Am tot fost întrebat zilele astea dacă și ce mi-a plăcut mai mult la derby-ul dintre City și United. N-o să mă refer acum la meciul în sine, căci a fost analizat destul de bine la Fotbal European. N-o să mă refer nici la situația delicată prin care trece Manchester City. Am mai scris despre Mancini, despre ceea ce se zvonește, cum că ar fi pierdut vestiarul, cum că nu se ințelege cu anumiți jucatori, iar cu unii are relații de-a dreptul înghețate (Lescott ar fi unul dintre ei, iar faptul că nu l-a introdus pe el in locul lui Kompany în derby, preferîndu-l pe Kolo Toure, întăreste aceasta presupunere). Am mai scris și vorbit despre supertacanții lui United și despre capacitatea lor uluitoare de a decide meciuri.
Ceva mi-a sarit în ochi la Manchester și n-are legatura cu fotbalul. Sau are, dar nu neapărat cu cel din teren. Am cîteva secvențe care chiar mi-au rămas în minte. Prima ar fi cu doi bătrîni, soț și soție cred, ambii trecuți clar de 70 de ani, pe care i-am avut alături în liftul ce ne ducea la nivelul 3, acolo unde trebuia să ajungem. I-am vazut venind spre stadion, încet-încet, ea ținîndu-l de braț, ambii cu fulare și căciuli în culorile lui City. Lumea se dădea la o parte, tinerii îi priveau cu simpatie politicoasă, oamenii de ordine de asemenea. S-au oprit să-și ia un ceai fierbinte și au mers la locurile lor in tribună. Nu i-am mai zărit apoi. Pesemne că au fost foarte triști pentru rezultat, dar foarte bucuroși că au mai putut vedea un derby. Pentru ei era înca o victorie.
Al doilea clișeu e, de fapt, o poveste, auzită acolo. Povestea unui fan al lui Manchester United, trecut și el de 70 de ani, care, în urma unei boli, a orbit. Continuă să-și trăiască însă viața, să meargă pe drumul destinului. Și continuă să meargă la meciuri. Pe „Old Trafford” și-n deplasările mai ușoare. E ajutat de prieteni, de colegii de tribună. Am vrut să scriu, inițial, de „colegii de suferință”, dar ce inseamnă „suferința” dată de fotbal în comparație cu suferințele date de viață? Nu vede fazele, dar le simte, aude reacția stadionului și își imaginează, în universul lui, ce se petrece pe teren. A fost și pe „Etihad” și trăit succesul lui United, dar, la fel ca și mai sus, oricare ar fi fost rezultatul, pentru el tot victorie însemna.
Al treilea clișeu e dat de incidentele din tribună. Căci, da, au fost ceva incidente. Televiziunea engleză SKY a decis sa nu popularizeze astfel de lucruri, sa nu le facă reclamă iresponsabililor. Cel ce a intrat pe teren nu va mai avea ocazia să vadă prea curînd un stadion de fotbal, iar cel ce a aruncat moneda care l-a ranit pe Rio Ferdinand va fi și el pedepsit la fel de aspru. La altceva vreau să mă refer. La felul în care oamenii de ordine au intervenit. Am spus-o și în transmisie, cînd spiritele s-au încins, oamenii de ordine făceau semne prin care le cereau fanilor înfierbîntați să se calmeze. Gesturi, nu fapte. Nimic violent, totul ca să previna, nu să pedepsească. Într-un singur moment s-a intrat În rîndul suporterilor, dar numai pentru a scoate de acolo o femeie și un copil. Tot o masură preventivă. Încă o victorie, așadar.
Sînt trei clișee dintr-un alt fotbal. Dar și dintr-o altă civilizație. Manchester nu-i un oraș frumos, dimpotrivă. Are însă ceea ce am remarcat și-n alte orașe urîte din Europa cea frumoasă: oameni care zîmbesc, care se poartă normal, care acceptă cu calm și situațiile mai nervoase.
Cînd ați văzut ultima dată oameni zîmbind pe străzile din România?
Manchester, Etihad Stadium.
E soare, dar sint abia 2 grade si e un frig tare ciudat, umed si patrunzator. Dar coafura rezista :)) Sa vedem duminica pentru ca se anunta lapovita. N-ati uitat sper, City – United, direct si exclusiv pe DigiSport 1, duminica, de la 15:30.
Am mai spus-o pe undeva, deciziile în viață sînt importante, dar mult mai important e momentul la care le iei. Cea mai importantă decizie din viața ta poate trece în derizoriu dacă la momentul cel mai important n-ai avut curajul s-o iei.
E doar o constatare. Fără legatură neapărat cu ceea ce va urma. Deși există o legatură ce ține de zona deciziilor. La Valencia vreau să mă refer puțin.
N-a trecut mult timp de cînd Valencia îi arăta ușa lui Unai Emery. A cărui singură vină, între noi fie vorba, era că se afla angrenat în aceeași competiție cu Mourinho și Guardiola. Cu Real Madrid și Barcelona. Dacă în aceste condiții, locul 3 obtinut de Valencia lui Emery a fost considerat un eșec e vina conducerii. Poate și a suporterilor, care-l contestau constant pe Unai, pe motiv că echipa joacă urît, a se citi defensiv, de parcă dacă ar fi jucat ofensiv exista vreo șansă de a termina în fața celor două.
