Am avut, în sfârșit, la acest ”Mundialito” o zi în care competiția s-a ridicat la nivelul așteptat de organizatori. Un pic cam târziu, abia în faza ”sferturilor”, dar așa e cu turneele astea lungi, ce adună la start atât de multe participante, foarte diferite din punct de vedere valoric. Mă tem, în paranteză fie spus, că așa va fi și la Mondialul de anul viitor, dar asta e altă poveste. PSG-Bayern și Real Madrid-Dortmund au adus sâmbătă seară acel ”vibe” de Champions League în America și au demosntrat încă o dată că, indiferent de surprize și excepții inerente de la regulă, fotbalul adevărat tot pe bătrânul continent se joacă.

La finalul partidei de la Atlanta, pe stadionul de 2 miliarde și ceva care se învârte după soare, Luis Enrique a vorbit de ”reziliență”. E un termen mai nou apărut în vocabularul nostru și poate că sună mai pompos decât rezistență. Sau decât perseverență. De fapt, la asta s-a referit Lucho, la perseverență atunci când a caracterizat prestația campioanei Europei în fața unui Bayern ce ne-a obișnuit de-a lungul timpului să fie invitatul ciudat care strică petrecerile. Iar acest Mondial al cluburilor pare o petrecere organizată pentru PSG, pentru ca parizienii să-și continue momentul de glorie, anul de glorie mai bine zis.

Poate cineva opri PSG? Asta a fost întrebarea la mijloc de iunie, când a pornit competiția, asta rămâne întrebarea acum, când deja ne aflăm pe ultima turnantă. Adevărul e că Bayern a fost aproape și de aceea Luis Enrique a vorbit de rezistență. Niciodată în acest an PSG n-a fost atât de mult timp scoasă din zona sa de confort precum s-a întâmplat sâmbătă, niciun alt adversar n-a putut să ofere atât de multe minute de dificultate parizienilor precum Bayern. Vincent Kompany și-a modificat un pic filozofia pentru acest meci, cu Harry Kane persecutându-l zdravăn pe Vitinha, cu Olise și Coman readucându-i pe Hakimi și Nuno Mendes la origini, cele de fundași laterali, cu presing agresiv și o certă senzație că Parisul nu-și poate face jocul obișnuit.

Însă moralul băieților lui Luis Enrique e la cele mai înalte cote posibile în acest moment. Iar perseverența de asemenea. De reziliență a amintit Luis Enrique, folosind un singur cuvânt pentru a scoate în evidență o altă calitate a echipei sale: capacitatea de a suferi. Ceea ce cam toate echipele campioane ale ultimilor ani, Real Madrid sau City de exemplu, au arătat din plin, un element fără de care o performanță nu poate fi obținută și mai apoi continuată.

Finalul de meci a fost, într-un fel, o bucățică de literatură franceză. Din zona absurdului, căci trebuie să recunoaștem că nu era cel mai plauzibil scenariu cel în care, având 1-0 și un om mai puțin și, ulterior, doi oameni mai puțin, PSG să caute să dea golul doi. A făcut-o, i-a ieșit, pentru că perseverența și suferința aduc după sine încrederea.

În fața Parisului stă acum Madridul. Madridul lui Xabi Alonso, ce pare altul după schimbarea de antrenor, Madridul lui Mbappe, Madridul care oferă cea mai mare primă fiecărui jucător pentru câștigarea competiției: un milion de euro de fiecare, mai mult chiar decât la ultimul trofeu Champions League câștigat. Madridul lui Florentino Perez, opozantul fără echivoc al UEFA și al lui Al-Khelaifi. Deja semifinala asta iese din zona literaturii franceze și pătrunde în zona serialelor politice de pe Netflix.

P.S.

Grava accidentare a lui Musiala (măcar 5 luni de pauză) petrecută la primul său meci adevărat ca titular după cel cu Leverkusen, din 5 martie  (acel 10-0 cu Auckland nu poate fi considerat serios) e o coincidență nefericită, ce dă acum apă la moară conestatarilor acestui Mundialito. N-o să mă refer la intervenția destul de cinică a lui Donnarumma și nici la reacția sau lipsa de reacție, acuzată de Neuer, de după. O să pun însă o singură întrebare, observând că portarul italian se duce spre minge practic prin mijlocașul bavarez: nu cumva trebuia să se dea penalty? Era totuși 0-0, final de primă repriză și, cine știe cum se juca mai departe.