Scriam în avancronica semifinalei de pe ”Bernabeu” că-n astfel de partide, în această fază a Champions League, orice detaliu contează. Fie el cît de mic. Vă invit să vă amintiți faza din care Real Madrid marchează golul victoriei! Mai exact momentul din care pleacă ea. Pleacă, v-ați amintit cred, dintr-o mare ocazie a lui Bayern. Ocazie venită după mai bine de un sfert de oră în care posesia campioanei Germaniei s-a situat undeva la 90 de procente, după un sfert de oră în care jucătorii Realului nu găseau soluții să iasă din jumătatea propriei jumătăți, după un sfert de oră în care centrul terenului devenise un soi de cortină de fier. Un sfert de oră la capătul căruia publicul de pe ”Bernabeu” începuse să murmure, acel murmur al marilor stadioane care e teribil, care te face, jucător al echipei gazdă fiind, să-ți tremure picioarele. Chivu mi-a povestit asta, la un moment dat, vorbind despre ”San Siro”. Pe ”Bernabeu” e la fel. Cu puțin înainea fazei de care vorbesc, Ramos greșește o pasă destul de simplă, încearcă să scoată undeva spre stînga, spre zona lui Cristiano, dar Cristiano era de negăsit în marea de tricouri roșii ce păreau mai multe, iar murmurul se transformase deja în ușoare fluierături.
Apoi a venit ocazia lui Kroos. O reluare simplă, la care Casillas nu cred că avea șanse, dar care izbește spatele lui Pepe. Apoi se declanșează contraatacul. Finalizat de Benzema, dar, vă invit din nou să revedeți faza!, plecat tot de la Benzema, care a avut marea inspirație, eu aș zice și personalitate, să țină puțin de minge și să nu reacționeze la primul instinct care, pesemne, îi solicita să o degajeze. A ținut-o, a ridicat capul și i-a dat-o lui Isco. Iar Isco a făcut același lucru. A așteptat, în stilul cel mai pur al lui Mesut Ozil, care-l enerva de cele mai multe ori pe Mourinho, adeptul tranzițiilor rapide, pînă cînd Cristiano s-a eliberat. Ceea ce a urmat, știți deja. Cursa colosală a lui Coentrao, pe care sincer nu-l credeam capabil de așa ceva, erorile în lanț ale lui Rafinha, Boateng și Dante, de poziționare, de decizie, de intervenție, pasa decisivă și apariția lui Benzema care să închidă o acțiune pe care el a început-o. Karim Benzema, după părerea mea cel mai bun atacant pe care acest Real Madrid al lui Cristiano și Bale îl poate avea.
Dacă Tony Kroos dădea gol la acea fază, e greu de spus ce s-ar fi întîmplat mai departe. Eu presupun că Bayern rezolva problema calificării încă din tur. E o presupunere, mă bazez pe cele 18 minute de dinainte și pe ideea, pe care am spus-o, scris-o și repetat-o de multe ori, că fotbalul e o stare de spirit. La 0-1, cu Cristiano absent, așa cum de altfel a fost cît timp a stat pe teren (mie mi-a amintit de Messi, dar ăsta e un alt subiect, cred că băieții ăștia doi au dus rivalitatea dintre ei prea departe și au ajuns la limita rezistenței fizice), cu publicul iritat și cu fotbaliștii lui Guardiola stăpînind mingea mi-e greu să văd alt scenariu. E însă unul SF, căci scenariul adevărat a fost cel petrecut pe gazon, nu cel imaginat.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Un detaliu îți poate da peste cap toată strategia. Asta i s-a întîmplat lui Guardiola. Am spus la Euro Fotbal, după meci, că Bayern a pierdut meciul pe mîna lui Pep. Îmi mențin părerea, dar ea nu se referă la stilul lui Guardiola. Această filozofie, pentru el, nu se negociază. Cînd a fost adus la Bayern se știa că ăsta e stilul lui, iar eu cred că de aia a și fost adus. Cei care se reped să critice actualul joc al lui Bayern și-l compară cu cel al lui Heynckes uită că Heynckes nu a fost dat afară ca să fie pus Guardiola (așa cum am crezut chiar și eu la un moment dat), ci a ales el să plece din motive ce țin de familie, de soție și pe care nu are rost să le comentăm. Pep a fost adus tocmai pentru că propunea un alt stil, iar asta însemna o nouă motivație pentru un grup de jucători ce tocmai cîștigase totul. Guardiola a venit cu stilul lui, pentru că el nu e un oarecare, e un tip care a cîștigat cam cît a cîștigat și Heinckes, ba chiar ceva mai mult, avînd aproape jumătate din vîrsta lui. Pep nu era un ucenic, un secund, care să ducă mai departe munca principalului, așa cum, de exemplu, a făcut Tito Vilanova la Barcelona cu munca lui Pep, atît cît a putut s-o facă.
