Ocupați pînă peste cap cu Balonul de Aur, cu Iniesta și meritele sale, cu rivalitatea dintre Messi și Cristiano, cu problemele lui Iker Casillas sau cu situația explozivă de la Real Madrid, am trecut destul de ușor peste o informație. Importantă, căci vine dintr-un fotbal important, cel italian, de la un club foarte mare, AC Milan, avîndu-l ca subiect central pe unul dintre cei mai talentați fotbaliști din ultimii ani: Alexandre Pato.
Toată dimineața au curs știri despre vizita pe care Pato a făcut-o la sediul Milanului, pentru a-și lua rămas bun de la Adriano Galliani și de la ceilalți conducători. De restul lotului se despărțise în prealabil, între fotbaliști legăturile funcționează un pic altfel. Dacă Pato s-a întîlnit și cu Berlusconi deja nu mai știu, asta deocamdată n-a apărut, deși legătura dintre brazilian și Berlusconi, ce devenise într-o vreme una de familie, nu-i deloc de neglijat.
Conștientizăm cu ocazia asta că Alexandre Pato a plecat de la Milan, din Italia, din Europa, pentru a reveni în țara natală, la Corinthians. Vorbim, așa cum am spus mai sus, de unul dintre cele mai mari talente aduse pe continent în ultimii 5 ani. În august 2007 mai exact, cînd Milan plătea pentru a-l transfera o sumă deloc mică, 20 de milioane, pentru un tînăr de 17 ani.
La vremea respectivă, peisajul fotbalului mondial era dominat de Kaka. Balon de Aur și vedeta principală a cîștigătoarei Ligii Campionilor, tocmai ieșit dintr-un sezon memorabil, Kaka era urmat, la ceva distanță, de Cristiano Ronaldo, pe punctul de a exploda la Manchester United, și Leo Messi, încă tînăr, încă în umbra lui Ronaldinho la Barcelona, dar arătînd deja perspectivele ce vor urma.
Marea calitate a lui Pato era agilitatea. Puțini beneficiau la vremea aceea de un fizic atît de elastic, de un demaraj atît de fioros și de schimbări de direcție demne de o felină. Imbatabil în unu contra unu, mai ales pe spații mari, Pato a confirmat și în fața porții, numărul de goluri marcat în primele două sezoane fiind remarcabil.
Cînd a plecat Kaka la Real Madrid s-a crezut că turbulențele pot fi survolate destul de lin cu ajutorul lui Pato. Poate tocmai această perspectivă, acest exces de importanță ce i-a fost acordat, s-au aliat contra lui. Celebrul ”Milan Lab” n-a dat rezultate în ceea ce-l privește. Creșterea bruscă a masei musculare n-a fost asimilată de organismul lui Pato, astfel că au apărut accientările, în principal cele musculare, bazate și pe un fenomen pe care jurnaliștii italieni l-au observat imediat. Suportabilitate la durere a lui Pato era extrem de mică. Fotbaliștii sînt oameni care, așa cum mai spunem noi pe la televizor, într-o expresie ce vine dintr-un limbaj de lemn al vremurilor trecute, dar e corectă, mai trebuie să ”strîngă din dinți” atunci cînd au o problemă. Ceea ce Pato nu făcea. Pentru el ”au” era literă de lege. La cea mai mică durere se oprea, cerea asistență medicală și lua pauze.
Și tot așa, din pauză în pauză, a ajuns un fotbalist îmbătrînit prematur. Pe undeva, povestea lui seamănă cu a unui alt jucător al Milanului, Bojan, pe care poate voi găsi timp s-o spun pe acest blog. Priviți acest grafic realizat de Gazzetta dello Sport la începutul sezonului.
Nu prea mai e nimic de comentat. Leziunile, unele mai mari, altele mai mici, sînt puțin importante. Importantă e cifra meciurilor pierdute de el.
Peste toate, legătura cu Barbara Berlusconi. O fată tînără, frumoasă (devreme acasă nu știu dacă era), cu suficient chef de viață, moștenit de la tatăl său, o grămadă de calități ce pot pune jos un fotbalist la fel de tînăr, la fel de prezentabil și cu la fel de mult chef de viață.
