Acum exact un an, la finalul campionatului trecut, Napoli era pe locul 10. La 15 puncte de zona Champions League (cu 5 locuri, atenție!, pentru Serie A) și la 41 de puncte de campioana Inter. Nicio altă echipă din Italia n-a izbutit, pornind de la o asemenea poziție, să câștige ”Scudetto” în sezonul imediat următor. Iar în fotbalul european care contează, în afară de Leicester, un miracol de-a dreptul, nu-mi aduc aminte de o situație asemănătoare. 

Astăzi, Napoli e pe locul unu și în al 9-lea cer. Iar performanța asta are, cred că aici suntem de acord cu toți, o singură explicație: Antonio Conte. Devenit, așa cum îi e și numele, un conte al fotbalului italian, căci nimeni până azi nu a reușit să-și treacă-n palmares 3 titluri în Serie A cu 3 echipe diferite. O făcuse Fabio Capello (Milan, Roma, Juve), doar că trofeele de la Juventus au fost revocate din motive de ”Calciopoli”.

Pe Antonio Conte îl știm cu toții. Aproape că i-am înțeles gândirea despre fotbal, aproape că ne-am prins și ce fel de om este. Nu-i un tip prea simpatic, prea carismatic, ba înclin să cred că, până vinerea trecută, nu era simpatizat sută la sută nici printre fanii lui Napoli și că erau destui care se uitau spre el pieziș. Are ceva în felul de a fi, de a se comporta, mereu plângându-se de chestii, mereu având nevoie de ceva, mereu cu o grimasă ce te îndeamnă să crezi că are o problemă cu ficatul sau cu fierea.

Statutul unui antrenor se obține însă prin performanțe. Iar aici orice dezbatere încetează. Se vor găsi unii, probabil, care să spună că de fapt acest ”scudetto” n-a fost neapărat câștigat de Napoli cât pierdut de Inter, ceea ce, în parte, poate fi adevărat. Dar asta, în cele din urmă, nu contează, un campionat e o cursă de anduranță în care câștigă cel ce face mai puține erori, nu cel ce are un fotbal mai estetic ori un lot mai bun. Iar aici, la lot mă refer, cred că suntem cu toții de acord că Napoli e mult sub Inter. Ceea ce nu face decât să sporească antrenorului.

Apropo, nu vi se pare că Antonio Conte a devenit un specialist al situaților de criză? Un fel de ”Lupul de pe Wall Street” al antrenorilor? Al situațiilor de criză la cluburile cu bani, căci Conte nu lucrează pro-bono. Pare să fi dezvoltat o plăcere teribilă de a se implica în astfel de situații. Ideea e că, în general, le și rezolvă. Pe unde a fost, Conte a reușit în primul rând să închege vestiarul. Ca într-un soi de team-building, cu metodele sale, cu stilul său, a izbutit mereu să facă din 11 jucători o echipă și dintr-un vestiar divizat un grup capabil să lupte pe un front comun.

Vedi Napoli e poi…?

Că a reușit Conte și să-și pună-n cap toți președinții cu care a lucrat, e o altă discuție. Pe care o facem imediat. Vă invit doar să priviți un pic dincolo de delirul napoletan și de imaginile care au făcut înconjurul lumii (unele dintre ele fake, dar cui să-i mai pese de așa ceva într-o epocă în care fake-ul a devenit o obișnuință) și să analizați contextul în care a fost nevoit Conte să lucreze în acest sezon. Fără mari transferuri, cu Lukaku, McTominay sau Gilmour veniți în ultimele ore de mercato, cu Kvaratskhelia plecat la Paris în mijlocul sezonului, în ciuda insistențelor tehnicianului italian, ce a simțit în asta un soi de eșec personal (în perioada imediat următoare Napoli a câștigat doar două meciuri în 10 etape), cu o droaie de accidentări, dar și cu o medie de vârstă destul de ridicată. A făcut 82 de puncte, un total mic pentru o campioană, dar pe cine să mai intereseze acest aspect acum la Napoli? Antonio Conte știe însă mai bine ca oricine cât de greu s-au adunat 82 de puncte și cât stres e în spatele acestei performanțe.

Întrebarea, acum, e ce va face? ”Vedi Napoli e poi…”?, cum s-ar zice. Oricâte filme ar avea De Laurentiis în cap, în scenariul ăsta, dacă e să fie, nu va putea interveni. De Laurentiis pare să fi dezvoltat o stranie gelozie pe angajații care au o imagine mai bună decât a lui. Au simțit-o pe pielea lor Rafa Benitez și Carlo Ancelotti, doi oameni mai importanți în fotbalul european chiar decât clubul Napoli însuși, a simțit-o Spaletti imediat după ce a luat campionatul, iar senzația asta pare s-o simtă și Conte. Pe care l-ar vrea Juventus, iar aici De Laurentiis are o mare problemă, căci ”Bătrâna Doamnă” a fost mereu o atracție pentru antrenor, oarecum ciudat de vreme ce vine din antagonica Puglie. Vă amintiți ce-am scris mai sus? Că lui Conte îi plac situațiile problemă? Ei bine, Juventus e fix într-o astfel de situație.

Și Napoli, vor întreba mulți? Napoli e o poveste în sine și va merge mai departe, indiferent de situație. Napoli, ca echipă, nu poate fi înțeleasă fără oraș, iar Napoli, ca oraș, nu poate fi înțeles fără echipă. Iar cine a trecut măcar o dată prin zonă pricepe ce spun. Totul acolo se judecă altfel, factorul emoțional e deosebit de prezent și important, fierbințeala vulcanului pe care-l vezi dimineața când te trezești și seara când te culci parcă se teleportează în mințile oamenilor, fie că au putere de decizie, fie că nu. Dacă Antonio Conte va rămâne, va fi un idol, dacă va pleca, va putea fi considerat un trădător. Napoli va continua să existe și o va lua de la capăt, indiferent de circumstanțe.

P.S.

Sămbătă, s-a consemnat un eveniment pe care puțini l-ar fi crezut posibil. În momentul în care Luka Modric și Carlo Ancelotti se despărțeau de Real Madrid, Florentino Perez a fost văzut lăcrimând. O dovadă numai bună pentru ca jurnaliștii spanioli să spună că ”el ser superior”, cum îi plăcea lui Florentino să se autocaracterizeze, e totuși un ”ser humano”. La 78 de ani, astfel de moment se simt un pic altfel, însă e foarte posibil ca ”presidente” să fi simțit ceea ce au simțit mulți alții, suporteri madrileni ori nu. Că odată cu Luka Modric se închide una dintre cele mai frumoase epoci din fotbalul mondial. Respectul pentru un astfel de jucător e unanim, iar ieșirea sa din scenă nu poate fi însoțită altfel decât cu o reverență.