O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
Nici nu știu cu ce să încep. Cu succesul lui Rafa Benitez, cu copleșitorul ghinion al lui Jorge Jesus sau cu blestemul ce pare a nu se mai termina al celor de la Benfica? Sau poate cu Fernando Torres? Sau poate cu gestul splendid făcut de Terry și Lampard, unul față de celălalt? Ori cu performanțele pe care Chelsea izbutește să le adune în urma unui fotbal nu întotdeauna generos.
O sa încep totuși cu Benfica. Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie în situația asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 7, din care 5 de Cupa Campionilor. Ultima, miercuri seară, coincidență, la Amsterdam.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Știu însă că Benfica nu merita să piardă finala cu Chelsea. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. Dacă intra șutul lui Lampard, cu doar cîteva zeci de secunde înainte, poate ar fi fost privit altfel eșecul. Ar fi fost un gol de autor, o execuție magică. Dar așa! Benfica a căzut victimă propriilor erori, căci un astfel de marcaj la o fază fixă, petrecută în ultimul minut, împotriva lui Chelsea, recunoscută ca extrem de tare în astfel de momente ale jocului, e o curată sinucidere. N-o să insist pe latura tehnico-tactică a fazei. A fost suficient de bine analizată la Euro Fotbal. Ideea e limpede, Benfica s-a cam bătut singură.
Pentru că Benfica a fost echipa care a pus fotbalul pe masă la această finală. În avancronica partidei, anticipam că Nicola Gaitan va juca în banda stîngă. Așa a fost, deși grafica de început îl plasa în dreapta. Mai mult, Gaitan a terminat meciul ca fundaș stînga și el era cel care trebuia să țină acea bară pe lîngă care s-a prelins în plasă mingea trimisă cu capul de Ivanovici. N-a ținut-o și consecința a venit imediat. Foarte bine a jucat Matici, pe care sigur cei de la Chelsea îl privesc acum cu alți ochi, care s-a multiplicat pur și simplu la mijlocul terenului, transformîndu-l aproape într-un anonim pe David Luiz.
Benfica are însă o mare problemă. Un mare dezechilibru între atac și apărare. Chelsea dădea senzația că nu are nevoie de prea multe oportunități pentru a da un gol și părea că așteaptă această oportunitate. Chelsea a jucat cam la fel pe tot parcursul meciului. La fel de prost. Cu mici excepții, pe cîteva tronsoane ale partidei, Benfica a avut inițiativa. I-a lipsit însă instinctul de asasin, pe care, spre exemplu, l-a avut Torres.
O să revin la Torres. Deocamdată vreau să mă refer la Jorge Jesus. Să te cheme Jesus și să primești două lovituri aproape identice în interval de 5 zile, iată o cruzime, zău că intolerabilă, a destinului. A căzut în genunchi la Porto, acum n-a mai avut puterea să facă nici măcar asta. Părea înghețat, vaporizat, părea un organism fără materie, ce se prelingea încet-încet spre pămînt. Va trebui să treacă multă vreme pentru ca această ”manita” blestemată să poată fi uitată.
Primul articol pe acest blog s-a numit ”Rafa împotriva furtunii”. A fost despre Rafa Benitez. Si scriam asa: ”E injust să-i fie aplicată lui Rafa Benitez ștampila de antrenor slab doar pentru nereușita de la Inter. Hai să ne gîndim repede și să spunem ce antrenori au facut performanță la Inter după razboi!? Herrera și Mourinho. Sau pentru că nu a luat titlul cu Liverpool? Dar ce s-a ales din Liverpool după plecarea lui se vede!”.
Rafa a muncit exemplar. Inclusiv în momentele cînd toate îi erau împotrivă. În mintea lui Rafa Benitez cred că au fost mii de gînduri. A reușit să treacă peste ele, a depășit toate obstacolele și a reușit, iată, să cîștige încă un trofeu european. Una din mizele numirii sale a fost relansarea pe orbită a starului numit Fernando Torres. La 29 de ani, ”El Nino” e departe de a mai fi un copil, are el însuși ”ninos”, dar rămîne unul din marii atacanți ai fotbalului. E unicul jucător din istorie care a jucat și cîștigat toate finalele importante, Mondial, European, Champions League, Europa League. Blocajul mental în care intrase Torres, poate tot un soi de blestem, asta apropo de Benfica, dar dinspre Liverpool, a fost depășit. La 29 de ani, Torres și-a reactivat opțiunile de a fi și în sezonul viitor atacantul numărul unu al celor de la Chelsea.
