Pentru Roberto Mancini, aventura în fotbalul englez s-a terminat. Antrenorul care a adus titlul de campioană pentru Manchester City, după aproape jumătate de secol de așteptare, a fost demis imediat după pierderea finalei Cupei Angliei. În sezonul viitor, ambele echipe din Manchester vor avea antrenori noi.
Eu nu cred că plecarea lui Mancini a fost decisă de meciul cu Wigan de pe ”Wembley”. Eu cred că și dacă ar fi cîștigt acel meci, Mancini tot ar fi plecat. S-ar fi găsit, probabil, o cale mai prietenoasă decît această demitere, care, oricum am da-o, nu suno deloc bine. Eu cred că lui soarta lui Mancini a fost decisă în primele săptămîni ale acestui an, atunci cînd Manchester City a omorît suspansul în Premier League.
De-a lungul timpului, soarta i-a fost alături lui Mancini. Și-a construit un CV baban la Inter într-o perioadă în care echipa milaneză n-avea adversar. S-a văzut la venirea lui Mourinho diferența dintre Inter-ul lui Mancini și Inter-ul lui Mourinho. La City, a beneficiat de tradiționala răbdare din fotbalul englez, de respectarea aproape religioasă a noțiunii de ”proiect sportiv”, indiferent de rezultatele imediate.
Iată cum arată bilanțul contabil la Manchester City din 2008 încoace, cu precizarea că exercițiul bugetar 2012-2013, încă nefinalizat, nu a fost inclus în aceste calcule, însă, cu siguranță, nu are cum să fie diferit.
2008-09: pierderi de 92,6 milioane lire (110 milioane euro)
2009-10: pierderi de 121,3 milioane lire (145 milioane euro)
2010-11: pierderi de 197,5 milioane lire (235 milioane euro)
2011-12: pierderi de 97,9 milioane lire (115 milioane euro)
Aceste pierderi vin în principal din cauza politicii de transferuri și a grilei de salarizare, elemente care sînt strîns legate între ele. Manchester City n-a reprezentat o destinație extrem de apetisantă pentru fotbaliștii de mare valoare, care au trebuit convinși cu salarii astronomice. City plătește în momentul ăsta salarii de aproape 250 de milioane de euro pe sezon, la un lot pentru structurarea căruia s-au cheltuit sute de milioane de euro.
Performanțele lui Mancini n-au fost, cred eu, pe măsura acestor investiții. Un titlu, o cupă și o supercupă pot reprezenta, în opinia lui Mancini, evident, mari performanțe. Posibil să și fie. Însă la fel de posibil e că s-a cheltuit cam mult pentru un singur campionat cîștigat așa cum a fost cîștigat. Ca o curiozitate sau paradox al destinului, atît City cît și QPR, protagonistele ultimei etape din sezonul trecut, au avut un campionat lamentabil acum, departe, la fiecare în parte, de pretenții.
Ciudat e că Mancini lăsa senzația că nu știe pe ce lume e, că nu e conștient de situația în care se afla. Cel puțin așa se pot interpreta declarațiile sale de după finala pierdută cu Wigan, în care spunea destul de răspicat că va fi antrenorul lui City și-n sezonul viitor și că Txiki Beguiristain și Ferran Soriano, șefii săi în organigrama clubului, n-au putere de decizie în ceea ce-l privește. E posibil ca asta să-i fi enervat destul de tare pe cei doi, căci e destul de rar întîlnită în Anglia o demitere a antrenorului cu două etape înainte de final, în astfel de circumstanțe cînd nici măcar teoria unui șoc la echipă nu mai funcționa, căci nu mai luptă pentru nimic. Mult mai logic era să se aștepte finalul sezonului și atunci să se găsească o variantă elegantă.
Mancini plătește însă prețul aroganței. Și prețul veșnicelor sale nemulțumiri legate de calitatea și cantitatea de jucători pe care-i avea la dispoziție. Se vorbește că 90 la sută din lot e împotriva lui. Imaginea lui Tevez în momentul schimbării, în finala cu Wigan, e un exemplu. Ostracizarea lui Lescott, cu care se spune că nici măcar nu se salută, e un altul. Plus incidentul cu Balotelli, care oricum ar fi a stricat mult imaginea clubului. Marea problemă a lui Mancini nu e că echipa a avut un sezon slab, în fond se mai întîmplă, iar englezii sînt mult mai permisivi cu astfel de episoade, ci că echipa s-a prăbușit de-a dreptul față de campionatul trecut. Iar parcursul lamentabil avut sub comanda lui Mancini în competițiile europene a reprezentat încă o notă de plată pe care italianul o plătește acum.
Despre ce va fi vom avea timp să discutăm. Deocamdată, la City e ora proiectelor, a planurilor. Ca va fi Pellegrini, că va fi altcineva, o misiune ușoară nu va avea. Nu e întotdeauna simplu să lucrezi cu un grup de tineri milionari, plin de capricii, uneori ifose, și cu caractere foarte puternice. E nevoie de un astfel de caracter puternic care să-i stăpînească.