Faptul că Guardiola a reușit să cîștige campionatul în Bundesliga așa cum a făcut-o e o realizare foarte mare, pe care mulți o văd, eronat însă, banală. Știți de cîte ori a repetat Bayern cîștigarea campionatului din 2000 încoace? O singură dată, în 2005 și 2006, cu Magath antrenor, un antrenor obsedat de pregătirea fizică și extrem de distant atunci cînd venea vorba de tactică. În paranteză fie spus, din 2000 încoace, Bayern a avut, pînă la Guardiola, 9 ocupanți ai postului de antrenor, ceea ce nu-i cea mai bună dovadă de stabilitate.
Revin însă la ideea de mai sus. Anume că Bayern a pierdut meciul, rămîne de văzut dacă nu cumva și calificarea, pe mîna lui Guardiola. Nu de mult scriam despre Pep că e antrenorul cu sute de planuri. De data asta n-a fost. Să admitem că formula de start, cu Lahm în centru și Rafinha în bandă, a avut motivația ei. Dar s-a văzut destul de repede că nu funcționează. ”Omul cu sute de planuri” a întîrziat însă foarte mult pînă a găsi un al doilea plan. Gotze și Thomas Muller au primit prea puține minute (de altfel Bayern a avut acea reacție de mare campioană la final cu ei doi în teren), mult prea tîrziu a realizat Guardiola că Ribery nu e în formă, iar Schweinsteiger e depășit constant de Modrici în zona centrală. Apropo de Modrici, uriaș meci făcut de el și de Xabi Alonso!
Și i-aș mai găsi o eroare lui Guardiola. N-o să comentez ceea ce a spus Beckenbauer. Are tot dreptul s-o facă, deși mie mi se pare că un pic vorbește din frustrare, pentru că pe el nu l-a întrebat nimeni atunci cînd a fost adus Pep, se spune că nici n-a știut și a aflat din presă, laolaltă cu toată lumea. Cred că Guardiola a greșit acum o lună, atunci cînd, după ce a devenit campion al Germaniei, a permis o relaxare a jucătorilor săi, spunîndu-le că acum trebuie să se concentreze exclusiv pe Champions League. În fotbal, o scădere și cu 5 procente a concentrării poate fi contraproductivă. Într-un fel, Guardiola plătește el factura transformării campionatului german într-un monolog bavarez, prăpastia existentă între Bayern și restul competiției fiind extrem de mare. Dar Pep trebuia să găsească metode de a-și ține echipa în priză și-n campionat, de genul recordurilor pe care le tot inventa la Barcelona, de exemplu.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Nu e drept totuși să vorbim doar de Guardiola și să nu pomenim nimic de Ancelotti. Care a cîștigat duelul tactic miercuri seară. Pe undeva, lui Pep i s-a întîmplat ceea ce el însuși i-a făcut lui Mourinho, acum 3 ani: cînd credea că are toate răspunsurile, a venit Ancelotti și i-a schimbat întrebările la examen. Cu o lună în urmă, Ancelotti era criticat din toate părțile, după eșecul din Clasico, în campionat. Atunci a propus un stil de joc ce nu i-a folosit. L-a schimbat pe parcurs, iar în finala Cupei cu Barcelona și în turul cu Bayern a reactivat vechile obiceiuri ale echipei, acele contraatacuri fulgerătoare din epoca Mourinho. Și cu Bayern modulul inițial, 4-3-3, s-a transformat de cele mai multe ori în 4-4-2, pe faza de apărare în special, care i-a permis o acoperire mai bună a spațiilor din teren, dar i-a și găsit lui Isco o poziție favorabilă. Spre deosebire de Guardiola sau Mourinho, Ancelotti e un tip maleabil, care nu ezită să-și schimbe strategia atunci cînd e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-și recunoască erorile.
