Am așteptat să treacă meciul retur cu FC Barcelona, din Cupa Spaniei, pentru a scrie acest text. Deși n-are neapărat legătură. Am așteptat să văd ce va face Villarreal și-n această partidă, astfel ca tabloul să fie complet. N-a izbutit ”Submarinul Galben” să depășească Barcelona și să se califice, în sfîrșit, într-o finală, dar asta cred că schimbă cu foarte puțin datele problemei. Am spus la o emisiune Fotbal European că Villarreal e o echipă simpatică, una dintre acele echipe ale Europei cu care ai putea avea o empatie, fără a însemna asta că ești neapărat un fan. Felul în care echipa lui Marcelino a jucat în sezonul ăsta, dar și-n sezonul precedent, merită consemnat și lăudat. Într-o lume a fotbalului în care banul contează și dictează, astfel de exemple de echipe cu bugete relativ mici față de coloși, dar care izbutesc să se lupte de la egal la egal cu ei, trebuie apreciate.
Paranteză. Mai nou, Villarreal e o echipă tare simpatică la noi pentru că a scos din Europa League pe FC Salzburg. Ceea ce ne aduce nouă posibilitatea ca, din sezonul 2016-2017 să putem înscrie două echipe în preliminariile Champions League. Mai rămîne acum să găsim echipele alea două pe care să le înscriem la aceste preliminarii UCL. Din punctul lor de vedere, cei de la Villareal și-au făcut treaba. Nu pentru a ne ajuta pe noi, evident, ci pentru a se ajuta pe ei, pentru a-și continua creșterea. Din punctul nostru de vedere, rămîne de văzut. Paranteză închisă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Înapoi la Villarreal. Nu s-a calificat în dauna Barcelonei, nici măcar n-a cîștigat meciul, dar asta nu cred că schimbă imaginea pe care oamenii ar trebui să aibă față de această echipă. În decurs de o săptămînă, Villarreal a izbutit să se califice mai departe în Europa League, în dauna unei echipe, Salzburg, deloc simplă, să scoată un punct pe ”Bernabeu”, cu o formulă de start foarte schimbată, și să terorizeze Barcelona într-o un meci retur în care totul i-a fost împotrivă.
Nu știu cîte echipe din Europa care ar fi pierdut cu 3-1 prima manșă cu Barcelona, iar în retur ar fi primit gol după 100 și ceva de secunde, ar fi putut să se adune și să continue meciul în felul în care a făcut-o Villarreal. Poate și pentru că Barcelona lui Luis Enrique are un mod destul de bizar de a gestiona avantaje clare (vezi și repriza a doua cu Manchester City), însă Villarreal n-a lăsat impresia miercuri seară că meciul e gata nici măcar în minutele de după eliminarea lui Tomas Pina. Abia golul lui Suarez a calmat lucrurile din punctul de vedere al catalanilor. Plecînd practic de la 0-1 în retur, Villarreal a continuat să-și facă jocul, a egalat, a pus presiune pe Barcelona, n-a lăsat-o să țină prea mult de minge. În prima repriză de pe ”El Madrigal”, Barcelona n-a prea mai existat după golul de 0-1 al lui Neymar, iar portarul Ter Stegen a atins mai multe mingi decît Messi, Neymar și Suarez, a fost mai mult jucat de colegi decît cei ”trei tenori” din față. Asta nu cred că ține de vreo nouă strategie de joc a lui Luis Enrique, cred mai degrabă că Villarreal a obligat pe Barcelona să joace astfel.
Să crezi după 1-3 în tur că se poate întoarce rezultatul, să crezi asta inclusiv la 0-1 în retur, să crezi la 1-1 că echipa poate da încă două goluri pentru a duce meciul, eventual, în prelungiri e un mod de a privi lucrurile. Dar să-i faci și pe alții să creadă asta e deja o victorie. Nu știu cîți dintre cei care au văzut meciul de miercuri seară, inclusiv suporteri ai Barcelonei, aveau curaj la 1-1, pînă la eliminarea lui Pina, să garanteze că Barcelona nu poate pierde calificarea. Senzația transmisă din teren era că orice e posibil, iată așadar victoria pe care Villarreal a obținut-o fără să obțină victoria.