Că leziunile musculare s-au suprapus, destule, peste perioada legăturii lor n-a avut nimeni curaj să comenteze. La fel cum nimeni n-a avut ce să facă, nici măcar Adriano Galliani, atunci cînd Barbara s-a opus plecării lui Alexandre la PSG. Se întîmpla fix acum un an, iar PSG oferea, cu larghețea bine cunoscută, 35 de milioane pentru un fotbalist plin de calitați, dar pe care a ști dacă-l poți folosi în meciurile importante ori nu era o ecuație cu prea multe necunoscute.Acum a plecat la Corinthians pentru 15 milioane. Deși cu 20 de milioane mai puțin, bani buni pentru Milan.”Rățoiul” devenise între timp ”rățușca cea urîtă” pentru familia Berlusconi.
Oricum am da-o e un eșec. Din tripleta de care vorbeam la începutul textului, Pato-Ronaldo-Messi, ultimii doi continuă o colosală luptă pentru supremație, iar Alexandre abia începe una. O luptă pentru regăsirea propriei identități, pentru refacerea unei imagini șifonate, pentru revenirea în prim-planul fotbalului mondial.
Alexandre Pato are 23 de ani. I-a împlinit în septembrie. Privind și golurile de mai jos, mi se pare cam tînăr pentru o retragere, nu credeți?
Dictatura lui Messi în fotbalul mondial continuă. Al 4-lea Balon de Aur cîștigat de argentinian îl urcă pe treapta cea mai de sus într-o scară a valorilor din toate timpurile. Deja în spatele său stă ”sfînta treime”, Cruyff-Platini-Van Basten, toți cu cîte trei Baloane în palmares. Messi are 4 și numai Dumnezeu știe unde se va opri și, mai ales, cînd se va opri. Are 25 de ani.
E o dictatură totuși democratică. Messi nu și-a decernat singur toate trofeele, i-au fost adjudecate. Și încă printr-un vot suficient de democratic și suficient de transparent. Faptul că Messi continuă să atragă voturi, chiar într-un an în care n-a cîștigat mare lucru la nivel de trofee, e un mister pentru unii, o mistificare pentru alții, o blasfemie pentru destui și o normalitate pentru foarte mulți.
De ce cîștigă întotdeauna Messi? Asta este întrebarea pe care și-o pune toată lumea. În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot.
Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Din cei trei finaliști, aici cel mai bine stătea Iniesta, cu un Campionat European și o Cupă a Spaniei.
Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Cristiano Ronaldo a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Real Madrid nu l-au ajutat pe Cristiano, eșecurile campioanei Spaniei l-au tras în jos în duelul său particular cu Messi. Din acest punct de vedere, al constanței, Messi are o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, între ianuarie și februarie anul trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Messi a fost o mașină de goluri. Cele 91 marcate într-un an sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. Messi nu e genul care să dea goluri în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Barcelonei din ultimii ani. Faptul că Iker Casillas, după mine cel mai bun portar din lume, e printre clienții săi permanenți nu e o opinie, e o informație certă. Sigur, din punct de vedere al continuității, al constanței în joc, are și Iniesta meritele sale. Însă golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează stau undeva în umbra celui care marchează.
Și ar mai fi un criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi e de neînvins. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționează impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu există subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Priviți, de exemplu, poza din acest text, pozitivă prin tristețea pe care o dezvăluie. Acum ceva vreme, Ilie Dumitrescu spunea la Fotbal European că Ronaldo are o mare problemă prin faptul că arată mult mai bine decît Messi din punct de vedere fizic. Că e mult mai mediatizat, prin acest aspect, al felului în care arată, al felului în care se îmbracă și-și face freza, al felului în care arată personajele feminine care-l însoțesc. Priviți imaginea de mai jos, de la Gala de la Zurich, în care-l vedem pe Cristiano alături de logodnica sa, Irina, și veți înțelege!
