Atunci când o finală, un meci care se dispută cu un trofeu pe masă, trece de minutul 90, trece inclusiv de prelungiri și ajunge în fața loviturilor de departajare, orice spectator neutru începe să dezvolte o părere de rău îndreptată spre echipa ce va pierde respectiva loterie. Și în special spre fanii ce s-au deplasat în număr atât de mare, având în bagaje milioane de iluzii, pe care le vor înlocui ulterior cu alte milioane de deziluzii. C-așa e în sport, nu doar în fotbal, doi câștigători nu pot exista.

Finala Cupei Spaniei de sâmbătă seară a fost un exemplu în acest sens. Un meci trecut de cele 90 de minute inițiale, trecut si de cele 30 suplimentare, ajuns la momentul penalty-urilor. Iar imaginile ce s-au succedat după momentul decisiv, când s-a aflat că Real Sociedad e câștigătoarea, au oferit suficiente momente de plâns, cu suporteri ai lui Atletico Madrid, mai mici sau mai mari, consumându-și printre lacrimi frustrarea. În vreme ce dincolo, în tabăra bascilor, lacrimile erau dulci, de satisfacție, pentru că, da, se poate plânge și de fericire. Într-un fel, fanii lui Real Sociedad au primit sâmbătă seară o bucurie la pătrat, fiindcă ei n-au putut fi alături de favoriții lor în 2021, atunci când gruparea din San Sebastian câștiga Cupa Spaniei tot la Sevilla, dar pe un stadion gol, din motive pe care le știm cu toții.

Trebuia să fie săptămâna mare a lui Cholo Simeone. A fost însă a lui Pellegrino Matarazzo, primul antrenor american câștigător al unui trofeu major în fotbalul european care contează. Licențiat în matematică aplicată la Columbia University, Matarazzo a izbutit să pună cap la cap toate necunoscutele din vestiarul lui Real Sociedad și să rezolve o ecuație prea grea pentru cei de dinaintea lui, dar și pentru Cholo. Simeone s-a trezit îmbrăcând pentru această finală într-o ținută ce l-a încorsetat vizibil, cea de favorit. Obișnuit de atâta amar de vreme cu o retorică pe care nimeni în afara fanilor lui Atletico nu o mai crede, anume că stă pe banca unei echipe populare, care trebuie să muncească din greu pentru rezultate mari, eventual apelând la clasicul eroism, antrenorul argentinian s-a izbit de realitatea pe care o pregătește el multor rivali. Pesemne că a înțeles acum ce complicat e să construiești, ce dificil e să ai inițiativa, să găsești culoare prin pădurea de picioare ce-ți stă în față, ce greu e să înoți împotriva curentului și să ai în față un adversar dârz, extrem de motivat, mult mai proaspăt din punct de vedere fizic și extrem de amenințător pe contraatac. Ai zice, parcurgând ultimele rânduri, că e vorba de Atletico, nu? Așa a fost însă Real Sociedad în mare parte sâmbătă seară.

Meciurile astea pierdute la penalty-uri fac parte deja din viața lui Cholo Simeone. La fel cum fac parte și cele câștigate în maniera lui preferată, eroic. Cred că argentinianul nu poate trăi altfel, viața lui ar fi complet anostă pe banca unei echipe ce și-ar propune să atace non stop. Sâmbătă, când Atletico a egalat la doi, cred că toată lumea s-ar fi așteptat ca madrilenii să atace furibund poarta unei echipe ce suferise o lovitură din punct de vedere mental. Au făcut-o, ce-i drept, în puținele minute rămase din cele 90 inițiale, inclusiv în cele suplimentare. Mai apoi însă, în prelungiri, Real Sociedad a fost echipa mai periculoasă, mai aproape de gol. N-ai cum să nu pui asta pe seama filozofiei antrenorului.

Atletico s-a transformat, din acest motiv, într-o echipă antipatizată până la ostilitate. Evident, nu mă refer aici la suporterii săi, care un atașament extraordinar față de culorile iubite și care, zău, ar merita o soartă mai bună. De foarte multe ori ne-am pus întrebarea cum ar arăta această echipă a lui Atletico cu alt antrenor. Probabil că bine, ținând cont de ceea ce oferă vestiarul, însă orice încercare de a merge mai departe cu presupunerile se oprește aici. Fiindcă, place sau nu, echipa asta nu poate fi concepută fără Simeone. Și, în consecință, nu poate fi concepută fără ascensorul ăsta ce o coboară în infern și o readuce apoi pe pământ, urcând-o uneori în al 9-lea cer.

Lui Simeone îi putem reproșa multe. Dar nu avem cum să nu-i admirăm capacitate de a găsi energii nebănuite și a se ridica după loviturile primite, pentru a o lua de la capăt. O va face și de data asta, n-am nici cel mai mic dubiu. Urmează ”dubla” cu Arsenal, contra unui antrenor ce a învățat multe de la Guardiola, dar pare că mai nou și l-a luat ca model chiar pe Cholo. O confruntare în care Simeone va îmbrăca iar haina favorită, aceea a outsider-ului.

P.S.

Mă întorc în final la Real Sociedad. O echipă, spre deosebire de Atletico, foarte simpatizată pentru filozofia pe care o transmite. Și, bineînțeles, pentru că reprezintă unul dintre cele mai frumoase orașe ale Spaniei. Povestea unei finale de genul ăsta nu putea fi spusă decât de un demn reprezentant al acestei filozofii, portarul Unai Marrero, născut chiar în San Sebastian și urcat la prima echipă din academie. Cu doar patru meciuri în La Liga, dar cu încredere totală din partea antrenorului Pellegrino Matarazzo, care a mers pe mâna lui, fiindcă așa era corect și logic, deși la dispoziție era Remiro, internațional spaniol, cu opțiuni de a merge la World Cup. Câteodată calitatea unui antrenor pornește și din astfel de gesturi.