Mai e de jucat un meci însă. 1-0 e un scor bun pentru calificare, însă nici pe departe suficient. Bayern e o echipă rănită, iar faptul că, la Munchen, în mod normal vor reveni Cristiano și Bale aproape de forma maximă poate fi o mică bătaie de cap pentru Ancelotti. Cristiano și Bale sînt două bestii, dar a le cere să se apere și să atace cu aceeași intensitate timp de 90 de minute înseamnă a le scădea randamentul acolo unde sînt ei periculoși, pe contre.
Dincolo de rezultat, Ancelotti a recuperat starea de spirit în rîndul jucătorilor săi. Pepe, Ramos, Coentrao, Carvajal au fost uriași, Xabi Alonso imens, Modrici de asemenea, Isco de asemenea. Cu o asemenea bază de plecare, cu două rachete pe benzi și cu Benzema inspirat în față, cu avantajul golului de pe ”Bernabeu”, Real e acum favorită certă la calificare, iar Gurdiola va trebui să scoate tot ce e mai bun din inspirația lui și a elevilor săi pentru a trece mai departe.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
După o primă semifinală care a semănat cu o ședere pe scaunul stomatologului fără anestezie sau, hai să nu fim așa răi!, cu o anestezie care nu prea a prins, Real Madrid și Bayern sînt chemate să readucă fotbalul în prim-plan. Să readucă golul în prim-plan, să creeze și nu să distrugă. La momentul tragerii la sorți, îmi doream ca semifinalele să fie Bayern-Atletico și Chelsea-Real, dar văzînd ce s-a întîmplat marți seară cred că e mai bine cum a ieșit, căci dacă, prin cine știe ce posibilitate, Atletico și Chelsea se întîlneau cumva în finală era foarte posibil să avem un ultim act mai închis chiar decît acel Juve-Milan din 2003.
Și am mai înțeles ceva după meciul de pe ”Calderon”. Am înțeles de ce Jose Mourinho a avut atîtea probleme la Madrid și de ce n-a reușit și la Real ceea ce a izbutit la Porto, la Chelsea, la Inter și acum iar la Chelsea. Mourinho ăsta e, nu va putea fi schimbat niciodată, ăsta e stilul lui, e generator de performanțe și trofee, dar jocul pe care-l propune nu te va face niciodată să te îndrăgostești de echipele pe are le antrenează. La Real Madrid n-ar fi putut pune în scenă un astfel de scenariu niciodată, cu 4 mijlocași centrali n-ar fi putut apărea niciodată pe ”Bernabeu”. Simeone e și el un admirator al acestui stil, dar parcă un pic mai maleabil, dovadă și golurile pe care Atletico le-a dat în partide din deplasare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să ne întoarcem la meciul de pe ”Bernabeu”. Din capul locul spun ceea ce am mai spus și cu alte ocazii: cred în continuare că Bayern e cea mai puternică echipă din lume. Asta nu înseamnă automat că va elimina Realul ori că va cîștiga din nou Champions League. De la ”sferturi” încolo, în Champions League e posibil orice și nu întotdeauna echipa mai puternică se califică mai departe sau cîștigă trofeul. Traversăm etapa competiției în care cel mai mic detaliu poate fi decisiv în economia calificării, un detaliu însemnînd o greșeală de apărare, o execuție fabuloasă, chiar o eroare de arbitraj. Barcelona în 2009 nu era mai bună decît Manchester United și cu toate astea a cîștigat trofeul, la fel cum în anul următor Inter nu era mai bună echipă decît Barcelona și cu toate astea s-a calificat în finală, la fel cum în 2012 Chelsea nu era mai bună nici decît Barcelona, nici decît Bayern și le-a bătut pe ambele, cîștigînd competiția.