Ceea ce se întîmplă la Villarreal nu are cum să nu fie legat de antrenorul Marcelino Garcia Toral. Un tip liniștit, fără să iasă prea mult în evidență, precum Unai Emery de exemplu, Marcelino face parte din categoria antrenorilor spanioli ”de tip Guardiola”. Amator al fotbalului de calitate, estetic, Marcelino a fost chiar în cărți pentru a prelua Barcelona în 2008, înaintea lui Pep, dar a fost și o variantă în 2012, atunci cînd Guardiola a decis să plece și cînd nu se știa dacă regretatul Tito Vilanova va dori să continue de unul singur. În 2008, atunci cînd Guardiola nu exista în lumea antrenorilor, Marcelino era un tip la modă în fotbalul spaniol, iar Johan Cruyff, a cărui influență în cadrul clubului catalan era foarte mare la acea vreme vorbea și scria foarte frumos despre el. A avansat și numele lui Marcelino în discuțiile cu Laporta și Txiki Beguiristain, după decizia de a se renunța la Rijkaard, alături de cele ale lui Valverde (pe atunci la Espanol) și Guardiola. Dar Beguiristain îl voia pe Mourinho, iar Laporta, cel care avea să ia decizia finalmente, își dorea pe cineva care să fi avut ceva legături cu clubul catalan. Mai degrabă deci pe Ernesto Valverde (antrenorul de la Bibao de azi) care jucase două sezoane la Barcelona lui Cruyff. În cele din urmă a fost ales Guardiola, cu urmările care se cunosc, iar Mourinho, cu care Beguiristain negociase de mai multe ori, inclusiv la Cupa Africii, a mers la Inter. Cu urmările care iar se știu.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe atunci, Marcelino antrena pe Racing Santander. Iar înainte pregătise pe Recreativo Huelva. Nu era chiar o trambulină care să te arunce spre Barcelona, de acord. Însă cu Marcelino, Recreativo a fost revelația sezonului 2006-2007, practicînd, după mulți, cel mai frumos fotbal din Spania. Era o întreagă dezbatare, căci campioană fusese Realul lui Capello, schimbat după doar un sezon tocmai pentru fotbalul urît pe care-l afișa, deși cîștigase titlul. La Recreativo, care a încheiat sezonul pe locul 8, juca Laurențiu Roșu, dar mai erau pe acolo Santi Cazorla, Uche sau Sinama Pongolle, căruia ”Marca” îi găsise porecla ”Pone Goles” după istorica victorie a lui Recre pe ”Bernabeu”, 3-0. În 2007-2008, Marcelino a dus pe Racing Santander pe locul 6 în Primera și în Cupa UEFA.
