Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat. Jose Mourinho s-a despărțit, în mod oficial, de Real Madrid. E ceea ce am presupus încă din primele zile de existență ale acestui blog, atunci cînd am încercat să explic care e originea crizei ce a apărut pe neașteptate la Real, de ce Marca a scris despre un ”divorț anunțat” și care au fost culisele conflictului cu Iker Casillas.

Plecarea portughezului de la Real Madrid a fost primită, cum era și firesc, cu satisfacție în presa catalană. Care consideră că această despărțire prematură, căci Mourinho prelungise contractul pînă în 2016, e un eșec al clubului rival Barcelonei, un eșec, evident, la care a contribuit noua campioană a Spaniei.

Dezbaterea cred că e mai extinsă și trebuie analizată bine ștampila pusă pe fruntea lui Jose Mourinho. Înainte de a vorbi despre un eșec, trebuie să ne reamintim motivele pentru care a fost adus Jose Mourinho, în 2010. El n-a primit un contract generos de la Florentino Perez pentru că ar avea un caracter ales. Știam cu toții care a fost comportamentul portughezului la Porto, la Chelsea și la Inter, gesturile teribiliste pe care le-a făcut, certurile cu presa și ironiile trimise către adversari. Mourinho n-a fost adus pentru că ar fi un antrenor dedicat fotbalului spectacol. Dimpotrivă, spectacolul e ultimul lucru la care se gîndește. Și nici n-a fost adus pentru vreo posibilă aplecare spre tineri fotbaliști, cărora să le faciliteze ascensiunea în fotbalul mare. Nici vorbă, căci Mourinho e dintre cei care cumpără fotbaliști și nu din categoria celor ieftini, numărul celor promovați de el de la academiile cluburilor la care a activat fiind extrem de mic în raport cu sumele cheltuite pentru achiziționarea altora.

Jose Mourinho putea fi antrenorul Barcelonei în vara lui 2008. La fel cum și Cristiano Ronaldo putea fi jucătorul Barcelonei în 2003. Nu e o presupunere, e o informație certă. Txiki Beguiristain a negociat cu el în mai multe rînduri, a mers după portughez inclusiv la Cupa Africii, unde era comentator. Lucrurile n-au evoluat și pentru că Joan Laporta, cel care are președinte al Barcelonei atunci, n-a fost prea convins că Mourinho era antrenorul care le trebuie catalanilor, influențat fiind și de Johan Cruyff, care l-a sfătuit să meargă pe mîna începătorului, pe atunci, Pep Guardiola. Motivele lui Laporta au fost, dincolo de banii pe care ar fi fost  nevoit să-i plătească lui Mourinho, echipei sale de asistenți, Vilas Boas era unul dintre ei, sau transferurilor pe care le-ar fi solicitat portughezul, tocmai cele amintite mai sus.

Florentino Perez l-a luat pe Mourinho cu un singur scop. Să bată Barcelona și să cîștige Liga Campionilor. Perez e om de afaceri înainte de a fi om de fotbal. Așa cum a adus, la vremea respectivă, cei mai buni jucători din lume, tot așa l-a adus, în vara lui 2010, pe antrenorul momentului. Cîștigase Liga Campionilor cu Inter, cu care mai făcuse și eventul în Italia. La Inter, așadar, club ce părea logodit cu eșecul și intrat într-o perpetuă criză de nervi. ”Dacă la Inter a putut, de ce n-ar putea la Real”, pesemne că și-a spus Perez în momentul în care a negociat cu Mourinho, undeva în aprilie 2010, căci nu cred că e cineva care își poate imagina că negocierea s-a purtat după cîștigarea Ligii Campionilor.

Acum, după 3 sezoane, a spune că a fost un eșec mi se pare cam mult. În fond, omul și-a respectat jumătate de promisiune. A bătut Barcelona, luîndu-i un titlu, o cupă și o supercupă. Cînd citiți FC Barcelona trebuie să aveți în vedere că a fost cea mai bună echipă a Barcelonei din toate timpurile, după mulți cea mai bună echipă din istoria fotbalului. A pus capăt supremației acestei echipe și a contribuit decisiv la plecarea lui Guardiola. În fața acestei echipe, Real a luat campionatul cu un punctaj record și un număr record de goluri marcate. Cupa Spaniei a revenit în vitrina de trofee a Realului după mulți ani, ba aș îndrăzni să spun că Mourinho a avut rolul său în revitalizarea acestei competiții pe care granzii Spaniei n-o prea luau în serios.

Mai rămîne Champions League. Aici, da, nu și-a îndeplinit obiectivul. De fapt, cred că că ăsta era obiectivul principal al lui Florentino Pereze. Real n-a mai luat Liga din 2002 și e o perioadă foarte mare pentru un club care are 9 trofee C 1 în palmares. Mourinho a subordonat totul acestui obiectiv și a greșit.

Nu mi-e foarte clar de unde a început deteriorarea relațiilor dintre Mourinho și vestiar. De unde s-a născut acel ultimatum al lui Casillas și Ramos. Există unele speculații pe care se poate pedala. Căci e limpede că această deteriorare s-a petrecut în vară, chiar înainte de cîștigarea campionatului.

În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.

Pe 24 mai 2012 anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.

Cît despre cine va veni în locul lui Mourinho, e timp suficient să discută, să comentăm, să analizăm. Cert e că nu-i va fi ușor. După Mourinho e întotdeauna greu să lucrezi.