Am citit undeva că e pentru prima dată în acest sezon cînd Bayern nu pleacă drept favorită la casele de pariuri într-un meci. Nu știu dacă e așa, pariurile nu m-au atras niciodată, dar nu știu cît de corectă e cotația și nici nu știu pe ce se bazează, căci Bayern e totuși deținătoarea trofeului, chit că Real Madrid e foarte puternică pe teren propriu, iar factorul ”Bernabeu” e extrem de important. Va fi extrem de interesant de văzut cum va aborda Ancelotti acest joc, dar la fel de interesant e și cum îl va aborda Guardiola. Din start, atunci cînd vom vedea primul ”11” la ambele echipe, vom putea descifra ceea ce gîndesc cei doi.
Sînt încă incerte condițiile în care se află Bale și Cristiano Ronaldo. Oficial ei sînt refăcuți si sînt la dispoziția lui Ancelotti, dar abia în teren se va vedea în ce capacitate fizică se află. Pentru Ancelotti e o decizie grea. Dacă Bale și Cristiano sînt apți, ei trebuie să joace, dar mai departe Ancelotti trebuie să aleagă între Di Maria și Isco. Di Maria e în mare formă, dar cu Isco pe teren, Realul a reușit o prestație consistentă cu Barcelona, în finala Cupei, dar și cu Borussia, în repriza a doua a returului de la Dortmund, cînd coșmarul se ițea pe la genele madrilenilor. Senzația e că Xabi Alonso și Modrici se simt mai in siguranță cu Isco alături de ei, un mijlocaș totuși, care nu aleargă la fel de mult ca Di Maria, nu crează atîtea situații de gol precum argentinianul, dar nici nu se se expune atît de tare pe fază defensivă. Să ne amintim meciul cu Barcelona de pe ”Bernabeu”! Di Maria a fost un coșmar pentru Dani Alves, dar zona pe care el o lăsa liberă prin permanenta mișcare în teren s-a dovedit propice paselor între linii ale catalanilor. Iar noțiunea asta, de pase ”între linii”, inventată de Luis Aragones la Euro 2008, a fost dusă aproape de perfecțiune de Guardiola la Barcelona.
Dacă va intra Isco de la început, vom presupune că Realul va căuta posesia, va încerca să se lupte cu Bayern petru acest aspect. Dacă va intra Di Maria, pare limpede că va ceda posesia și va încerca să reacționeze pe contră. Eu unul cred că așa va fi, căci e foarte greu să cîștige cineva duelul posesiei cu Bayern. Din acest considerent, aș fi vrut să văd o confruntare Barcelona-Bayern, cred că ar fi fost interesant.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
În ceea ce-l privește pe Guardiola, are și el o decizie de luat: unde va juca Lahm? Fundaș dreapta sau mijlocaș central? Dacă vrea să joace la siguranță, Pep îl va folosi pe Lahm în centru, alături de Schweinsteiger, care nu poate lipsi la o astfel de partidă. Dacă va juca în dreapta, pe poziția obișnuită de fundaș lateral, Guardiola va încerca să acționeze pe acea parte, în zona lui Coentrao, cu perechea Lahm-Robben, ce poate fi devastatoare. Presupun că în atac va apărea Mandzukici, alături de Robben și Ribbery, deși la Pep nimic nu e sigur, mi se pare antrenorul cel mai orientat spre surprize din fotbalul actual. Nu ar fi de mirare așadar un prim ”11” fără vîrf de atac, cu Thomas Muller acționînd ca ”9” fals, așa cum a mai făcut-o. În orice caz, absența lui Thiago deschide mai multe ipoteze, căci dacă fostul mijlocaș al Barcelonei ar fi fost apt de joc sînt aproape sigur că ar fi fost titular alături de Toni Kroos în linia de mijloc.
