Când Jose Mourinho era anunțat ca nou antrenor al Romei – se întâmpla pe 4 mai anul trecut – părerile au fost împărțite, dar impresia generală a fost că pentru portughez mișcarea reprezenta nu doar un pas înapoi, ci și o recunoaștere implicită a decăderii sale.
În vreme ce eternul său rival Guardiola se pregătea să joace finala Champions League, în vreme ce fostele sale iubiri, Chelsea și Real Madrid, aveau locurile deja ocupate și-n vreme ce o altă mare iubire, Inter, se îndrepta spre ”scudetto” cu Conte antrenor, el cobora o treaptă ca să preia o echipă ce nu mai câștigase nimic din 2008, ce nu mai câștigase un ”scudetto” din 2001, iar pe plan internațional, ups, trofeele erau de un zero profund și dureros. Nu era, să recunoaștem, genul de trupă pe care s-o preia Mourinho, căci nici bani prea mulți de cheltuială împreună cu prietenul Jorge Mendes nu erau prin zonă.
Era în schimb o energie uriașă. Pe care Mou, cu al său fler de bătrân luptător, pesemne că a simțit-o. Energia unui public avid de performanță, dar dincolo de toate avid să fie băgat în seamă, să fie recunoscut, primit la cele mai bune mese din ”Il Calcio”. Iar cu Mourinho antrenor asta era o garanție. Poate că lotul nu era (și nu este) cine știe ce, numele lui Mourinho însă cîntărea și cântărește enorm
Au fost mulți cei care credeau că Roma s-a păcălit, că Mourinho e un antrenor depășit de vremuri și mult prea orgolios ca să-și dea seama de asta. S-au păcălit ei. Tocmai orgoliul l-a făcut pe Mou să accepte propunerea familiei Friedkin, care probabil că pe asta s-a și bazat. Pe orgoliul rănit al acestui bătrân luptător, ce iubește fotbalul, dar iubește și mai mult să obțină rezultate, să facă performanțe, să câștige trofee, să se laude cu ele, să arate tuturor de ce e în stare. Primul lucru pe care l-a făcut miercuri seară după fluierul de final al lui Istvan Kovacs (excelentă prestație, bravo lui!) a fost să fluture prin aer cele 5 degete ale unei mâini, acea ”manita” ce reprezintă trofeele continentale câștigate de el. Sunt convins că ne va mai reaminti de multe ori în viitorul sezon că e singurul antrenor al fotbalului din acest mileniu cu toate cele 3 competiții UEFA câștigate, asta doar așa ca nu cumva să uităm.
Nu, Roma nu s-a păcălit aducându-l pe Mourinho. Nici el, iată, nu s-a păcălit. Ba chiar e foarte posibil ca acest sezon să reprezinte acel ”restart” de care avea nevoie portughezul și pe care mulți (mă număr printre ei) îl vedeau absolut necesar pentru continuarea unei cariere de succes. S-au văzut pe parcursul acestui campionat suficiente mostre că Mou pare dispus să renunțe la unele din ideile sale, în favoarea unora mai moderne.
La ce n-a renunțat a fost show-ul pe care l-a făcut aproape constant, în principal la adresa arbitrilor. Asta însă l-a ajutat să rămână el, să fie același în percepția fanilor Romei. Care l-au primit excelent, într-o societate ce în ultimii ani sărise din decepții în crize de nervi. Mourinho le-a întors serviciul determinând clubul să aibă o atitudine mult mai flexibilă față de ei, ultimul gest, cel de a acorda voiaj gratuit la Tirana celor care au luat parte pe viu la umilința din Norvegia cu Bodo Glimt, fiind la înălțimea unei grupări de prestigiu. Apropo de Bodo și de ce înseamnă totuși Mourinho: oare ce antrenor ar fi rămas în picioare, la Roma fiind, după un 1-6 pe terenul unei echipe din Norvegia, fie ea și campioană. Iar mai apoi, când aceiași norvegieni s-au ivit în calea Romei, în faza eliminatorie de-această dată, după un eșec la limită în prima manșă, returul de pe ”Olimpico” a fost abordat ca o mare finală, ca un mare meci european. Și aici tot meritul lui Mourinho este.
A reușit portughezul să creeze la Roma acea ”famiglia” de care acest club avea nevoie. Din tribună a venit de multe ori acea ”grinta”, inclusiv pe finalul partidei cu Feyenoord de miercuri, când echipa era aproape epuizată fizic. Aici e marele succes al lui Mourinho și poate fi baza sezoanelor ce vin.
Despre Mourinho voi spune ceea ce am spus mereu și despre Simeone. Poți să nu fi de acord cu stilul, cu filozofia, cu ideile despre fotbal, dar n-ai cum să-l excluzi din rândul marilor antrenori. A adus primul trofeu european din istoria Romei, a adus ultimul trofeu european la Manchester, a stopat supremația Barcelonei în fața Madridului, a readus pe Inter la masa bogaților, a pus bazele a ceea ce înseamnă azi Chelsea și a făcut din Porto o surpriză uriașă a acelor vremuri. Doar Tottenham l-a dat afară cu câteva zile înaintea unei finale, o decizie pe care n-am s-o înțeleg niciodată, dar l-a ajutat într-un fel, căci i-a păstrat intact palmaresul atunci când vine vorba de meciuri cu trofee pe masă. Poate că frustrarea de-atunci s-a strâns în lacrimile de bucurie de la Tirana. La aproape 60 de ani, Mourinho le-a făcut pe toate și e împlinit bine de tot din punct de vedere financiar. Acele lacrimi ne arată însă un bărbat pasionat de ceea ce face și implicat mai adânc decât credeam.
Se zice că bărbații se maturizează foarte târziu, unii chiar niciodată. Poate că odată cu acest trofeu, Jose nu va mai antrena doar pentru a-și hrăni orgoliul și a demonstra unora că nu-i terminat, ci o va face pentru a se bucura de tot ceea ce-i poate oferi acest sport pe care sunt sigur că-l iubește enorm.
P.S.
Cât despre cei care tot caută să trimită spre derizoriu acest trofeu, să-i diminueze importanța, și stați fără grijă că-s mulți în Italia care vorbesc despre ”coppetta” și se amuză de ceea ce reprezintă acest Conference League, pe toți aceștia i-aș întreba: e mai ok un ”sfert” de Champions League sau o semifinală de Europa League decât un trofeu continental? Mă tem că nu.
UEFA are multe bube, enorme, e o ”variolă a maimuței” cu iz de pandemie pe la Nyon, însă această competiție nou-creată e un succes și va avea succes. Căci dă posibilitatea unor cluburi, să le zicem din clasa de mijloc a fotbalului, să aducă fanilor această satisfacție a câștigării unui trofeu european. Roma sau Feyenoord nu vor avea prea curând șanse în mult prea selecta Ligă a Campionilor, Eintracht și Rangers sunt doar excepții în Europa League, pentru toate acestea însă Conference League e o mare oportunitate. Bucuria fanilor Romei la Tirana și în capitala Italiei va fi o motivație suplimentară. Cine nu știe ce înseamnă câștigarea unui trofeu continental va avea de-acum ocazia să spere că va putea să simtă asta.
Lasă un răspuns