Pus în 2013 la Villarreal, pe cînd echipa era încă în Segunda Division, Marcelino a reușit să retrezească în oraș spiritul acelei echipe a lui Manuel Pellegrini, semifinalistă de Champions League. Va continua lupta în campionat, dar și-n Europa League, chit că a avut ghinionul să dea peste FC Sevilla, un adversar foarte tare. Villarreal reprezintă modelul ideal al clasei de mijloc. Ca și economia unei țări, și fotbalul unei țări e dezvoltat cînd are o clasă de mijloc bine structurată. Iar Spania chiar începe s-o aibă, chiar și după ce Atletico a făcut pasul spre categoria celor bogați. FC Sevilla, de care aminteam, Valencia, Villareal sînt doar trei exemple. Dacă va reuși să-l convingă pe Marcelino să rămînă încă un sezon, dacă va izbuti să păstreze lotul de jucători și să aducă și alții pe lîngă, Villarreal va fi un reper important în sezonul vitor. Nu spun că se va implica în lupta pentru titlu, dar cred că o va arbitra. Cît despre Marcelino, se vorbește despre el ca potențial înlocuitor al lui Vicente del Bosque la ”naționala” Spaniei, după Euro 2016.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mijlocul anilor 90. Italia e vicecampioană mondială, pierduse finala cu Brazilia la penaltyuri, dar fotbalul italian stăpînea Europa și lumea prin Serie A. Campionatul italian era pe atunci ”El Dorado”-ul oricărui practicant al acestui sport, o aglomerare de valori colosală, bazată pe implicarea sponsorilor puternici, dar și pe forța de convingere pe care marile cluburi italiene o aveau față de orice potențială țintă. Era epoca Milanului lui Capello, demn urmaș al istoricului Milan condus pe Arrigo Sacchi. Era și epoca lui Juventus, cu Trapattoni și Marcello Lippi ca antrenori de referință. Era epoca etapei de la 3 după masă, televiziunile încă nu aveau forța de azi și încercau timide să implementeze sistemul pay-per-view într-o țară ce nu părea dornică să-și piardă tradiția partidelor de duminică la prînz (Tele + a transmis primul meci de Serie A în acest format, în august 1993, Lazio-Foggia, cu o audiență de cîteva mii de oameni).
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exista pe atunci o echipă ce ieșea în evidență. Mai întîi prin culorile vii de pe tricouri, ce săreau în ochi. Dar mai ales prin fotbalul oferit. Vorbesc de AC Parma, o grupare dintr-un oraș relativ mic, pînă în 200.000 de locuitori, apărută recent în dansul bogaților din ”il calcio”. Parma a reușit în acei ani să-și facă foarte mulți suporteri în Italia, dar mai ales în afara Italiei. Serie A începea să cîștige teritorii consistente în străinătate, datorită televizărilor din ce în ce mai agresive ale partidelor. Dar și datorită performanțelor de care aminteam mai sus.
Nostalgicii fotbalului italian din acele vremuri, printre care mă număr și eu, trebuie să-și amintească de erupția acelei echipe frumoase, ce devenise repede o pată de culoare în foarte puternicul campionat italian. Cu Nevio Scala pe bancă și cu sprijinul concernului Parmalat, care avea să fie repede asociat cu gruparea ”gialloblu”, Parma avea să devină echipa la modă a acelor timpuri, susținută frenetic de publicul său, dar simpatizată de aproape toată lumea. O sumă de nume, consacrate ori în curs de consacrare, au îmbrăcat de-a lungul acestei perioade tricoul Parmei, de la Buffon, Thuram, Cannavaro, Veron și Crespo pînă la Asprilla, Zola, Brolin, Sensini, Fernando Couto ori Hristo Stoicikov. 8 trofee importante au fost cîștigate în acest timp, cu Nevio Scala mai întîi, dar apoi cu un tînăr Ancelotti ori cu Francesco Malesani. Cupe ale Italiei, Supercupe, trofee europene. Un singur paragraf a rămas neacoperit în excepționalul palmares al acestor ani, titlul în Serie A. Sezonul 1996-1997 a fost cel în care Parma aproape că a atins excelența, dar a terminat doar pe locul secund, la două puncte de campioana Juventus, pe care o bătuse acasă și cu care remizase la Torino.
Acum 20 de ani, așadar, Parma era pe culmi. Logodna cu gloria a durat însă doar 10 ani. În momentul în care Parmalat a început să aibă probleme, Parma s-a îmbolnăvit subit, ca după o cură de lapte stricat. Parmalat era liderul mondial în producția de produse lactate, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Calisto Tanzi, fondatorul concernului și cel care conducea, prin fiul său sau, Stefano Tanzi, echipa de fotbal. Tanzi a ajuns la pușcărie, iar Parma la tragedie. Ieșită de sub umbrela Parmalat și intrată sub cea a unui tănăr afacerist din Brescia, Tommaso Ghirardi, Parma a pătruns într-o zodie nefastă din care n-a mai reușit să iasă. Atunci, Ghirardi a preluat Parma la mare luptă cu Fernando Sanz, fostul președinte de la Real Madrid. N-o să știm niciodată ce s-ar fi ales de această echipă dacă ar fi fost preluată de familia Sanz. Știm însă ce s-a ales de ea cu Ghirardi la conducere.
