Partea proastă după un meci precum cel de marți seară de la Paris e că va trebui să ne uităm la altele și să comparăm, eventual să așteptăm ceva asemănător. Ceva identic, nu, asta mă tem că nu se va întâmpla nici măcar în returul de la Munchen, mi-ar plăcea să mă înșel, dar e posibil ca miza uriașă să fie cea care-și va pune decisiv amprenta. Iar când zic alte meciuri nu, nu mă refer la ceea ce se prestează pe la noi de niște indivizi cu pretenții de fotbaliști, ci la cele din Europa, din campionatele importante, din cupele continentale. Mereu vom avea această confruntare drept reper și nu știu ce-ar trebui să se întâmple ca titulatura de partidă a deceniului să fie schimbată.

A fost o odă a bucuriei de a juca fotbalul. Dacă muzica lui Beethowen s-a constituit într-un imn al Europei, muzica de pe ”Parc des Princes” ar trebui să devin un imn al tuturor iubitorilor acestui sport din întreaga lume. Fiindcă asta vrea lumea să vadă, mai ales într-o astfel de perioadă atât de incertă și cu atâția dezaxați în roluri de conducători. Să vadă un fotbal generos, nu meschin, colorat, nu cenușiu, viu, nu anost. Probabil că asta nu e posibil. Până la urmă, ca să rămân în același registru, tot Beethowen a dat și ”Simfonia Eroica” și nu știu de ce fix asta îmi vine în cap în așteptarea celeilalte semifinale, dintre Simeone și Arteta.

Există însă o întrebare ce încearcă timid să-și facă loc printre multitudinea de adjective și superlative ce au defilat pe pasarela de la Paris. Ce e mai important în lupta pentru câștigarea unui trofeu? Atacul sau apărarea?

La final de meci, Luis Enrique și Vincent Kompany s-au întâlnit, întâmplător, pe culoarele stadionului. Fix în timp ce ”Lucho” dădea un interviu, astfel că dialogul a putut fi surprins. ”Ți-a plăcut ce-ai văzut?”, l-a întrebat spaniolul pe belgian. Cu referire la locul din care a fost să privească partida, fiind suspendat. Trebuie să reamintesc aici faptul că Luis Enrique mai obișnuiește să facă asta, să stea prima repriză în tribună, pentru ca în cea de-a doua să revină pe bancă. E una din ”nebuniile” lui. Kompany a răspuns imediat că nu, deloc, explicând ulterior că el preferă să fie pe bancă, aproape de jucătorii săi.

Continuând pe acest fir, aș avea o mare curiozitate. Chiar le-a plăcut ce-au văzut lui Luis Enrique și Vincent Kompany atât de mult precum ne-a plăcut nouă? Nu-s convins că răspusul e afirmativ. Pentru că ei nu sunt neutri, ei sunt implicați din plin, iar pierzătorul acestei duble manșe va avea numai regrete. Vezi ce s-a întâmplat cu Barcelona anul trecut, după o altă semifinală epică, fotbalul spectaculos al catalanilor a trecut în plan secund, înlocuit repede de contabilizarea încă unui eșec. Merg mai departe. Care credeți că va fi analiza pe care Luis Enrique și Vincent Kompany o vor face la această primă partidă? Vor scoate ei în evidență realizările atacanților și-atât? N-aș crede. Mai degrabă vor scoate în evidență erorile din defensivă și vor pedala pe ideea corectării lor, pentru ca ele să nu se mai întâmple. Fiindcă, să fim sinceri până la capăt, o astfel de capodoperă fotbalistică nu se poate produce fără un carusel de erori.

Odă atacanților

Noi însă, așa cum am spus, nu suntem antrenori. Suntem spectatori și cam asta am vrea să vedem de fiecare dată. Așa că, înainte de returul de la Munchen, când se va vorbi doar de câștigătoare, aș vrea să scot în evidență un lucru. Anume că tot acest spectacol a pornit de la efortul pe care starurile din ambele tabere au fost dispuse să-l facă. Fără asta nu se poate în ziua de azi. Și în principal la efortul celor din atac, cei care, de regulă, sunt cei mai bine plătiți pentru capacitatea lor de a fi decisisivi. Ei bine, dincolo de asta, ei sunt bine plătiți și pentru uriașul efort defensiv pe care-l fac. De la ei, de la atacanți, începe practic faza de apărare. Dar nu doar atât. Efortul trebuie dublat de valoare. Atacanți care să alerge ca demenții poți găsi, atacanți cu execuții precum Harry Kane, Luis Diaz, Dembele sau Kvara trebuie bine căutați și, mă întorc la ce-am spus mai sus, bine plătiți. Efortul e una, efortul care se adaugă valorii e complet altceva.

Omul meciului, aveam această curiozitate marți seară, a fost declarat Dembele. Balonul de Aur nu mai e acel agitat din perioada Barcelona, capabil de orice, bine sau rău, a devenit mult mai pragmatic, un țânțar (”mosquito” e porecla cu care s-a ales din perioada catalană) a cărui înțepătură doare mai tare azi. Însă eu aș vrea să vorbesc aici despre această linie de trei din atacul lui Bayern, Olise-Kane-Luis Diaz, trei oameni pe care Premier League, acest campionat unde se plătesc zeci de millioane pentru tot felul de ciudați, i-a lăsat să plece cu o ușurință de-a dreptul condamnabilă. Și, în particular, aș pune accent pe Harry Kane. Nu știu dacă va fi vreodată Balon de Aur, știu însă că a irosit o grămadă de timp la o echipă ce nu-i oferea perspective în acest sens. Am mai pus întrebarea asta, vi-l imaginați pe Kane plecat acum 6-7 ani la o echipă de top din Europa, unde să se lupte pentru trofee? Eu da, mi-l imaginez bătând toate recordurile posibile și imposibile.

S-a spus că PSG-Bayer ar fi o finală de vis. Mai bine însă că n-a fost, fiindcă așa, avem posibilitatea să le vedem și-n retur. Nici nu mai e mult.