DE LA EGAL LA EGAL, VARANE

DE LA EGAL LA EGAL, VARANE

„Sînt destui cei care cred că nu poate juca la Real Madrid. Eu unul pot să-ți spun foarte sigur că Raphael nu s-a dus la Real ca să sprijine pereții vestiarului”. Aceasta a fost declarația lui Gervais Martel, fost președinte al clubului francez RC Lens. A fost dată celor de la Marca în septembrie, la puține zile după ce fostul jucător al lui Lens jucase în Liga Campionilor contra celor de la City. Și n-o făcuse rău, ba dimpotrivă, foarte bine, în fața unui atac, al lui City, cu multe valori.

Martel a mers atunci mai departe, spunînd că este cel mai promițător fotbalist care i-a trecut prin fața ochilor. Lumea a interpretat atunci asta ca o exagerare, fie a lui, fie a ziaristului care i-a luat acel interviu și care a căutat să scoată ceva mai mult. Dar aceeași lume cred că l-a descoperit pe Varane cu adevărat abia în acest prim Clasico al anului.

Recomandat de Zidane, francezul cu un fizic privilegiat și-a făcut pînă la meciul de miercuri un loc în vestiarul Madridului. Fără să sprijine pereții, ci contribuind cu destul succes la titlul cucerit în sezonul trecut. A jucat aproape 700 de minute și, mare atenție, căci vorbim totuși de un fundaș central, n-a luat nici măcar un cartonaș galben. Într-un compartiment unde Ramos și Pepe nu ezită să pună piciorul contondent, Varane a impresionat, ca și miercuri, prin precizie aproape chirurgicală a intervenților, nenaturale parcă la un tînăr de nici 20 de ani. Căci, da, așa cum l-ați văzut, de multe ori intervenind aproape imperial în fața lui Messi, Raphael Varane va împlini 20 de ani în aprilie anul acesta. Mai e nevoie să readucem în discuție felul în care tinerii fotbaliști de pe la noi sînt lăsați să „se coacă” pînă pe la 23 de ani? Mai bine nu, să nu mutăm totuși discuția în derizoriul românesc.

Varane a fost, nu e doar părerea mea, cel mai bun jucător al acestui prim Clasico din 2013. O să mă refer imediat și la meciul în sine. Deocamdată am vrut doar să salut apariția unui nume în fotbalul mare, nume de care, sînt convins, vom mai auzi. Acesta e genul de afacere profitabilă în fotbal. Să iei cu 10 milioane de euro un fotbalist de care n-a auzit prea multă lume și să-l faci să joace așa cum a făcut-o el împotriva Barcelonei. La aproape 10 ani de la magnificul gol din finala Ligii, Zinedine Zidane a mai făcut un mare serviciu Realului.

Despre meci acum.

S-a terminat remiză. Acest Clasico tinde să devină, cei mai bătrîni poate își amintesc, un duel Karpov-Kasparov de acum vreo 20 și ceva de ani. Rămînînd la șah, de multe ori cei doi combatanți păreau mulțumiți cu remiza în multitudinea lor de partide. Erau factori care-i făceau să considere remiza drept profitabilă și să amîne deznodămîntul pentru altădată. În cazul Barcelonei, poate că n-ar trebui să fie așa de mare satisfacția. Barcelona și-avut în mînă rivalul pe „Bernabeu”, dar s-a întîmplat că Messi n-a mai fost același, chiar dacă a dat acea pasă de gol lui Fabregas. Cineva mi-a scris pe Facebook că pe undeva e normal ca Messi să nu fi dat gol, de vreme ce el era obișnuit ca-n poarta Madridului să fie Casillas. În altă ordine de idei, nici Cristiano n-a mai fost acel fotbalist exponențial de altă dată. Parca ambii erau obosiți de cît s-a scris despre duelul lor particular și s-au vorbit pentru o remiză la care nici unul să nu iasă în evidență. Ceva de genul „hai să-i mai lăsăm și pe alții, că de noi s-a cam săturat lumea și nu e bine pentru publicitate.

La fluierul de final, „Bernabeu” a sărbătorit egalul ca pe o victorie. În condițiile în care se prezenta Realul chiar cred că a fost. Atît de multe absențe și atît de importante nu-s ușor de acoperit nici măcar la Real Madrid. Lui Mourinho i-a ieșit formula de start, inclusiv Essien pe banda dreaptă, dar mai ales perechea Varane-Carvalho, pe care eu am anticipat-o în avancronica partidei și-n care, vezi aici, nici măcar Marca nu credea.

Vreau să vă propun un amănunt. Anul trecut, cam pe vremea asta, Real Madrid juca, în returul de pe Camp Nou al semifinalei din sezonul 2011-2012, un meci admirabil. A fost momentul de declic al acestei echipei, marea victorie a lui Mourinho într-o dublă partidă pierdută. Atunci Barcelona a cîștigat, practic, trofeul, dar a pierdut ceva mult mai important: starea de superioritate psihică pe care o avea față de Real. De atunci, Real a jucat toate meciurile cu Barcelona, un rival mult mai dotat la nivel de jucători, de la egal la egal. A prins încredere, n-a mai îmbrăcat haina rolului secundar și, iată cum se face că de atunci, din 6 Clasico, Barcelona n-a mai cîștigat decît unul, o unică victorie ce nu i-a folosit, pînă la urmă, la nimic. În plus, de atunci Madridul a marcat la fiecare deplasare în Catalunya cîte 2 goluri. E marele merit al lui Mourinho. Așa cum e el, cu derapajele sale evidente, a transformat Realul dintr-o echipă blazată în duelurile cu cea mai bună Barcelona din istorie într-una arogantă, indiferent de circumstanțe. Cam ca el, așa.

Din punctul meu de vedere, remiza e bună. Vom avea un supermeci la DigiSport în februarie, în retur. Dacă Pedro făcea 2-0 la acea fază „mano a mano” cu Diego Lopez, poate că avantajul se mărea ulterior și aveam un Clasico neobișnuit. Așa, vom avea unul cel puțin la fel de frumos precum cel de pe „Bernabeu”.

Pentru că a fost un meci foarte frumos. Cu ritm, cu ocazii, cu greșeli, cu greșeli de arbitraj, și pentru unii și pentru ceilalți, cu o atmosferă foarte frumoasă. Un meci de fotbal adevărat, de Fotbal European.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă