Brahim Diaz și Julian Alvarez au fost, cu permisiunea lui Rodrygo, căci  brazilianul a fost desemnat omul meciului, au fost așadar eroii acestei prime bătălii dintre Real Madrid și Atletico pentru un loc în ”sferturi”. Amândoi, și marocano-spaniolul și argentinianul au ceva în comun și nu neapărat faptul că-n trecutul lor, mai apropiat sau mai îndepărtat, stă inserat Manchester City, ci altceva.

Julian Alvarez a plecat de la City în căutarea unui statut pe care nu prea avea cum să-l găsească la gruparea de pe ”Etihad”. Timp de doi ani a fost omul bun la toate pentru Guardiola, a jucat unde i-a spus Pep și când i-a spus Pep, n-a jucat când Pep n-a considerat că are neapărată nevoie de el. Rolul soldatului credincios într-un vestiar precum cel al ”cetățenilor” este extraordinar de important și doar privindu-l pe Julian Alvarez ne putem da seama că nu a ridicat vocea niciodată. Limbajul trupului e de multe ori un reper, iar la argentinian el ne spune că e un tip mai degrabă timid, deloc dornic să iasă în fața camerelor televiziunilor. Dornic însă, ca foarte multă lume, de a găsi acea glorie care să-i permită să trăiască mulțumit zi după zi.

În timpul șederii sale la Manchester a devenit campion mondial. Și nu unul de conjunctură, căci a jucat un rol important în campania Argentinei din Qatar. Apoi a câștigat și Champions League, dincolo de alte trofee interne în Anglia, devenind un fotbalist de-a dreptul împlinit la 25 de ani, căci în bagajele cu care a călătorit din America de Sud stăteau la loc de cinste Copa America (luată, ulterior și a doua oară), Copa Libertadores, plus un campoionat, o cupă și-o supercupă în Argentina, cu River. Se poate spune că statutul său s-a schimbat în toată această perioadă și încă vizibil, doar că la City el rămânea același back-up pentru Haaland, pentru De Bruyne, pentru Grealish ori pentru Bernardo Silva. Dacă toți aceștia erau sănătoși și apți de joc, la un meci capital, el rămânea pe banca de rezerve.

Cum a fost, de exemplu, finala Champions League de la Istanbul. Marele vis al celor de la City, al lui Guardiola și al tuturor celor din jurul lui, s-a transformat într-o mică dezamăgire pentru el. N-a jucat niciun minut căci Pep, în stilul său atât de ciudat uneori, a făcut doar două schimbări în acea partidă cu Inter. Atunci a fost, spunea el de curând într-un interviu, momentul în care și-a dat seama că trebuie să plece.

Avea de toate la City, vor spune mulți. Probabil ar fi primit și-un salariu mai mare la negocierile ce ar fi urmat pentru prelungirea contractului. N-avea însă acel protagonism de care foarte mulți au nevoie. Pesemne că și vremea din Manchester a fost un criteriu, pesemne că și faptul că toată familia sa se mutase la Madrid (are doi frați care sunt fotbaliști, dar la un nivel mult mai mic) de asemenea, gurile rele spun că și logodnica sa ar fi fost un pic deranjată de niște zvonuri care circulau pe Tik Tok în legătură cu o presupusă atracție ce exista între Julian și Maria Guardiola, una dintre fetele lui Pep, dar, sincer, n-aș da prea multă atenție acestui aspect. Așa că și-a făcut bagajele și a plecat cu destinația Atletico, acolo unde a dat peste un antrenor argentinian, alți colegi argentinieni și-un public mult mai apropiat de Argentina decât cel de la City. A greșit Guardiola că n-a încercat măcar să-l convingă? Poate că da. Aceeași eroare, de altfel, Pep a făcut-o și cu Cole Palmer, iar acum a fost nevoit să dea 70 de millioane pentru Marmoush, bun jucător, dar nu de nivelul celor doi amintiți. Însă contextul de la City a fost și este cel pe care-l știm, iar din acest punct de vedere lui Guardiola i se poate reproșa doar că n-a avut viziune și a fost mai degrabă arogant, considerând că oricine poate fi înlocuit. Ceea ce e corect, dar hai să-l vedem acum pe catalan cum îi înlocuiește pe De Bruyne, Silva ori Grealish dintr-un foc.

Astăzi, e de neconceput un Atletico fără ”păianjenul” său. Ale cărui înțepături s-au simțit pe ”Bernabeu”. Nu e încă liderul echipei, dar va deveni, căci Griezmann a mai aproape de plecare decât de rămânere. Nu va câștiga, poate, atâtea trofee ca la City sau ca-n altă parte, dar a câștigat ceva mult mai important: stima de sine. Și liniștea de a fi într-un loc care-i priește.

