O să încerc să fiu scurt. Nu-s convins c-o să-mi iasă, dar încerc. E bizar să cauți să faci istoria unui meci care n-a avut istoric. A fost de-a dreptul brutal ce-am văzut la Munchen, în această finală de Champions League ce ar fi trebuit să fie o încleștare, un duel la baionetă, o risipă de energie, eventual un seminar pentru toți cei ce doreau să se aplece și spre aspectele tactice. A fost, în loc de toate astea, o demonstrație.

”Ici c`est Paradis!”, scrie ”L`Equipe pe prima sa pagină duminică, un titlu care e un fel de 5-0 în raport cu toate celelalte titluri din presa mondială. Parisul și-a găsit paradisul, în sfârșit, dar toți știm cu ce preț. Și nici măcar nu mă refer la cantitatea de bani de-a dreptul obscenă cheltuită pe malurile Senei după ce Qatar-ul și-a dat seama că o astfel de operațiune poate fi un excelent exercițiu de PR. Ci la cantitatea de personaje, oameni până la urmă, ce s-au perindat prin acest scenariu, dar și la cantitatea de decizii discutabile din toată perioada asta.

”Ce n-a văzut Parisul”, e un titlu pe care l-am dat, tot aici, în martie, după calificarea PSG-ului în ”sferturi”, pe ”Anfield”. Și nu la calificare mă refeream, ci la senzația de echipă în adevăratul sens al cuvântului lăsată de trupa lui Luis Enrique. ”Ce n-a văzut Parisul” a fost și un subtitlu dat, tot aici, în august 2023, la debutul lui Lucho pe banca parizienilor. Și-mi permit să citez o frază de-atunci, din 2023: ”Luis Enrique e cel mai bun lucru care s-a întâmplat la PSG de la plecarea lui Ancelotti”. N-am pretenții de vizionar, nici orgoliu de genul ”v-am zis eu!”, a fost pur și simplu o constatare ce-a fost, iată, confirmată.

Nu de puține ori a existat, dupa finala Champions League, senzația că echipa câștigătoare nu-i neapărat cea mai bună din Europa. Nici măcar cea mai bună din meciul respectiv. De data asta nu există acest pericol. Inter a jucat atât de slab în această partidă pentru că Parisul a jucat sublim. Iar astăzi, fără o mare teamă de a greși, putem spune că PSG e cea mai bună echipă din lume. Pentru că fotbalul pe care-l joacă e cel mai bun din lume. Și pentru că are cel mai bun antrenor din lume.

După festivitatea de premiere, jucătorii PSG-ului l-au purtat pe umeri pe Nasser Al-Khelaifi. Nu trebuie neapărat să-ți placă personajul (mie nu-mi place) pentru a recunoaște că el e arhitectul acestei opere. A cheltuit enorm pentru asta, nu-i vorbă că a și avut de unde, a crezut că banii pot cumpăra orice și a gândit că dacă a fost adus Louvre sau Sorbona în zona Golfului, cu bani, trofeul Champions League va fi o bagatelă. Fotbalul are legile lui însă, iar istoria e greu de cumpărat. Nu mai pierd vremea cu lista fotbaliștilor ce au îmbrăcat în toți acești ani tricoul PSG-ului, îi știți cu toții. A fost nevoie să vină un copil de 19 ani, de fapt doi, să ne confirme ceea ce a zis Johan Cruyff mai demult, anume că sacii de bani nu aleargă pe teren și nici goluri nu dau. Și a fost nevoie ca, într-o zi, după multe decepții și, presupun, nopți în care somnul a venit greu, profesorul de tenis Al-Khelaifi să ia cea bună decizie: să aducă un antrenor care știe fotbal și să-l lase să-și facă treaba.

Fotbalul sublim și tragedia infamă

Iar acum a venit momentul să vorbim despre Luis Enrique. Antrenorul. Ceea ce a făcut el la Paris e peste ceea ce a reușit la Barcelona și e, poate, la același nivel cu ceea ce a reușit bunul său prieten, Pep Guardiola, tot la gruparea catalană. Cu un singur amendament, extrem de important însă: Pep l-a avut pe Messi. Luis Enrique a creat la Paris o echipă cu care ar putea empatiza și cei din Marsilia, la o adică, un exemplu de cum forța unui colectiv e întotdeauna de preferat, în sport cel puțin, vedetelor. PSG e astăzi o echipă extrem de tânără, fără să fie însă ieftină, căci acești copii n-au costat puțin și nici nu-s plătiți puțin. Din acest punct de vedere, comparația cu FC Barcelona, pe care mulți o fac imaginându-și cum ar fi fost finala asta cu Lamine Yamal, Pedri sau Raphinha împotriva lui Doue, Vitinha sau Dembele, comparația cu Barcelona deci se clatină un pic, căci catalanii promovează acești tineri, în vreme ce Parisul îi cumpără. Fără ca asta să scadă în vreun fel meritele antrenorului, căci care e vina lui în această discuție? Dimpotrivă, meritele sunt uriașe și cred că sunt bine înțelese.

Și a venit, inevitabil, momentul să vorbim despre Luis Enrique, omul. Tatăl care și-a pierdut un copil. PSG n-are sute de milioane de fani în lumea asta, nici măcar în Franța nu e o echipă prea iubită. Sute de milioane de tați însă au fost sâmbătă seară cu o parte a sufletului lor alături de acest om capabil să treacă peste o tragedie despre care ți-e greu să vorbești, darămite s-o trăiești. Sute de milioane de tați, care în mod normal ar fi vrut ca PSG să piardă această finală, fiindcă Inter reprezintă exact acea esență a fotbalului ce la Paris încă n-a ajuns (iar felul în care ”nerazzurrii” au stat pe teren și au privit, triști, bucuria rivalilor e e un exemplu de clasă pe care doar un club istoric îl poate oferi), sute de milioane de tați au vrut ca omul ăsta să câștige, nu ca să uite, fiindcă asta n-o poate face, ci pentru a simți o mică alinare. Luis Enrique poate fi antipatic de multe ori, de cele mai multe ori ar zice jurnaliștii francezi sau spanioli cu care s-a contrat deseori, însă e un exemplu și o inspirație.

Dar mai e ceva. Sau cineva. De care puțini vorbesc. Se numește Elena Cullell, e femeia alături de care antrenorul PSG-ului își trăiește viața de aproape 30 de ani. Dacă există o durere mai mare decât a unui tată care și-a pierdut copilul, ei bine e durerea unei mame căreia destinul îi scoate-n cale o asemenea tragedie. A fost sâmbătă seară la Paris, alături de prietenele fetiței sale ce nu mai este. Mi-e greu să-mi imaginez ce-a fost în sufletul ei atunci când fanii Parisului au desfășurat acel steag uriaș (ce gest!!) în amintirea Xanei.

Finala asta a fost despre un fotbal sublim și despre o tragedie infamă. Despre viață, în cele din urmă.