În 2008, echipa a retrogradat. A revenit după doar un sezon în Serie A, dar lupta pentru trofee fusese înlocuită cu cea pentru supraviețuire. Paradoxal, sezonul 2013-2014 părea a fi cel al unei relansări. În teren, Parma își cîștigase un loc european. În finanțe însă era dezastru, iar transpirația jucătorilor și inspirația lui Donadoni ca antrenor nu și-au găsit premiul meritat. Și asta pentru 300.000 de euro, sub formă de taxe și impozite, pe care clubul nu i-a plătit către stat. Prostie sau hoție, n-o să aflăm prea curînd, deși Ghirardi juca rolul inocentului, ”doar un prost ar putea crede că n-am vrut să plătesc 300.000 de euro după ce am investit 18 milioane și urma să încasăm 8 milioane din participarea europeană”. Atunci a părut o nedreptate, dar lumea a înțeles faptul că Parma avea probleme grave abia cînd Ghirardi a anunțat că vrea să vîndă clubul, dar nu găsea cumpărător. Și asta deși mulți se arătaseră interesați. Un interes ce murea subit atunci cînd, pesemne, își aruncau o scurtă privire în actele contabile. Un singur exemplu, concludent pentru haosul în care a trăit acest club în ultimii ani. Parma are azi 71 de fotbaliști în coproprietate cu alte cluburi, dintr-un total de 200 împrumutați în diverse locuri. Toți aceștia au costat bani, au implicat taxe. Care, neplătite, s-au transformat într-o piatră de moară atîrnată de gîtul unei istorii frumoase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
AC Parma va muri. Într-o formă sau alta. Acum se caută soluții pentru ca echipa să nu dispară, se caută finanțare pentru ca să se poată juca restul meciurilor, astfel ca retrogradarea în Serie B să fie cel mai mic rău posibil. Municipalitatea s-a implicat și ea, dar e greu de făcut rost de bani într-un timp așa de scurt. Parma-Udinese de duminică nu s-a jucat pentru că nu erau bani pentru asigurarea celor nesecare la stadion. Fotbaliștii s-au obișnuit cu situația, sînt neplătiți de luni bune, dar își fac meseria cu o dăruire demnă de o cauză mai bună. Ce exemplu mai bun vreți decît remiza scoasă pe terenul Romei.
Parma a fost o echipă simpatică în anii ”90. A intrat însă pe mîna unor oameni nepotriviți. E un moment trist pentru fotbalul italian, pentru fotbal în general. O echipă frumoasă se stinge și puțini își mai aduc aminte azi de vremurile sale de glorie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dacă vreodată Roma, și cînd spun Roma mă refer strict la oraș, ar dori să-și aleagă un rege, din cine știe ce motive bizare, cu siguranță că l-ar alege pe Francesco Totti. Născut la Roma și pentru a juca la Roma, Totti ar atrage, sînt convins, și voturile fanilor lui Lazio. Dușmănia dintre Lazio și AS Roma e imensă și greu de palpat pentru cineva care trăiește la mii de kilometri distanță, dar chiar și așa, puțini sînt fanii lui Lazio care să-l privească altfel pe Francesco Totti decît cu mult, cu deosebit de mult respect.