Apropo de sezonul viitor. Am scris nu de mult ca aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Și acum aș vrea. Abramovici e într-un moment fericit. Roata destinului s-a întors, iar ghinioanele ce l-au însoțit de-a lungul timpului la Chelsea s-au transformat acum în noroc. E o lege a vieții nu doar a fotbalului. Ceea ce se va întîmpla la Chelsea în sezonul viitor e un mare semn de întrebare. Această echipă pare predestinată să facă performanțe europene doar cu antrenori interimari.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Cu siguranță, nici pentru Chelsea și nici pentru Benfica, finala Europa League de la Amsterdam nu era un obiectiv la începutul sezonului. Ambele erau în grupele Ligii Campionilor și ambele erau implicate în lupta pentru cîștigarea titlului în campionatul intern.
Lucrurile s-au schimbat între timp. Finala Europa League nu mai e acum un obiectiv, e mai degrabă o necesitate. Mai ales pentru Benfica. Lusitanilor le bate la ușă un coșmar. Să conduci campionatul de la început și să pierzi, în prelungirile penultimei etape, mare parte din opțiunile de a cîștiga titlul, asta mi se pare aproape o tragedie. În sens fotbalistic, evident. Benfica a venit la Amsterdam traumatizată după deplasarea de la Porto, iar aici poate fi o problemă. Starea psihică e într-o mare legătură cu starea fizică. De fapt, creierul comandă mușchii, iar atunci cînd creierul nu e în regulă, nici mușchii nu-ți mai stau alături.
Jorge Jesus e cu totul alt tip de antrenor decît Rafa Benitez. Benfica va căuta probabil să aibă controlul partidei, să aibă posesia, să dicteze ritmul. Rămîne de văzut dacă va și reuși. Lipsește Maxi Pereira, căpitanul, dar și un notabil element de pericol pentru adversari. Construcția atacurilor se derula, de regulă, pe partea lui Maxi Pereira. Fără el va fi mai greu, căci Salvio, cel care va juca în locul său pe banda dreaptă, nu are aceleași calități. Normal ar fi ca rolul lui Maxi să se translateze spre banda cealaltă, la Nico Gaitan, un număr 11 reconvertit în mijlocaș de bandă. Gaitan e puternic, destul de tehnic, crează o bună asociere cu fundașul Malgarejo, astfel că se presupune că această parte stîngă va fi principala armă a portughezilor.
Problema lui Gaitan, dar și a lui Salvio, e slaba participare defensivă. Se presupune că într-o finală, ambii vor fi mult mai concentrați, mult mai determinați. De încercat vor încerca, asta e limpede, rămîne de văzut cît vor putea să ducă din punct de vedere fizic.
Pentru Rafa Benitez, absența lui Eden Hazard poate rezolva mai multe dileme. Cu belgianul apt, era aproape obligatorie tripleta Hazard-Oscar-Mata în spatele lui Torres. Rămînea în aer Lampard, căci Ramires pare destul de sigur de locul său în primul 11. Ramires e cel care trebuie să asigure ordinea, din punctul de vedere al lui Chelsea, în teritoriul lui Gaitan. Dacă va reuși să stopeze fluxul ofensiv al perechii Gaitan-Malgairejo, atunci Benfica va suferi mult.
Rafa Benitez, spuneam mai sus, e un antrenor diferit de Jorge Jesus. E mai degrabă unul de profil defensiv, de școală italiană să zicem, paradoxal, căci trecerea lui prin Serie A a fost un fiasco. Aduce într-un fel cu Diego Simeone. Ambițiile creative ale echipelor lui Benitez sînt de multe ori trecute în plan secund, mai ales dacă există avantaj pe tabelă și în special după ce există acest avantaj. Atunci cînd Chelsea e în avantaj, îl apără mai degrabă, nu caută să-l dubleze, să-l mărească. Echipa se strînge mult, coboară spre propriul teren, ține de minge, forțează recuperări și contraatac, pe fondul calității excepționale a jucătorilor din față.
Dacă admitem că va juca Ramires, rezultă că Lampard va fi lîngă David Luiz în rol de dublu pivot. Lampard merită această finală, pentru felul în care s-a pregătit și jucat în acest sezon. Nu știu cîți ar fi arătat un asemenea profesionalism în condițiile în care viitorul său este încă incert. Mai e și opțiunea Victor Moses, dar cred că nigerianul va intra mai degrabă pe parcurs, căci caracteristicile sale îl fac util în orice situație.