„Mestalla” are tot dreptul să ceară. Ca orice public. N-are dreptul să impună însă. Mai ales la o echipă intrată într-o dinamică falimentară din pricina datoriilor acumulate de șefi. Care șefi, ce să facă și ei? La primul semn de nemulțumire schimbă antrenorul. Dau publicului ceea ce vrea, în schimbul unei liniști aparente. Așa s-a întîmplat și acum. Altă decizie luată într-un moment prost. Primele batiste albe îndreptate spre Manolo Llorente și tribuna sa prezidentială au dus la demiterea lui Pellegrino.
David Villa, David Silva, Mata, Jordi Alba, Joaquin, Isco. Jumătate de echipă practic. Jucători care sînt acum în altă parte, pentru ca asta a fost unica sursă de venit gîndita de cel care trebuie sa ia decizii. Cu ei în teren poate că Valencia ar fi arătat altfel, ar fi avut pentru ce lupta. Poate că și publicul de pe „Mestalla” ar fi avut altă stare de spirit.
A venit acum Ernesto Valverde. Ce va putea el schimba? E un antrenor căruia îi place fotbalul ofensiv, dar pentru asta are nevoie de timp. Iar timpul la Valencia nu există. Cînd vor aparea din nou batistele albe, va veni o nouă decizie a conducerii. O nouă schimbare, probabil, cu care însă nimic nu se va schimba.
Cînd „Marca” iese cu o asemenea copertă la doua zile după ce Real Madrid a bătut pe Atletico, atunci înseamnă că e ceva foarte serios. Ziua de luni este pentru orice ziar de sport ziua cea mai importantă. Vine după week-end și ar trebui să rezume cele mai importante știri ale acestor zile.
http://www.marca.com/2012/12/03/futbol/equipos/real_madrid/1354496585.html O astfel de informație ar putea suna ca un mod ideal de a crește tirajul. Coperta vinde inevitabil, doar că „Marca” are altă tradiție. Nu e ca „As” ziarul de casă al Realului, „Marca” e publicația care are acces privilegiat la unele informații. Are acces, să ne înțelegem foarte bine, CÎND CINEVA DE LA REAL MADRID E INTERESAT SĂ APARĂ AȘA CEVA. Iar azi, acel cineva e Florentino Perez. E un om mult prea deștept, mult prea abil, ca să nu-și dea seama că între Mourinho și publicul Madridului nu mai e relația de altădată. Și, în abilitatea lui, și-a dat seama că dacă această relație s-a deteriorat și nu există semne prea mari de îmbunătățire acest lucru se poate întoarce împotriva lui.
Nu uitați un lucru extrem de important! Anul viitor sînt alegeri la Real. Dacă Florentino merge braț la braț cu un Mourinho antipatizat de o masă în creștere de votanți e periculos. Scrutinul de la Real e un spectacol în sine și poate că voi găsi loc undeva să-l explic, căci în Spania se spune că președintele ales al lui Real Madrid e mai influent chiar decît premierul ales al țării.
Florentino și-a jucat cartea cu abilitate. Îl va lăsa pe Mourinho să termine mandatul, iar de va fi să cîștige Liga Campionilor tot el va fi cel aplaudat, pentru ca nu l-a demis la mijloc de sezon. Va găsi așadar o modalitate de a scoate voturi din succesul altuia. Plus că, dacă lucrurile se vor îndrepta în sens pozitiv, nimic nu-l împiedică pe Florentino să-l reconfirme pe portughez, care oricum are contract pînă în 2016 și să transforme și chestia asta într-un succes personal.
Comedia pe care Mourinho a pus-o în scena sîmbătă, înainte de derby, e doar o explicație, dar nu singura și nici măcar cea mai importantă. Un antrenor trăiește totuși, înainte de toate, prin rezultatele sale, iar realitatea de azi îl arată pe Jose la 11 puncte în spatele fostului secund al lui Guardiola, tocmai într-un sezon în care madrilenii presupuneau că vor defila fără probleme. În fond, sîmbata nu s-a întîmplat nimic. Un plebiscit cam fîsîit, cu 10.000 de oameni în tribună la acea oră, prea înfrigurați (erau 3 grade) ca să se gîndească la scenariile lui Mourinho. Imaginea globală a clubului a fost însă deplorabilă. Iar imaginea contează, nu uitați că Real cîștigă mult de pe urma imaginii.
E posibil ca Florentino să fi făcut acest pas de teamă ca nu cumva, în aroganța lui, Mourinho să anunțe primul că va pleca și să preia tot protagonismul. Pentru că dacă cineva își imaginează că Mourinho nu știe astăzi pe cine va antrena în viitor se păcălește.
O singura întrebare plutește și sînt sigur că fanii madrileni sînt îngrijorați: ce se va întimpla cu Cristiano?
Caută-mă!