Cristiano arată impecabil, Irina la fel. Par desprinși din filmele cu James Bond, rol pe care, cu puțină pregătire, Cristiano l-ar putea interpreta destul de lesne, căci și Bond e așa, ușor arogant, în siguranța cu care pune jos inamicii și femeile frumoase.
E logic ca o astfel de imagine să stîrnească invidii. Invidia face parte din noi, frustrarea de asemenea, important e să le canalizăm spre lucruri pozitive și să nu devenim maniaco-depresivi. Cei care votează, în marea lor majoritate, sînt bărbați care nici nu arată așa și nici n-au lîngă ei ceva care să arate așa.
E un criteriu, al treilea pe listă, dar extrem de important.
Am scris ieri că fotbalul i-ar datora un Balon de Aur lui Andres Iniesta . La fel de bine, fotbalul îi datorează un Balon de Aur lui Xavi, lui Raul, lui Zanetti poate. Și multor altora.
Fotbalul îi mai datorează un Balon de Aur și lui Cristiano Ronaldo. Pentru tot ce a făcut pînă acum și pentru ce, sînt convins, va mai face. Priviți în filmulețul de mai jos felul în care reacționează Cristiano Ronaldo în momentul în care se anunță numele cîștigătorului!
Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe.
Deocamdată nu există mai multe Baloane de Aur. Iar cel care există, ne place sau nu, are un stăpîn. Lionel Andres Messi.
P.S.
Apropo de ceea ce vorbeam mai sus în legătură cu imaginea. Analizați, în filmuleț, alte două lucruri. Felul în care reacționează Iniesta cînd aude că Messi a cîștigat. Un zîmbet cald, netrucat, căci nici el nu-i actor, față de colegul său de echipă. Dar și felul în care se comportă Messi după ce primește Balonul de Aur. Un atentat la ritmul în care joacă. Incomodat de costum, de pupitru, chiar și de premiu în sine, deși n-ai zice că un Balon i-ar putea pune atîtea probleme. ”Esto es impresionante”, a zis, moment în care sala s-a ridicat în picioare. Iar el, cu un zîmbet de hîrtie, parcă ar fi dat orice să sprinteze de acolo.
Și încă un lucru. Are legătură cu cei doi, cu atmosfera, dar și cu distanța de 16 puncte din clasamentul Primerei Division dintre Barcelona și Real. Delagația madrilenilor la Zurich a călătorit în 3 avioane private. Într-unul președintele Florentino Perez. În altul, Cristiano Ronaldo și Irina. În cel de-al treilea, ceilalți jucători prezenți la gală, plus Emilio Butragueno. În schimb, toată delegația Barcelonei, de la președintele Rosell la Messi, plus soțiile unora dintre ei, a călătorit cu un singur avion.
În acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi, în acest duel, așadar, există cineva care mai poate ieși în evidență. Andres Iniesta.
Iniesta nu e un asasin al superlativelor, așa cum e Messi, nu e un ”killer” al comparațiilor, așa cum e Cristiano. El e doar un fotbalist. Un băiat liniștit, cu un fizic timid și un ten albicios, de ”queso manchego”, apropo și de zona de unde provine, cu un caracter profund și un ego ce nu explodează în vestiare, ori pe teren, către colegi. E din acea categorie a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, știm doar că e cap de familie și tată, despre care n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său.
Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur.
Priviți-l pe Iniesta în joc! Iniesta e omul care ordonează jocul celei mai bune echipe a Barcelonei din toate timpurile şi a celei mai bune echipe a Spaniei din toate timpurile. E cel care dă sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute. Iniesta e mereu acolo unde e mingea, pe care o cumințește atunci cînd e nervoasă. Iniesta nu e colecționarul de trofee, nu-și face un scop din asta ori din a bate recorduri, el e omul de echipă, omul cu pasa, cel care crează contextul golurilor și vindecă stările de anxietate ale echipei. Puţine exemple de fotbalişti precum Iniesta găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.
Sînt convins că dacă ar primi Balonul de Aur, l-ar pasa imediat lui Messi.