Două vorbe și despre Costel Pantilimon. L-am întîlnit la Manchester, în iarnă, cînd am comentat derby-ul cu United de pe ”Etihad”. Am vorbit destul de mult atunci, oficial și neoficial. Îi știu preocupările, să nu creadă cineva că era mulțumit cu situația. E un tip cu mult bun-simț și caracter. Mă așteptam să plece încă din iarnă, știu și care-i erau atunci variantele din Italia și nu numai, condițiile financiare etc. N-o să le spun însă aici. Prima lecție pe care am primit-o de la Ovidiu Ioanițoaia a fost asta: ”ce se discută la masă, rămîne la masă”. ”Off the record” trebuie să rămînă ”off the record”.
Într-un fel, m-am bucurat că City n-a luat Cupa. Din cauza tratamentului pe care Mancini i l-a aplicat lui Pantilimon. Mi-a venit în minte Guardiola și felul în care l-a titularizat pe Pinto în finala Cupei cu Real Madrid și-n toate confruntările din Cupă din perioada sa. Și au fost alte două finale, ambele cîștigate. Pe aceeași linie a mers și Tito Vilanova și sînt convins că, dacă Barcelona s-ar fi calificat, Pinto ar fi apărat în finala de vineri. E vorba de caracter și de felul în care gestionezi relația cu vestiarul. Ceea ce am spus mai sus. Jucătorii simt asta și, în felul lor, sînt solidari unul cu altul, pentru că știu că li s-ar putea întîmpla și lor. Asta apropo de o altă afirmație de mai sus, cum că Mancini avea 90 la sută din lot împotrivă.
În august 2011 am scris despre transferul lui la City următoarele: ”Pentru Pantilimon, teoretic, ar fi un pas înainte. Teoretic. Pînă la practic, mai e. Căci, în acest moment, titulatura sa e aceea de rezervă a lui Joe Hart. Care Hart e cam titularul postului în “naţionala” Angliei, are 24 de ani, la fel ca şi Pantilimon, şi n-a dat semne că ar trebui înlocuit. Ca portar, a fi rezervă e un pic mai complicat. Pentru un jucător de cîmp există multe posibilităţi. Numai la noi se mai vorbeşte despre 11 titulari şi mai multe rezerve, căci în fotbalul adevărat există noţiunea de lot cu 18 posibili titulari. Sînt meciuri multe, rotaţii, accidentări, suspendări, conjuncturi, fiecare are şansa lui. Ca portar însă e un pic mai greu, opţiunea Cupei Ligii (Cupa Angliei începe pentru City abia în ianuarie) nefiind foarte concludentă. Iar atunci cînd îţi aştepţi cu multă anxietate rîndul e posibil ca starea, plus dorinţa de a-ţi arăta valoare, să se transforme în nesiguranţă. Iar cine crede că exista varianta vînzării ui Hart e în mare eroare, City neintrînd în categoria cluburilor obligate să vîndă pentru buget. Poate că pentru el era mai bine să caute o variantă intermediară. O echipă, mai mică decît Manchester City ca dimensiuni şi impact mediatic, care să-i ofere şansa de a apăra constant. Şi de unde să plece către mai bine.”
Nu cred că am fost singurul care am crezut asta atunci. Deși unii de prin presă au încercat să ne prezinte imaginea unei mari reușite. Sincer, aș vrea să-i iasă lui Pantilimon transferul în vara asta. Un dublu transfer, de la City în altă parte și de pe banca de rezerve în primul ”11”.
De-a lungul timpului, în viața unei echipe de fotbal se petrec o grămadă de evenimente. Unele vesele, altele tensionate. Vestiarul unei echipe de fotbal nu e cu nimic diferit de orice alt colectiv, din orice alt sector de activitate. Cu prieteni, cu dușmănii, cu bîrfe, cu intrigi, cu certuri, uneori chiar cu dispute de nivel fizic, cu glume. Multe dintre ele nu ajung să fie cunoscute și asta pentru că vestiarul are un soi de autoapărare, de autoprotecție.
Unele lucruri se petrec însă în văzul lumii. În văzul camerelor de luat vederi, mai exact. Iar atunci, nimic nu mai poate fi făcut, totul devine public.
Iată de exemplu acest filmuleț, pe care vi-l propun în cele ce urmează, filmat înainte de startul partidei Espanol-Real Madrid. Actorul principal e Fabio Coentrao. Portughezul s-a așezat pe banca de rezerve, neavînd habar că nu este inclus în lot. Reacțiile lui Casillas, Benzema, Cristiano Ronaldo și Jose Mourinho sînt extrem de haioase, iar fața pe care o face Coentrao merită să pierdeți cîteva minute vizionînd acest filmuleț. Comentariul, în limba spaniolă evident, a celor de la ”La Sexta” e și el foarte bun, ca să nu mai vorbesc că imaginile sînt, în felul lor, inedite.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.
FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.
Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.
Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.
Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.
Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.
Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.
Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.
Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
UPDATE
Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:
În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.
În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.
Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.
Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.
Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?
Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.
De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.
Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.
Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.
Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.
Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!