Chiar dacă e un pic în umbra finalei Champions League, meciul din seara asta e totuși o finală. Iar o finală, cu trofeul la cîțiva metri, are farmecul său. E prima dintr-o serie de patru cu care vom încheia această lună mai și nu cred că nu vom avea parte de un spectacol agreabil.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Pentru Roberto Mancini, aventura în fotbalul englez s-a terminat. Antrenorul care a adus titlul de campioană pentru Manchester City, după aproape jumătate de secol de așteptare, a fost demis imediat după pierderea finalei Cupei Angliei. În sezonul viitor, ambele echipe din Manchester vor avea antrenori noi.
Eu nu cred că plecarea lui Mancini a fost decisă de meciul cu Wigan de pe ”Wembley”. Eu cred că și dacă ar fi cîștigt acel meci, Mancini tot ar fi plecat. S-ar fi găsit, probabil, o cale mai prietenoasă decît această demitere, care, oricum am da-o, nu suno deloc bine. Eu cred că lui soarta lui Mancini a fost decisă în primele săptămîni ale acestui an, atunci cînd Manchester City a omorît suspansul în Premier League.
De-a lungul timpului, soarta i-a fost alături lui Mancini. Și-a construit un CV baban la Inter într-o perioadă în care echipa milaneză n-avea adversar. S-a văzut la venirea lui Mourinho diferența dintre Inter-ul lui Mancini și Inter-ul lui Mourinho. La City, a beneficiat de tradiționala răbdare din fotbalul englez, de respectarea aproape religioasă a noțiunii de ”proiect sportiv”, indiferent de rezultatele imediate.
Iată cum arată bilanțul contabil la Manchester City din 2008 încoace, cu precizarea că exercițiul bugetar 2012-2013, încă nefinalizat, nu a fost inclus în aceste calcule, însă, cu siguranță, nu are cum să fie diferit.
2008-09: pierderi de 92,6 milioane lire (110 milioane euro)
2009-10: pierderi de 121,3 milioane lire (145 milioane euro)
2010-11: pierderi de 197,5 milioane lire (235 milioane euro)
2011-12: pierderi de 97,9 milioane lire (115 milioane euro)
Aceste pierderi vin în principal din cauza politicii de transferuri și a grilei de salarizare, elemente care sînt strîns legate între ele. Manchester City n-a reprezentat o destinație extrem de apetisantă pentru fotbaliștii de mare valoare, care au trebuit convinși cu salarii astronomice. City plătește în momentul ăsta salarii de aproape 250 de milioane de euro pe sezon, la un lot pentru structurarea căruia s-au cheltuit sute de milioane de euro.
Performanțele lui Mancini n-au fost, cred eu, pe măsura acestor investiții. Un titlu, o cupă și o supercupă pot reprezenta, în opinia lui Mancini, evident, mari performanțe. Posibil să și fie. Însă la fel de posibil e că s-a cheltuit cam mult pentru un singur campionat cîștigat așa cum a fost cîștigat. Ca o curiozitate sau paradox al destinului, atît City cît și QPR, protagonistele ultimei etape din sezonul trecut, au avut un campionat lamentabil acum, departe, la fiecare în parte, de pretenții.
Ciudat e că Mancini lăsa senzația că nu știe pe ce lume e, că nu e conștient de situația în care se afla. Cel puțin așa se pot interpreta declarațiile sale de după finala pierdută cu Wigan, în care spunea destul de răspicat că va fi antrenorul lui City și-n sezonul viitor și că Txiki Beguiristain și Ferran Soriano, șefii săi în organigrama clubului, n-au putere de decizie în ceea ce-l privește. E posibil ca asta să-i fi enervat destul de tare pe cei doi, căci e destul de rar întîlnită în Anglia o demitere a antrenorului cu două etape înainte de final, în astfel de circumstanțe cînd nici măcar teoria unui șoc la echipă nu mai funcționa, căci nu mai luptă pentru nimic. Mult mai logic era să se aștepte finalul sezonului și atunci să se găsească o variantă elegantă.