UPDATE
E un update trist. Pe care mi-e foarte greu să-l scriu. Pe 25 aprilie, Tito Vilanova a pierdut lupta cu teribila boală. La 45 de ani, antrenorul care a condus Barcelona spre recordul de puncte într-un campionat s-a stins. A antrena Barcelona a fost un demers infinit mai simplu decît lupta cu boala. Dumnezeu să-l odihnească! Și, privind la destinul înfiorător pe care l-a avut – să ajungi să antrenezi Barcelona, să-ți împlinești un vis pe care l-ai avut din copilărie, dar să nu te poți bucura de asta – să luăm aminte! Destinul nu ni-l alegem niciodată. De aceea e bine să trăim viața pe care o avem, atît cît o avem, să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi și să nu visăm la lucruri imposibile. Unii oameni n-ar vrea decît să mai trăiască, indiferent cum.
De multe ori am spus și scris că Tito Vilanova ar merita mai multe rînduri decît cele care îi sînt consacrate, ar merita mai multe laude, mai multe comentari. Din păcate, aceste rînduri au venit, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci din pricina unei maladii parșive, care l-a făcut să intre într-un nedorit prim-plan.
Tito Vilanova s-a reapucat de treabă. A făcut-o cu aceeași naturalețe cu care a acceptat să-i ia locul lui Pep Guardiola, într-un moment în care toată lumea vorbea de un final de ciclu și anticipa un transfer de putere către Madridul atotputernicului Mourinho. Naturalețea omului simplu, care nu are nimic în comun cu profilul mediatic al antrenorului de echipă mare, cu un ego demn de un șef de stat, dacă nu cumva mai mult.
Tito Vilanova a mai cîștigat un meci. Poate cel mai greu al existenței sale, împotriva unui adversar pe care, acum un și ceva, îl credea învins. Mai are de tras pînă la victoria definitivă, la fel cum, și în plan fotbalistic, mai are de muncit. S-a întors la muncă însă, pentru că nici un medicament din lumea asta nu e mai util decît posibilitatea de a face ce-ți place și unde îți place. În fața lui stau obiective pe care nimeni nu și le-ar fi asumat astă-vară, dar și obiectivul fundamental al fiecărui individ: viața însăși.
În primul an de mandat al lui Guardiola, Tito l-a ajutat să aleagă melodia cu care să-și motiveze jucătorii, în autocar, în vestiar sau la stația de amplificare de pe ”Camp Nou”. ”Viva la vida”, piesa celor de la Coldplay a fost aleasa, iar cei care au mai mers la meciurile Barcelonei în acea perioadă știu că se auzea atunci cînd fotbaliștii catalani ieșeau la încălzire. ”Viva la vida” e și mesajul pe care-l transmite, astăzi, Tito Vilanova, despre care apropiații spun că ar fi mărturisit că a antrena pe Barcelona e o joacă de copii pe lîngă lupta cu cancerul. O joacă de copii care-l ajută însă extraordinar într-o bătălie de oameni mari.
Pentru toți cei care iubim fotbalul, este evident ca în Anglia el are o aromă cu totul specială. Și nu trebuie neapărat să te transformi într-un fan necondiționat al fotbalului englez, și să dai deoparte alte campionate, ca să observi.Eu unul cred că dacă iubești sportul ăsta, îl iubești cu totul, nu poți să spui că iubești pînă la fanatism fotbalul englez, în schimb nu-l suporți pe cel italian, sau invers. Fotbalul a același, stilurile diferă, felul în care e el interpretat, ca și stilurile de muzică.
O astfel de interpretare vine din Anglia. Se numește ”Boxing Day”. Originea acestei denumiri e incertă. Ceea ce se știe sigur e că se sărbătorește în fiecare an pe 26 decembrie, a doua zi după Crăciun. Se spune că, în vechea tradiție britanică, în această zi servitorii primeau din partea stăpînilor o cutie, mai mare sau mai mică, în care se găseau cîțiva bănuți, mai mulți sau mai puțini, ori un cadou. Alții cred că denumirea vine de la miile de cutii ce se găsesc pe străzi în această zi (box = cutie), cutii în care inițial au fost cadouri și în care cei ce le scot afară pun cîțiva bănuți pentru ca lucrătorii ce salubrizează orașele (în Anglia acest ”serviciu” exista de vreo 300 de ani), gunoierii adică, să găsească și ei micul lor dar de Craciun.
