Nu cu mult timp în urmă, Leo Messi trăia convocările la ”naționala” Argentinei ca pe o vizită la stomatolog. Adică se ducea, că știa că așa trebuie, dar prea mare plăcere nu avea. Erau vremuri complicate pentru prima reprezentativă din ”Țara Tangoului”, căci lipseau rezultatele, iar dacă lipseau rezultatele lipseau și performanțele, iar dacă lipseau performanțele nu lipseau reproșurile, iar dacă nu lipseau reproșurile, evident că ele erau îndreptate spre cel mai important om al fotbalului argentinian. Iar acesta era Messi.
Vă amintiți poate că Messi era acuzat că dă totul pentru Barcelona și nu prea face același lucru când îmbracă tricoul Argentinei. I se reproșa că la Barcelona zâmbește, iar cu Argentina e trist, că la Barcelona face istorie, în vreme ce la ”națională” face mai mult act de prezență. Argentinienii iubesc la nebunie fotbalul, pun mult patos și de multe ori pierd uzul rațiunii, căci așa se întâmplă când patosul câștigă teren în fața lucidității. Erau și timpuri cam tulburi din punct de vedere economic, iar din punct de vedere fotbastic erau de-a dreptul cenușii, căci pentru o dublă campioană mondială o atât de lungă perioadă fără performanță la nivelul primei reprezentative (1993 ultima Copa America luată) era greu de acceptat.
Ulterior lucrurile s-au mai cosmetizat, căci cele 3 finale pierdute în tot atâția ani (Mondialul din 2014, Copa America din 2015 și Copa America Centenario din 2016), toate după mai mult de 90 de minute, au scos în evidență în fața tuturor suferința cât se poate de sinceră a lui Leo Messi. Nimeni nu l-a mai acuzat de nimic, ba chiar lumea a înțeles că Leo e cel ce trebuie ajutat de grup și de țară, nu invers.
Astăzi, când citiți aceste rânduri, Argentina este ”campionissima”, a câștigat în fața Italiei un trofeu creat mai mult din rațiuni de marketing, dar pe care, s-a văzut în mod evident asta pe ”Wembley”, argentinienii și-au dorit foarte tare să-l ia. Ideea că și-au dorit mai mult victoria decât italienii poate părea desuetă, dar după cum s-au exprimat cele două combatante cam așa a fost. În vreme ce Italia încă avea un gust amar după indigestia ratării calificării la Mondial, Argentina lui Messi căuta să mai adauge un trofeu cu care să acopere toți acești ani de penurie.
Argentina lui Messi. Căci, da, parcă mai mult ca niciodată, ideea asta prinde contur. E Argentina lui Messi și iată cum se pot schimba lucrurile în fotbal. Acum Messi e fericit la echipa națională, căci și-a consumat nefericirea la Paris, pe parcursul unui întreg sezon. Și nu trebuie să ai cine știe ce expertiză în psihologie ori în limbajul trupului pentru a-ți da seama de asta. Schimbarea bruscă de domiciliu, neprogramată, căci una e să ai luni bune în care să te pregătești pentru așa ceva și alta e să ți se întâmple totul neașteptat, a lăsat urme clare în prestațiile lui Leo. Poate părea simplu să pleci de la Barcelona la Paris când ai salariul și banii lui Messi, dar noi n-avem de unde să știm cum a primit, de exemplu, familia lui Messi această mutare. În primul și-n primul rând copiii, care nu înțeleg prea multe și n-au nevoie de milioane de euro ca să fie fericiți. Cine știe ce găsea Messi acasă când venea de la antrenamente sau meciuri, cine știe câte lacrimi s-or fi vărsat pe-acolo pentru cine știe ce prieten, loc de joacă ori înghețata preferată, rămase toate în Catalunya, iar toate astea nu aveau cum să nu influențeze un Messi foarte tare atașat de ideea de familie. Adăugăm aici și acomodarea la un nou fotbal, la un nou vestiar unde nu mai era el liderul, la un nou campionat unde nu era respectat și de multe ori menajat de adversari, la o nouă presă, ce-l privea cam în răspăr. Toate au un rol.
Iar în această perioadă, echipa nțională i-a fost lui Messi un refugiu excelent. Echipa națională și Argentina, în general. Pe ”Wembley”, miercuri, l-am revăzut pe acel Lionel Messi, lider și luptător, în fruntea unei echipe pe care Lionel Scaloni a reușit s-o transforme. Ați sesizat sper coincidența, un Lionel pe bancă, unul pe teren, ambii încercând să aducă Argentina spre o performanță notabilă la, probabil, ultimul mare turneu final din cariera lui Messi. Iar felul în care a arătat Argentina cu Italia nu face decât să cultive speranțele încolțite anul trecut pe vremea asta.
O să spuneți – și pe bună dreptate – că un meci cu această echipă a Italiei e destul de puțin relevant. În paranteză fie spus, ceea ce se întâmplă cu ”squadra azzurra” e uluitor, căci n-a trecut nici un an de când eram toți impresionați de ea și-o vedeam inclusiv o candidată la titlul suprem din Qatar. Totuși Argentina, căci despre ea e vorba acum, are 32 de meciuri la rând fără eșec, ultima dată când s-a întâmplat fiind acea semifinală cu cântec de la Copa America 2019, contra Braziliei, în urma căreia Messi a și fost suspendat. Totuși Argentina are un lot cât suficient de competitiv, nu are motive să simtă prea multe complexe în raport cu Brazilia sau cu Franța, Germania ori Anglia. Scaloni pare să fi izbutit ceea ce altora nu le-a ieșit, să unească un vestiar, să-l transforme într-o familie și să-l facă să interpreteze aceași linie melodică. Sub comanda dirijorului Messi
Normal ar fi ca al doilea sezon la Paris să-l aducă pe Messi mai aproape de starea pe care și-o dorește. Iar dacă Messi e fericit, Argentina se umple de speranțe.
Lasă un răspuns