E un prea bun fotbalist și un om prea atașat de culorile Romei, și cînd spun Roma, acum mă refer strict la echipă, ca să nu te facă să-ți scoți pălăria în fața lui.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
În martie s-au împlinit 20 de ani de cînd Totti debuta în Serie A. A schimbat de atunci 14 antrenori. Rudi Garcia e al 15-lea. De la fiecare a învățat cîte ceva, a luat cîte ceva și a adăugat la imensul lui talent. Cu Zeman, la 21 de ani, a dat peste 30 de goluri din banda stîngă a unei triplete de atac, Capello i-a dezvoltat din plin calitățile de pasator, trăgîndu-l în linia de mijloc, ca ”trequartista”, iar cu Spaletti a deprins jocul în calitate de 9 fals.
A dat peste 225 de goluri, e al doilea în topul all time al marcatorilor. Mulți spun că, de fapt, e primul, căci atîtea goluri marcate în acești 20 de ani nu se compară cu 300 de goluri marcate acum 50. Mai ales că le-a dat în tricoul unei singure echipe.
A luat un titlu mondial cu ”naționala” Italiei, dar îi lipsesc titlurile internaționale cu Roma. Și-i lipsește Balonul de Aur. Eu cred că FIFA ar putea adopta modelul Oscarurilor pentru întreaga activitate ca să ofere Baloane de Platină pentru întreaga carieră. Totti ar fi clar printre premiați. Poate și Raul, poate și Maldini, poate și Giggs, poate și Puyol, poate și alții.
Despre Totti se pot scrie mii de rînduri. S-au și scris, de altfel. Dacă va fi chemat, așa cum vrea Prandelli, la Mondialul din 2014, ar scrie el însuși ultimele rînduri din cartea unei cariere fabuloase.
Am spus-o de zeci de ori și o voi mai spune, atunci cînd se va discuta iar despre duelul Messi-Cristiano Ronaldo. Să fim bucuroși că putem fi contemporani cu ei. Și Totti intra în aceeași categorie. Să fim bucuroși că putem fi contemporani cu el și cu fotbalul său magnific.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Ca de obicei în astfel de situații, vă propun să lăsăm imaginile să vorbească. Și vă invit să vedeți goluri. Multe goluri, din toate pozițiile, de toate tipurile.
Mai întîi, ”Francesco Totti – The Movie”. Un film care începe, nu se poate altfel, cu prezentarea ”căpitanului” pe ”Olimpico”, la un meci al Romei, un moment special, pe care am avut ocazia să-l trăiesc de cîteva ori și pe care l-aș recomanda oricui.
Și dacă mai aveți răbdare, iar eu cred că ar merita să aveți, mai ales că afară e urît, vă recomand și acest film, realizat cu ocazia aniversării celor 20 de ani de Serie A. E proaspăt și merită văzut, măcar pentru partea de final, care conține toate bornele importante atinse de Totti în ultimii ani, dar și, poate, pentru coloana sonoră.
Niciodată să nu spui niciodată, nu-i așa? Întotdeauna să crezi că crezi că viața îți poate oferi cele mai neașteptate căi de revenire în prim-plan, cele mai neașteptate oportunități de a demonstra de ce ești în stare.
Diego Lopez n-a spus, în 2007 cînd a plecat de la Real Madrid, că nu se va întoarce niciodată. Nimeni nu face asta în fotbalul civilizat, doar noi sîntem prizonierii unei mentalități de peluză și uităm că fotbalul e o meserie ca oricare alta. A lăsat o ușă deschisă, întredeschisă să spunem. Și iată că, brusc și cînd nici el nu se mai aștepta, această usă s-a redeschis. La 31 de ani, Real Madrid l-a rechemat, ba a și plătit pentru asta 4 milioane de euro, spre a acoperi golul lăsat de acidentarea lui Iker Casillas. Ciudată remarcă pentru un portar, nu-i așa, ”să acopere golul”?