În ziua de azi, ”Boxing Day” are destule conotații. O simplă privire aruncată pe Wikipedia vă lămurește. Ar putea fi și ziua reducerilor colosale din marile magazine, dar nu shoppingul e pasiunea principală a acestui blog. Așa că, pentru noi cei amatori de sport, ”Boxing Day” e ziua în care fotbalul englez își deschide larg ferestrele și-și expune, cu multă grație, tot ce are mai frumos de arătat. Iar prilejul e numai bun, căci în afară de Anglia și NBA, alte competiții importante în această perioadă nu se derulează.
E o sărbătoare a fotbalului (și a rugby-ului) pe stadioanele din Insulă. Mai mici sau mai mari, ca și cadoul de Craciun, stadioanele acestea sînt mereu pline. Englezii vin întotdeauna cu plăcere, iar imaginea cea mai vizibilă în această zi este cea a copiilor așezați lîngă tații lor, de multe ori și lîngă bunicii lor, bucurîndu-se ce ceea ce Craciunul obișnuiește, prin tradiție, să ofere: reunirea familiei.
E o sărbătoare a fotbalului la care se alătură cei care trebuie să o celebreze prin muncă: fotbaliștii, antrenorii, arbitrii. E un respect aproape reverențial pe care aceștia îl arată, în aceasta zi, față de cei care le sînt alături un întreg sezon, la bine și la rau, e un respect pe care-l acordă unei profesii ce le acordă beneficiile știute, dar care cere, iată, și astfel de momente de, să zicem, sacrificiu.
Îi invidiez sincer pe englezi pentru acest ”Boxing Day”. În România n-ar fi posibil. Și nu pentru că nu ne ajută clima, ci pentru că nu ne ajută educația. În România fotbaliștii cred că au numai drepturi, nu și obigații, pretind fără să dea prea multe în schimb. Spaniolii, italienii și, mai ales, nemții studiază pozibilitatea copierii modelului englez. Pe ei îi ajută și clima, dar și educația, și sînt convins că, mai devreme sau mai tîrziu, acest model va fi adoptat.
Și ce zi frumoasă de ”Boxing Day” am avut anul ăsta. Ce meci frumos pe ”Old Trafford”, ce surpriză pe ”Stadium of Light”, ce înfrîngere pentru Aston Villa (12 goluri primite în două meciuri, nu-i a bună pentru o echipă ce a adus 36.000 de spectatori pe ”Villa Park” la 3 zile după ce a pierdut cu 0-8!!), ce moment bun pentru Chelsea!
Urmează cea mai grea perioadă din fotbalul englez. Rare sînt situațiile cînd o echipă a survolat fără turbulențe aceste zile extrem de pline, extrem de solicitante. Din punctul nostru neutru de vedere, foarte bine, spectacol să fie. Și meciuri cît mai multe.
Într-adevăr, fotbalul din Anglia e altceva.
Nu știu sigur dacă asta și-a propus, dar e cert că a reușit. Jose Mourinho, el e subiectul. A reușit să devină personajul despre care se va vorbi cel mai mult în această pauză de două săptămîni din fotbalul spaniol. E stilul lui, prin tot ceea ce face, voit sau fortuit, Mourinho reușește să fie în centrul atenției. De data asta a izbutit, printr-o simplă decizie, să-și acorde un protagonism planetar. Căci despre el nu discută acum doar cei ce sînt, într-un fel sau altul, în jurul lui Real Madrid, ci toată lumea care are cît de cît habar de fotbal.
Gestul în jurul căruia se învîrte toată polemica e lăsarea lui Iker Casillas pe banca de rezerve la meciul de la Malaga, întîmplător (sau nu?) ultimul din an. Sînt două direcții de discuție. Cel pur sportiv, al deciziei tehnice, și cel al mesajului subliminal.
