Mi-a plăcut Cristi Chivu sâmbătă seară. Cred că pot spune asta, deși nu mi-a plăcut deloc Inter sâmbătă seară. ”Nerazzurrii” au plecat de pe ”Diego Maradona” fără niciun punct și cu trei goluri încasate, deși toate datele de dinaintea partidei indicau că starea de spirit la Milano e mult mai bună decât cea de la Napoli, iar asta, în teorie, e un avantaj. Câteodată însă e posibil să fie și o capcană.

Cu toate că și-ar fi dorit un alt cadou pentru ziua sa de naștere de duminică, Cristi Chivu a reacționat cu demnitate la eșec, fără să caute acele alibiuri din zona arbitrajului după care ar fi scotocit alții. A făcut-o inclusiv șeful său, Beppe Marotta atacându-l pe arbitrul Mariani pentru acel ”rigorino” (așa s-a exprimat Marotta) care, în principiu, a schimbat soarta partidei. Zic în principiu, fiindcă siguranță nu putem avea, nimeni nu știe totuși cum puteau decurge ostilitățile fără acea decizie. Ar fi făcut-o, sunt convins, Antonio Conte dacă era el cel aflat în această situație, căci e în afară că e un excelent antrenor, Conte e și ceea ce pe la noi se cheamă plângăcios. Chivu n-a făcut-o, iar asta ajută un pic la imaginea pe care și-o construiește cu seriozitatea pe care o avea și ca jucător.

”Eu nu vreau să mă lamentez, pentru că am demnitate și văd lucrurile diferit”, a spus tehnicianul român imediat după meci. Într-un fel și ca răspuns la o ușoară ironie, inoportună aș zice eu, venită din partea lui Conte. ”Niciodată nu i-am cerut președintelui meu să vină și să mă apere”, a zis Conte (”fare di papa”, au fost, mai exact, cuvintele italianului), aluzie la declarația lui Marotta de care aminteam mai sus. ”Eu vreau să le transmit alte valori jucătorilor mei, care trebuie să se concentreze doar la fotbal”, a continuat Chivu, având, la rându-i, o mică înțepătură către Conte: ”aici lumea e obișnuită să se plângă și să se lamenteze, dar trebuie să evoluăm”. În paranteză fie spus, și noi suntem la fel, dragă Cristi, că doar ADN-ul nostru și al italienilor are destule puncte comune. Aluzia la Conte era evidentă, antrenorul lui Napoli fiind acum în situația de a se plânge că s-au făcut prea multe transferuri (exact asta a zis după ce a luat 6 goluri de la PSV), când în vară se plângea de lipsa lor și amenința că pleacă dacă nu i se aduc întăriri. Reacția lui Cristi Chivu, bine primită în presa italiană, a venit și din educație, din respect probabil, fiindcă e cred destul de limpede că între el și Conte, la nivel de antrenorat, diferențele sunt deocamdată evidente.

Trecând peste duelul verbal, trebuie spus că, dintre cei doi, Conte avea cel mai mult de pierdut înaintea meciului. Imaginea dezolantă de la Eindhoven se cerea imperios corectată, iar Napoli a făcut-o pesemne și pentru că a avut în față un Inter prea încrezător în parcursul din ultimele săptămâni, corelat musai și cu problemele de lot ale napoletanilor. Adevărul e că Inter a fost de nerecunoscut în repriza a doua a meciului de sâmbătă seară, de parcă acel penalty ar fi schimbat complet traseul neuronilor din mintea jucătorilor, cele două goluri încasate în această perioadă fiind de-a dreptul ciudate la acest nivel. De data asta s-a simțit nevoia ca echipa să fi arătat acel cinism din perioada Simone Inzaghi și nu deschiderea pe care încearcă s-o imprime Chivu.

Inter are 3 eșecuri în primele 8 etape. În principiu, multe. În campionatul câștigat cu Simone Inzaghi au fost, în total, două, iar în cel trecut, cinci. Totuși acest sezon pare ceva mai haotic, așa că perspectivele trebuie privite cu alți ochi. În fața lui Chivu și a jucătorilor săi stă acum o perioadă ceva mai complicată, căci reacția după un astfel de eșec poate fi decisivă pentru lunile ce vor urma.

E United ”back in business”?

Manchester United e pe cai mari! Cu semn de exclamare obligatoriu. Nici nu știu când s-a putut scrie așa ceva în ultimele luni. Ultima dată când echipa a bifat trei succese consecutive în Premier League s-a întâmplat în februarie 2024. La finalul partidei cu Brighton de sâmbătă, fanii de pe ”Old Trafford” priveau la clasament și nu știau cum să reacționeze, căci echipa lor favorită urcase pe locul 4 în clasament, avea 4 victorii la rând pe teren propriu și 5 victorii din ultimele 7 meciuri. Ceva banal în perioada lui Sir Alex Ferguson, dar ceva wow în aceste vremuri destul de tulburi.

E destul de devreme pentru concluzii, dar pentru speranță, nu. Și dacă tot se zice că ea, speranța, moare ultima, de ce nu s-ar gândi aceiași fani ai lui United că echipa și-a atins pragul de jos și acum e în urcare. Dezavantajul de a nu fi în Europa și de a fi fost eliminată din Cupa Ligii se poate transforma acum într-un avantaj, căci Ruben Amorim are la dispoziție ceva ce alți antrenori cu aceleași pretenții n-au: timp. Timp pentru antrenamente, ceea ce se traduce prin timp pentru implementarea ideilor. Și iată cum portughezul, despre care se zicea la început de octombrie că ar putea fi dat afară dacă nu câștigă cu nou promovata Sunderland, și-a câștigat acum câteva zile de liniște. Următorul meci pe ”Old Trafoord” e pe 24 noiembrie, dar parcă nimeni nu se mai gândește acum la un posibil plebiscit cu această ocazie.

La Liverpool nu mai seamănă a criză. Chiar e!

N-au trecut 6 luni de când Mo Salah era pozat pe un jilț regal, cu coroană pe cap și cu titlul de ”Egyptian King” dat acestei compilații. Astăzi, prestațiile egipteanului sunt atât de departe de cele din sezonul trecut încât ai putea crede că acum joacă fratele lui geamăn. Și mai puțin talentat. Cumva situația lui Salah este cea a lui Liverpool în general, care urmează cu o fidelitate bizară pașii lui Manchester City din sezonul trecut. ”What crisis?” se întreba ”Times” miercuri, după ce ”cormoranii” se distraseră la Frankfurt cu Eintracht, doar că semnul de întrebare a fost repede scos sâmbătă seară și înlocuit cu unul de exclamare. E criză la Liverpool și e cât se poate de ciudat, trebuie să recunoaștem. ”Pasă la Salah” a fost motto-ul sezonului trecut, iar egipteanul a corespuns din toate punctele de vedere. Inclusiv, dacă e să fim malițioși, îndeplinindu-și obiectivul de a semna un nou contract în aceleași condiții financiare excelente.

După 6 luni și după sute de milioane cheltuite, Liverpool e într-o situație atât de ciudată încât nimeni nu înțelege ce se întâmplă. Cum poate o echipă atât de mult îmbunătățită să joace mult mai prost? Și dacă răspunsul la întrebare stă în atitudine?