Mancini plătește însă prețul aroganței. Și prețul veșnicelor sale nemulțumiri legate de calitatea și cantitatea de jucători pe care-i avea la dispoziție. Se vorbește că 90 la sută din lot e împotriva lui. Imaginea lui Tevez în momentul schimbării, în finala cu Wigan, e un exemplu. Ostracizarea lui Lescott, cu care se spune că nici măcar nu se salută, e un altul. Plus incidentul cu Balotelli, care oricum ar fi a stricat mult imaginea clubului. Marea problemă a lui Mancini nu e că echipa a avut un sezon slab, în fond se mai întîmplă, iar englezii sînt mult mai permisivi cu astfel de episoade, ci că echipa s-a prăbușit de-a dreptul față de campionatul trecut. Iar parcursul lamentabil avut sub comanda lui Mancini în competițiile europene a reprezentat încă o notă de plată pe care italianul o plătește acum.
Despre ce va fi vom avea timp să discutăm. Deocamdată, la City e ora proiectelor, a planurilor. Ca va fi Pellegrini, că va fi altcineva, o misiune ușoară nu va avea. Nu e întotdeauna simplu să lucrezi cu un grup de tineri milionari, plin de capricii, uneori ifose, și cu caractere foarte puternice. E nevoie de un astfel de caracter puternic care să-i stăpînească.
Două vorbe și despre Costel Pantilimon. L-am întîlnit la Manchester, în iarnă, cînd am comentat derby-ul cu United de pe ”Etihad”. Am vorbit destul de mult atunci, oficial și neoficial. Îi știu preocupările, să nu creadă cineva că era mulțumit cu situația. E un tip cu mult bun-simț și caracter. Mă așteptam să plece încă din iarnă, știu și care-i erau atunci variantele din Italia și nu numai, condițiile financiare etc. N-o să le spun însă aici. Prima lecție pe care am primit-o de la Ovidiu Ioanițoaia a fost asta: ”ce se discută la masă, rămîne la masă”. ”Off the record” trebuie să rămînă ”off the record”.
Într-un fel, m-am bucurat că City n-a luat Cupa. Din cauza tratamentului pe care Mancini i l-a aplicat lui Pantilimon. Mi-a venit în minte Guardiola și felul în care l-a titularizat pe Pinto în finala Cupei cu Real Madrid și-n toate confruntările din Cupă din perioada sa. Și au fost alte două finale, ambele cîștigate. Pe aceeași linie a mers și Tito Vilanova și sînt convins că, dacă Barcelona s-ar fi calificat, Pinto ar fi apărat în finala de vineri. E vorba de caracter și de felul în care gestionezi relația cu vestiarul. Ceea ce am spus mai sus. Jucătorii simt asta și, în felul lor, sînt solidari unul cu altul, pentru că știu că li s-ar putea întîmpla și lor. Asta apropo de o altă afirmație de mai sus, cum că Mancini avea 90 la sută din lot împotrivă.
În august 2011 am scris despre transferul lui la City următoarele: ”Pentru Pantilimon, teoretic, ar fi un pas înainte. Teoretic. Pînă la practic, mai e. Căci, în acest moment, titulatura sa e aceea de rezervă a lui Joe Hart. Care Hart e cam titularul postului în “naţionala” Angliei, are 24 de ani, la fel ca şi Pantilimon, şi n-a dat semne că ar trebui înlocuit. Ca portar, a fi rezervă e un pic mai complicat. Pentru un jucător de cîmp există multe posibilităţi. Numai la noi se mai vorbeşte despre 11 titulari şi mai multe rezerve, căci în fotbalul adevărat există noţiunea de lot cu 18 posibili titulari. Sînt meciuri multe, rotaţii, accidentări, suspendări, conjuncturi, fiecare are şansa lui. Ca portar însă e un pic mai greu, opţiunea Cupei Ligii (Cupa Angliei începe pentru City abia în ianuarie) nefiind foarte concludentă. Iar atunci cînd îţi aştepţi cu multă anxietate rîndul e posibil ca starea, plus dorinţa de a-ţi arăta valoare, să se transforme în nesiguranţă. Iar cine crede că exista varianta vînzării ui Hart e în mare eroare, City neintrînd în categoria cluburilor obligate să vîndă pentru buget. Poate că pentru el era mai bine să caute o variantă intermediară. O echipă, mai mică decît Manchester City ca dimensiuni şi impact mediatic, care să-i ofere şansa de a apăra constant. Şi de unde să plece către mai bine.”
Nu cred că am fost singurul care am crezut asta atunci. Deși unii de prin presă au încercat să ne prezinte imaginea unei mari reușite. Sincer, aș vrea să-i iasă lui Pantilimon transferul în vara asta. Un dublu transfer, de la City în altă parte și de pe banca de rezerve în primul ”11”.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!