercuri, imediat după demonstrația de fotbal oferită de Real Madrid pe ”Parc des Princes”. De ce am spus francezii și nu parizienii o să încerc să explic imediat.  Pentru că și francezii, indiferent dacă sunt fani ai PSG-ului ori nu, au motive suficiente de tristețe constatând că liderul autoritar din Ligue 1 nu face față concurenței din Champions League. Revenind la titlu, care pleacă, probabil ați înțeles, din sloganul celor de la PSG, atât de vizibil și cu care ei se mândresc suficient de mult, revenind la titlu deci am ales varianta cu Zidane. Pentru că, mi se pare, el este, una peste alta, eroul acestei duble manșe. Iar poziția sa, cine știe dacă nu cumva chiar pentru banca Parisului, e mai întărită ca oricând.

Astăzi, după ce s-au terminat cele două manșe, totul pare logic. Victoria Madridului a fost atât de clară, în special marți seară, încât cu greu ne mai revin în memorie detaliile de dinainte de prima partidă, cea de pe ”Bernabeu”. Să încercăm totuși să ne reamintim în ce situație era Real Madrid înaintea respectivului joc și în ce situație era PSG. Diametral opuse din toate punctele de vedere, inclusiv sau mai ales din cel al stării de spirit. O să spuneți că exagerez cu această satre de spirit. Poate, dar mie mi se pare că e un aspect extrem de important atunci când se întâlnesc două echipe ce au în componență fotbaliști de mare valoare. Un detaliu între detaliile ce pot face diferența. Vi s-a părut marți că starea de spirit a celor de la PSG a fost una potrivită? Mie nu. Mie mi s-a părut o echipă fricoasă, stresată, plină de angoase, cumva după chipul și asemănarea lui Unai Emery, care în cadrele de la începutul meciului mai avea puțin și dârdăia de frică. Emana o teamă ce nu putea fi mascată de niciun dialog cu asistentul lui. Iar dincolo? O stare de spirit excepțională. O încredere colosală, o forță mentală de-a dreptul stranie și o concentrare aproape lipsită de logică, dacă e să ne amintim că aproape aceeași echipă pierdea lamentabil pe terenul lui Espanyol cu doar o săptămână în urmă.

”Am venit să văd un Paris furios, cu cuțitul în dinți și am dat peste un Madrid liniștit, cu un trabuc în colțul gurii”. E o caracterizare extrem de fină, ieșită din analizele fotbalistice, făcută însă de un mare strateg în ale fotbalului. Arrigo Sacchi e numele lui și nu cred că mai are rost să înșir aici tot ceea ce a făcut el pentru acest sport. Cu toții cred că așteptam un Paris furios, care să se năpustească spre poarta lui Keylor Navas. Și aș vrea să mă întorc la meciul de anul trecut dintre Barcelona și PSG. Cel cu ”remontada”, exact. Lasând la o parte problemele de arbitraj, o să descoperim că și atunci am avut parte de o prestație lamentabilă a parizienilor. Dar nu la asta vreau să mă refer, ci la modul în care a început partida. Barcelona s-a aruncat cu furie peste adversar, a dat gol repede și a dus meciul pe o linie pozitivă din punctul catalanilor de vedere. Așa începe un meci de genul ăsta o echipă mare, cam la fel a făcut-o Bayern în toate cele 3 semifinale din perioada Guardiola, când avea de întors un handicap, mai mare sau mai mic. Nu i-a ieșit, dar n-am văzut la Bayern această stare de stres pe care am văzut-o la băieții lui Emery în primele minute. Și parcă n-am văzut nici manifestări precum aceea a lui Verratti, absolut idioată pentru momentul în care s-a produs (o mai puteai înțelege prin minutul 85, dar în niciun  caz la 0-0), de mercenar foarte bine plătit, dar care nu simte nicio apăsare de la tricoul pe care-l poartă.