Diego Lopez e un portar crescut de Real Madrid. Made in ”La Fabrica”, așa cum se numește academia de fotbal a madrilenilor. A parcurs toate etapele pe care trebuie să le parcurgă un tînăr ce aspira la gloria fotbalistică, un tînăr să-i spunem normal, nu excepții cu un talent ieșit din comun. Real Madrid C, apoi împrumut la Alcorcon, vecina de cartier, apoi Real Madrid B și apoi pasul la Real Madrid cel mare. Un pas făcut pe jumătate, adică doar spre banca de rezerve, căci titularul postului era, cine credeți?, ei da, ați ghicit, Iker Casillas.
Pentru un portar e tare greu să-și aștepte rîndul. E, dacă vreți, situația lui Pantilimon la City. La portar nu există rotații, accidentările nu-s așa frecvente ca la jucătorii de cîmp, suspendările de asemenea, iar cînd portarul care este concurență directă mai e și titularul echipei naționale, cum e din nou cazul lui Pantilimon cu Hart, șansele sînt mici. Diego Lopez a simțit-o pe pielea sa, Pantilimon, ca să continuăm comparația, simte și el. Pînă cînd, Diego Lopez deocamdată, îți dai seama că e mai bine să pleci, că postura de rezervă nu-i bună la infinit.
Diego Lopez a avut șansa lui. Mică, foarte mică. În 2006 la echipă a venit Fabio Capello. Italianul a preferat întotdeauna portarii cu talie, ceea ce Diego Lopez e, are 1,96 față de Casillas, care are 1,85. În plus, tocmai ce venise la Real în acea vară și Fabio Cannavaro, proaspătul campion mondial cu Italia și viitor Balon de Aur, care era destul de scund pentru un fundaș central, 1,76, iar Capello gîndea să compenseze cumva acest handicap la fazele fixe mai ales. Gîndea, căci la stadiul ăsta a rămas, deși în Austria, unde Madridul a făcut atunci primul cantonament al verii, a lăsat să se înțeleagă asta la antrenamente, la unele meciuri oficiale, plus în unele discuții ”off the record” cu jurnaliștii ce însoțeau echipa. N-a mers mai departe, n-a trecut de la gind la faptă, Casillas era totuși Casillas, cum ar spune spaniolii, ”Casillas es mucho Casillas”, chiar dacă atunci nu devenise campion mondial și european.
În vara următoare, Diego Lopez s-a decis să plece. Avea 25 de ani și cîteva luni, cît să mai aștepte? Și mai ales, ce să mai aștepte? A ajuns la Villarreal, care l-a dus inclusiv spre ”naționala” Spaniei, dar numai conjunctural, nimic serios, inclusiv în lotul deplasat la Cupa Confederațiilor. Episodul Villarreal s-a terminat odată cu terminarea aventurii în Primera Division a fostei semifinaliste de Liga Campionilor. A ajuns la FC Sevilla, unde destul de ciudat totuși, a pierdut duelul cu Palop pentru titularizare. Iar acum, iată-l din nou la Real Madrid.
Aceasta a fost istoria. Pe scurt. Discuțiile sînt însă deschise. Ca și întrebările. De ce n-a mizat în continuare Jose Mourinho pe Adan, despre care spunea nu demult că e la același nivel cu Casillas? Bietul Adan are o soartă crudă totuși. Expus unui oprobiu public nemeritat, căci nu e deloc un portar rău, din pricina unui conflict de vestiar, el se vede și acum marginalizat. E de presupus că va pleca la vară în aceste condiții, căci peste 3 luni Casillas va fi complet refăcut, iar ”Casillas es mucho Casillas”. Are 25 de ani, exact cît avea și Diego Lopez cînd a plecat, iar acum deține rolul e al treilea portar într-o organigramă simplă.
Cît despre Diego Lopez, așa cum spuneam la început, este șansa lui. Vine cu cîteva semne de întrebare în spate, date de pierderea luptei cu Palop la Sevilla, dar vine și cu o marjă de timp suficientă de data asta la Real. Vine cea mai grea perioadă a sezonului, iar dacă Diego Lopez o trece cu bine, viitorul său poate fi mai bun. Cu sau fără Real Madrid în el.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!