Am tot spus-o, nu e nicio mare filozofie de altfel, 0-0 într-o primă manșă a unei ”duble” europene este cel mai bun rezultat prost pentru echipa gazdă a acestei prime partide, dar și cel mai prost rezultat bun pentru echipa vizitatoare. Care echipă vizitatoare va trebui să abordeze returul având în minte ideea că orice gol al rivalului conduce spre mari probleme. Întâi și întâi pentru că se pierde posibilitatea prelungirilor, eventual a penaltyurilor de departajare, care disputându-se în fața propriului public generează un limpede avantaj. Mai apoi pentru că numărul de goluri necesar calificării se dublează, în același timp cu timpul rămas efectiv de jucat, care se subțiază. Văzând ceea ce s-a întâmplat marți seară pe ”Old Trafford” tind să cred că pentru Manchester United era chiar mai bine să piardă turul de la Sevilla, măcar așa Mourinho și ai lui știau cum stau și ce strategie să adopte. 

Acest 0-0 din tur l-a îndemnat pe Jose Mourinho să apeleze la strategia sa dintotdeauna. Cea care l-a consacrat, cea care l-a ajutat să câștige trofee, faimă, bani. O să revin puțin mai târziu asupra acestei idei, promit! Manchester United n-a riscat aproape deloc până să se deschidă scorul, Mourinho căutând să ducă partida pe calea bătătorită. United a încercat să-și impună superioritatea fizică dată de prezența de la început a ”bestiilor” Lukaku și Fellaini (ulterior Pogba), pe fondul adrenalinei transmisă de un ”Old Trafford” în stare de maximă excitare după succesul de sâmbătă din ”Clasicul” Angliei cu Liverpool. Obiectivul era să se câștige teren fără să se abuzeze prea mult de minge, Mou fiind pesemne conștient că la acest capitol Sevilla stă mult mai bine. Mai ales că Vincenzo Montella, cu destule semne de întrebare în dreptul lui după eșecul cu Valencia din campionat, care îndepărtează cred definitiv pe Sevilla de viitoare ediție a Champions League, a trimis în teren o formulă suficient de ofensivă, fiind conștient și el de faptul că trebuie neapărat să dea gol pentru a putea să se califice.

Sevilla a suferit destul de mult în prima repriză, dar pe măsură ce minjutele treceau durerea începea să se diminueze, pe măsură ce prestația lui Clement Lenglet începea să crească până a deveni, spre final, colosală. Cu mingea la picior Sevilla era evident superioară, paradoxul fiind totuși altul, acela că și Mourinho avea la dispoziție în teren, dar și pe bancă, fotbaliști capabili să interpreteze un astfel de joc. Mata a fost rezervă, Ander Herrera la fel, Pogba de asemenea, în teren era Alexis Sanchez, mai era și un Rashford, toți cu calitățile necesare unui fotbal de construcție, unui fotbal pozitiv, în care golul ar urma să vină pe fondul a ceea ce creezi, nu pe fondul unei erori a adversarului.

Prea multă analiză nu cred că merită făcută la acest meci. Cred însă, iar acum revin la ideea de mai sus, așa cum am promis, că Jose Mourinho are nevoie să-și facă el însuși o analiză. Un soi de autocritică, la care să se întrebe dacă mai merge stilul acesta pe care el l-a consacrat? Și să se uite, eventual, la Cholo Simeone, un alt antrenor căruia ștampila de ”defensiv” ori ”distrugător” îi este aplicată foarte des. Cholo a preluat evident modelul lui Mou, dar eu cred că a știut să-l adapteze, să-l modeleze și lotului, dar și cerințelor. Eu nu cred că într-o astfel de partidă, Atletico n-ar fi atacat, n-ar fi presat. Iar exemple în acest sens sunt destule. Mulți îi reproșează lui Simeone felul în care s-a prezentat Atleti pe ”Camp Nou”, în duelul pentru titlu cu Barcelona. De acord, n-a arătat bine, dar trebuie ținut cont că în față era Barcelona lui Messi, iar meciul s-a jucat în deplasare.

Revenind la Mourinho. Cred că i-ar veni bine un an sabatic, de genul celui luat de Guardiola, mai apoi de Ancelotti, ulterior de Luis Enrique. Nu întâmplător, toți plecând de la echipe care consumă energii formidabile la nivel mental, precum Barcelona ori Real Madrid. Poate că i-ar trebui lui Mourinho o perioadă de reflexie asupra felului în care vede fotbalul, asupra concepțiilor sale, chiar și asupra felului în care înțelege piața transferurilor. Căci banii pe care i-a cheltuit pe jucători la United, un club care, spre cinstea sa, reușește în toată această perioadă de criză să rămână lider în așa numitul ”The Money League”, clasamentul alcătuit de prestigioasa agenție ”Deloitte & Touche”, au creat o imagine suficient de distorsionată în ochii multora. Pogba, Lukaku, Alexis sunt doar primele nume care-mi vin în minte pentru care s-au plătit sume departe de valoarea lor reală. Dacă Lukaku a costat suta de milioane, cât ar trebui să coste Luis Suarez? Care e în vârful formei sale sportive. Sau Hary Kane, care are și viitorul în față? Iar Lukaku chiar a făcut o partidă bună marți seară, s-a agitat mult, s-a luptat mult, s-a asociat mult, a creat multe breșe, dar nimeni n-a profitat. Să arunci sute de milioane pe achiziții, dar să-ți propui să mergi în ”sferturi” cu Ashley Young și Valencia ca fundași laterali, iată ceva ce nu se leagă. De când a plecat de la Inter, parcă Mou și-a pierdut acel ”feeling” din Champions League, acea aură a devenit din ce în ce mai pală, iar felul în care evoluează jucătorii sub comanda lui e o consecință.

Faptul că Sevilla a câștigat pe ”Old Trafford” la câteva zile după ce pierduse acasă cu Valencia ultima șansă de a lupta pentru un loc de Champions League, dar și în condițiile în care, de când a venit Montella, a primit o grămadă de goluri, acest fapt trebuie să-i pună pe gânduri pe cei de la United. Meritele celor de la Sevilla sunt incontestabile, dar să pierzi o calificare la modul acesta e nedemn de istoria lui Manchester United. Dacă în loc de Sevilla era Real Madrid, Barcelona sau Bayern, parcă se mai putea accepta, dar așa, nu prea! Lui Mourinho i-a rămas acum să se agațe de Cupa Angliei și să încerce să termine pe podium în Premier League, astfel ca sezonul să nu fie complet ratat, ținând cont mai ales de felul în care Manchester City va câștiga titlul în curând.

Și încă un lucru. Discutam pe facebook acum ceva vreme (pe când vechiul meu cont era activ, acum nu mai este, am tot sperat să-l recuperez dar e imposibil, așa că voi fi nevoit să fac unul nou) despre Monchi. Eram întrebat ce părere am despre munca lui Monchi la Roma, mai exact despre faptul că ea nu se prea vede. I-am răspuns atunci ceea ce cred și acum, că munca lui Monchi nu dă rezultate pe termen scurt, ci în viitor. Iar Sevilla mi-a confirmat cumva marți seară această teorie. Clement Lenglet (care bate cu putere la ușile echipei naționale a Franței, ce fundași centrali va avea la dispoziție Deschamps!!!!) și Ben Yedder sunt ultimele cadouri făcute de Monchi clubului la care a activat atâta amar de vreme. Mai pot fi adăugați N Zonzi (care l-a eclipsat evident pe Pogba), Sergio Rico și alții. Această calificare istorică a Sevillei i se datorează și lui Monchi.