Ceva mă face să cred că destui dintre noi, după eșecul din Islanda, în meciul care conta cu-adevărat în această toamnă, am privit ceva mai relaxat partida din Norvegia. Iar azi, cu Austria, vom fi super-relaxați. Mai ales cei care, și mă număr printre ei, au sperat mult înaintea jocului de la Reijkavik, din motive care acum, sincer, îmi cam scapă. Dar așa sunt unii oameni, mai optimiști chiar și când realitatea îi trage de mânecă și le suflă că starea lor de spirit e ușor exagerată. Iar dacă am privit mai detașat ceea ce ni s-a întâmplat la Oslo, poate că vom începe să înțelegem în sfârșit cine suntem în fotbal. 

Sau, mai bine zis, cine nu mai suntem. Nu mai suntem cei de-acum 20-25-30 de ani. Când o să conștientizăm asta o să începem poate să gândim mai rațional. Și o să încetăm să punem o presiune mult prea mare pe niște jucători care nu pot crește în astfel de condiții.

În ultimii ani am avut tendința de a ne crede mai tari decât suntem. De a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Încercați un exercițiu! E un pic mai dificil pentru cei mai tineri, dar există soluții. Căutați jucătorii din acea epocă! Vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Și ce făcuseră ei înainte să plece ”afară”, cu ce bagaj călătoriseră la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri, da, da, noi nu suntem Germania sau Franța sau Italia, pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu știu dacă se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport. Vârfurile fotbalului nostru n-au făcut altceva decât să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mârșăvii și mârlănii, din care greu se putea naște ceva notabil.

Și gata, ajunge! Ne-a bătut Norvegia în Liga Națiunilor, o competiție pe care oricum n-o prea înțelegem. S-ar putea să ne bată și Austria, deși ceva îmi spune că azi vom vedea o reacție de orgoliu. Asta e situația, vom mai pierde. Noi vom fi din ce în ce mai mult în liga altor națiuni. Ne-a dat Haaland trei goluri și putea să ne mai dea încă trei. A dat și altor apărări, mai bine garnisite. În vara viitoare va costa 100 de milioane sau mai mult, cât tot campionatul nostru. De pasa lui Odegaard de la golul unu nu mai zic nimic, cred că nici acum n-au înțeles-o unii. Pe băiatul ăsta l-a luat Real Madrid când avea 16 ani, iar în vară Zidane a insistat să-l aducă înapoi de la Sociedad, care insista să-l păstreze. Când o să avem și noi măcar un fotbalist pentru care să insiste un club important din Europa, măcar Real Sociedad dacă nu Real Madrid, atunci poate o să discutăm altfel.

Mirel Rădoi vorbea despre umilință. Eu nu mă simt umilit, eventual dezamăgit. De mine. Pentru că am crezut că ”naționala” asta e în stare de mai mult și m-am păcălit. Și, ca unul care am avut marele noroc să ies în stradă pentru a sărbătorii niște mari victorii, sunt trist pentru fotbalul românesc. Care mă păcălește atât de ușor. Curând, dacă nu vom lua niște măsuri coerent, plecând de la realitate, de la ceea ce reprezentăm azi, nu va mai putea păcăli pe nimeni.

P.S.

Hai să aruncăm o privire prin vecini! La Ungaria. Care, la un moment dat, a fost o mare echipă națională, mare de tot (noi am fost doar una foarte bună). Apoi n-a mai fost și s-a obișnuit cu ideea că nu prea contează. Dar nu s-a resemnat și a căutat soluții. Pare că le-a și găsit. Duminică, Ungaria a bătut Serbia, la Belgrad, care Serbia câștigase, joia trecută, barajul în Norvegia. Peste o lună va fi Ungaria-Islanda, pentru un loc la Euro. Tare sunt curios ce se va întâmpla!