Brahim, între dorință și teamă

Dacă stați un pic să analizați, veți vedea că și Brahim Diaz e într-o situație asemănătoare. Mă refer la prezent, căci trecutul e un pic diferit și din nou legătura cu Guardiola e străvezie. Când Pep a ajuns la City, Brahim era acolo, la academie, formând o linie formidabilă cu Fodden și Jadon Sancho. Îl avea, în plus, impresar pe Pere Guardiola, fratele lui Pep, astfel că probleme n-ar fi trebuit să apară. City a vrut să-i prelungească înțelegerea pentru ca apoi să-l împrumute la Girona, pe considerente de spațiu, similare, dacă vreți, supărării lui Julian Alvarez. El a refuzat, și-a schimbat impresarul, iar Real Madrid l-a transferat pentru 17 millioane de euro, sumă mare dacă ținem cont că era mai degrabă necunoscut și intrase în ultimul an de contract. Au urmat 3 sezoane la Milan, iar restul se știe.

Ce nu se știe acum e în ce măsură ambițiile lui Brahim nu se aseamănă cu cele ale lui Julian. Și el e soldat credincios, joacă atunci când îi spune Ancelotti, unde-i spune Ancelotti și cât vrea Ancelotti. Aleargă enorm, dă goluri și, uneori, cazul partidei de marți seară, decide scorul final. Ar fi jucat el însă de la început cu Atletico dacă don Carlo n-avea problemele de lot cunoscute? Pe cât de logică e întrebarea, pe-atât de clar e răspunsul: nu. Îi garantează cineva lui Brahim că într-o finală de Champions League nu va păți ce-a pățit Julian Alvarez? Nimeni.

La nivel de echipă națională, el a luat o decizie care ne arată că-i destul de repezit în astfel de situații. Dezamăgit de lipsa de interes a selecționerului Luis de la Fuente față de el, s-a orientat spre Maroc unde a devenit imediat un idol. Cu Real Madrid însă e un pic diferită povestea. Și delicată. E atât de greu să ajungi la Real Madrid încât pare o nebunie să pleci dacă nu ești dat afară. Iar Brahim nu e Nacho, la final de carieră. Pe de altă parte, nici nu pare Nacho în a accepta un rol secundar, e limpede că-și dorește mai mult. Brahim Diaz, astăzi, ar fi indiscutabil la 90 la sută din echipele europene, inclusiv la City. Dar, să recunoaștem, niciuna n-ar fi Real Madrid.

Acum câțiva ani, în 2013, într-o situație similară și cam la aceeași vârstă, Higuain a ales să plece. Sătul să stea în umbra lui Benzema s-a dus să fie rege la Napoli, mai apoi la Juventus și Chelsea. Nu i-a mers neapărat rău, doar că, imediat după plecarea lui, Real Madrid a început să câștige pe bandă rulantă Champions League. Un trofeu pe care toți și-l doresc și pe care Pipita nu-l are-n palmares.

Ce-și dorește Brahim Diaz, n-avem de unde să știm. Ce și-a dorit Julian Alvarez am înțeles. Se spune că, pe parcursul vieții noastre, destinul ne pune-n cale mai multe uși. Depinde însă doar de noi pe care o deschidem.

Armistițiu pe ”Bernabeu”

Două vorbe și despre această primă manșă dintre Real Madrid și Atletico. Dominată de calcule și de teamă. Fiecare dintre echipe a avut, pe parcursul celor 90 de minute, ocazia să încerce să dea lovitura decisivă. S-o caute măcar. N-a făcut-o niciuna. A fost un armistițiu, că tot e la modă termenul ăsta, și cred că armistițiu ar fi fost și dacă nu dădea Brahim Diaz golul de 2-1 și scorul rămânea egal. A greșit Ancelotti neforțând mai mult la 2-1? A greșit Simeone neavând mai mult curaj la 1-1, când Atletico stăpânea jocul? Vom vedea la retur. Cholo pare că se bazează foarte mult pe ceea ce înseamnă efectul ”Metropolitano”, iar don Carlo pe valoarea individuală indiscutabilă a elevilor săi, superioară adversarului. La 1-1 era un altfel de meci, la 2-1 Atletico va trebui să atace și să vedem dacă poate face asta în același timp cu securizarea porții lui Oblak. Tradiția în Champions League e net de partea Madridului, însă Cholo pare să fi gândit că odată și-odată această tradiție trebuie să fie încălcată. Va fi, în orice caz, un supermeci.