Din punct de vedere sportiv, dacă e să judecăm foarte la rece și să analizăm foarte la obiect, Iker Casillas n-a avut cel mai bun sezon posibil. De puține ori a fost ”San Iker”, de multe ori a primit goluri parabile. Inclusiv cele din faze fixe, căci rolul portarului de a-și dirija apărarea la aceste momente e extrem de important. Existau așadar suficiente motive, pur sportive, care să justifice acest gest. Pînă la urmă, nimeni, nici chiar căpitanul campioanei mondiale și europene, n-are un loc de titular asigurat din start, indiferent de forma în care se află. Pentru un fotbalist, fie el și portar, momentul în care nu mai simte pericolul concurenței e echivalent cu intrarea pe o spirală periculoasă, cea în care-și pierde motivația, concentrarea.
Discuția însă nu se poate opri aici. Căci întrebarea ce se pune, logic, e cît de răspunzător e Casillas de situația de la Real? Asta e ceea ce a încercat Mourinho să transmită, subliminal. Oricîte analize am face, de oricîte ori am revedea meciurile Madridului din acest sezon, tot nu ne apare un Casillas drept principal vinovat. Mesajul lui Mourinho se îndreaptă însă spre ceea ce noi nu putem vedea la televizor. Spre vestiar, spre antrenamente, spre relațiile din grup. Iar ținta cam asta este, responsabilizarea căpitanului pentru ceea ce toată lumea a observat, deteriorarea relațiilor din interiorul lotului.
Privind pe după degetul lui Mourinho, îndreptat, chiar și subliminal, către portarul și căpitanul său, e timpul să ne întrebăm ce scop are portughezul acum? Ce urmărește el, de fapt? În general, un antrenor care vrea să-și forțeze plecarea, cam asta face: se ia la trîntă cu nucleul dur al vestiarului. Dimpotrivă, un antrenor ce vrea să obțină prelungirea contractului caută să găsească un punct comun cu acest nucleu. Senzația e ca Mourinho își cam caută de drum, plecînd și de la un aspect deloc de neglijat, cel financiar. Dacă e demis, va primi 20 de milioane de euro compensații, daca-și dă demisia, plătește el 10 milioane. Sigur, există posibilitatea negocierilor, dar punctul de plecare cam ăsta este.
Paralelismul cu finalul din episodul Chelsea e evident. Dar și cu alt episod, din alt serial, ceva mai vechi. Mourinho parcă-i clonează comportamentul lui Louis van Gaal, de la Barcelona. Și olandezul avea aceleași obiceiuri. Vedea în ziariști principalii dușmani, umpluse vestiarul de olandezi, căuta mereu vinovați în rîndul jucătorilor, pe care nu ezita să-i numească, direct, în fața presei, cît despre el, scosese din dicționar cuvîntul autocritică. Acel comportament l-a împiedicat pe olandez să obțină rezultate notabile, vorbim aici de Liga Campionilor, normal, cu o echipă ce avea o bază colosală, tripleta de atac Figo-Kluivert-Rivaldo și linia de mijloc Luis Enrique-Guardiola-Cocu, cele mai bune din acea epocă, la finalul anilor 90.
Primăvara se anunță tare agitată. La 16 puncte de Barcelona, titlul e uitat. La 7 puncte în spatele lui Atletico, deja și locul doi e complicat. Cu doar două puncte peste Malaga, locul trei e și el amenințat. Iar cu o ”dubla” cu Manchester United în față, obiectivul numit Liga Campionilor se vede cam în ceață, căci abia sîntem la faza ”optimilor”, iar pînă la finală, de va fi să treacă, mai pot apărea pericolele numite Bayern, Dortmund și, evident, Barcelona.
Deocamdată, urmează două săptămîni de pauză. Timp în care Mourinho a reușit să-i facă pe toți să vorbească doar despre el și despre Casillas. Nimic despre Real.
Caută-mă!