Am folosit mai sus un termen, ”echipă mare”. O echipă mare nu înseamnă doar una care are bani și care-și poate permite să facă orice nebunie pentru a cumpăra jucători. O echipă mare e cea care are în spatele ei și o istorie pe măsură. O istorie în care a avut și bucăți mai puțin reușite (în fond Real Madrid a așteptat 32 de ani între al 5-lea și al 6-lea trofeu, iar mai apoi alți 12 între al 9-lea și ”la decima”), dar care istorie rămâne în ADN și condiționează multe lucruri. PSG poate cumpăra orice jucător vrea, chiar și pe Messi sau Cristiano, atât timp cât are în spate un stat precum Qatar cu resurse aproape nelimitate, dar istoria trebuie construită natural, pas cu pas, în special din astfel de eșecuri. Și e nevoie de un element, un catalizator, care să schimbe cursul acestei istorii. Barcelona, de exemplu, cu toată istoria din spatele său, n-a izbutit să câștige Cupa Campionilor Europeni până când n-a venit un anume Johan Cruyff și a modificat tot, de la felul de a gândi până la tactică și strategia transferurilor. Nu de jucători a dus lipsă Barcelona în toată această perioadă (Kubala, Cruyff, Maradona, Lineker, Schuster au îmbrăcat acel tricou), nu antrenorii pricepuți au lipsit, ci nu a existat cineva care să revoluționeze complet modul de gândire. Sunt convins că de asta are nevoie și Parisul, căci, iată, dacă-l iei pe Neymar la modul în care-l iei nu e suficient, ba chiar s-ar putea ca acel element numit karmă să-ți trântească o scatoalcă peste față. ”Karma is a…”, știți la ce mă refer, nu? Căci, iată, l-ai cumpărat pe Neymar tocmai ca să nu mai pățești ce ai pățit cu Barcelona, punându-ți în cap toată lumea fotbalului și acționând destul de puțin elegant și, iată, Neymar se accidentează de unul singur tocmai înaintea celui mai important meci al sezonului. Ba mai și pleacă să se operez la Rio, de parcă la Paris nu ar fi existat doctori.

Marți, în ”Ney York Times”, parcă prevăzând ceea ce va urma, a apărut un articol excelent, în care era amintit un alt episod în care Parisul a încercat să ardă etape și să construiască o echipă de fotbal cu care să se ridice la nivelul altor capitale. La mijlocul anilor 80, un industriaș foarte cunoscut al acelor vremuri, Jean-Luc Lagardère, a încercat, plecând de la succesul dinn Formula 1, să construiască o echipă. A reușit, prin tot felul de manevre economică, fuziuni și achiziții, să creeze ”Matra Racing Club de France”, care-și propunea să devină numărul unu în fotbalul francez în cel mai scurt timp posibil. În vara lui 1986, imediat după Mondialul mexican, Racing Club a uimit lumea fotbalului prin cumpărarea lui Enzo Francescoli, un fel de Neymar al acelor vremuri dominate de Maradona și Platini. Lângă uruguayan, idolul lui Zidane, trebuie spus asta (Enzo, unul dintre băieții lui Zizou a fost botezat astfel după Francescoli), au fost aduși, printre alții, neamțul Pierre Littbarski și el un star la acea vreme, algerianul Madjer, Luis Fernandez, internațional francez pe atunci, s-a încercat fără succes cooptarea lui Ginola și Cantona, iar ca antrenor al unei echipe ce avea 13 internaționali din diverse țări (ceva nemaivăzut pe atunci) a fost cooptat, în vara lui 1987, portughezul Artur Jorge, mustăciosul ce tocmai câștigase Cupa Campionilor Europeni cu Porto. Experimentul n-a mers, iar de acele visuri s-a ales praful.

Exemplul de mai sus ar trebui să-i dea de gândit lui Nasser Al-Khelaifi. O echipă gândită în jurul lui Neymar, așa cum e PSG de azi, s-a dezmembrat brusc fără elementul său principal și n-a făcut față unui adversar la care Zidane a fost nevoit să schimbe doi dintre cei mai importanți jucători, Modric și Kroos. O echipă se construiește plecând și de la antrenor, nu doar de la transferuri, degeaba aduci jucători dacă omul de pe bancă e subjugat de personalitatea lor. Vom vedea în săptămânile următoare ce a înțeles Al Khelaifi din tot ce i s-a întâmplat în acești ani. Mă tem că nimic, căci nu provine dintr-o țară în care fotbalul să fie tratat altfel decât un hobby. Cât despre Real Madrid, povestea merge mai departe și ar fi redundant să reiau acum strania legătură dintre acest club și Champions League. Deși senzația e a unei mari victorii, realitatea e că s-a făcut doar pasul către ”sferturi”. Mulți consideră acum că Real Madrid poate să câștige din nou trofeul. Această posibilitate sigur că există, dar acum toți adversarii ce vor urma știu că au în față o echipă foarte grea, poate cea mai grea și vor face tot ce pot s-o învingă.

P.S.

Întrucât am fost atacat cibernetic, iar conturile mele de facebook au dispărut brusc, acest text nu va putea ajunge la toți cei care, poate, își vor dori să-l citească și-l așteaptă. Așadar, un share pe facebook, de unde eu deocamdată am dispărut, ar fi extrem de util. Mulțumesc anticipat