Marea problemă a lui Bayern și a lui Guardiola vine din zona fundașilor centrali. Boateng nu pare într-o formă grozavă, Dante are momente cînd greșește nepermis, iar Javi Martinez nu cred că e o soluție în fața furtunilor ce se anunță pe părțile lui Cristiano și Bale. Momentele de slăbiciune ale campioanei Germaniei au apărut atunci cînd adversarii au încercat și reușit un pressing foarte avansat și foarte agresiv, care să-i facă pe fundașii centrali să coboare la nivelul lui Neuer. În această situație, jocul de pase pe care-l impune Guardiola nu se poate derula foarte curat, mai ales că lipsește Thiago, un fotbalist care poate primi și controla lejer mingea cu spatele la adversar.
De văzut însă dacă Real poate face acest pressing. Cu Cristiano, Bale și Benzema în aceeași formulă pare destul de greu, dar dacă se va reuși asta fie și pentru o perioadă scurtă de timp, Madridul poate profita de eventualele pierderi de balon ale nemților.
Ceea ce e important e că, în principiu, vom avea un meci de fotbal adevărat.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Așadar, inevitabilul s-a produs: David Moyes a fost demis de la Manchester United. Sec, printr-un comunicat banal și o postare de confirmare pe internet. Așa cum sînt, de altfel, toate demiterile. În orice eveniment de genul ăsta există un gust amar, nu e ușor să fii dat afară, dar nici să dai afară nu e cel mai simplu lucru de pe pămînt. Mai ales la Manchester United, club la care, de cînd cu Sir Alex Ferguson, cuvîntul de ordine a fost stabilitatea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Era însă, așa cum am spus mai sus, inevitabil. Eșecul cu Everton a confirmat, cu o lună înaintea finalului de campionat, că Manchester United, unul dintre marile branduri ale fotbalului mondial, nu se va regăsi în sezonul următor în nici o competiție europeană. Nici măcar în Europa League, care, chiar așa cum e ea, o soră ai mică și mai prost îmbrăcată de niște părinți un pic cam prea preocupați de sora cea mult premiată și apreciată numită Champions League, chiar așa cum e ea spuneam, ar fi asigurat un minimum de expunere unui club al cărui succes financiar se leagă și de acest lucru. Pe undeva există și o parte bună a acestei părți foarte rele, căci dacă privim exemplele Liverpool și Roma observăm unele avantaje certe ale neparticipării în Europa. Dar a reuși să profiți de această parte bună ține de o planificare excelentă a sezonului ce va să vină, în special din punct de vedere al lotului.
Revenind la David Moyes, temerile celor sceptici în momentul numirii sale s-au confirmat. M-am numărat printre acești sceptici care au considerat că David e prea mic pentru Goliath-ul din Manchester. Scriam atunci: ”există o certă preocupare în rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?”. Mi se pare că n-a prea avut.
M-am bazat și pe ideea că o succesiune la tronul unui imperiu nu-i niciodată simplă. La Manchester United am avut mai degrabă un soi de dictatură. Domnia lui Sir Alex Ferguson cam asta a fost, căci nimeni nu mișca în front în fața lui, iar cel ce mișca, fie că se numea Beckham sau Van Nistelrooy, pleca. Deciziile sale, de multe ori chestionate de presă și de specialiști, nu erau discutate de vestiar, care le accepta așa cum erau. Jucătorii acceptau, vezi Rooney, și situații mai puțin plăcute pentru ei, dar o făceau cu convingerea că Sir Alex știe ce face. După orice dictatură, succesiunea nu prea se face lin. De cele mai multe ori apare haosul și e nevoie de ani pentru ca lucrurile să-și revină.
David Moyes a beneficiat de educația fanului englez. Care murmură pe stadion, e supărat pe nereusite, se îmbată crunt la eșecuri, mai crunt ca la victorii, dar la meciul următor vine și e alături de echipă. Am tot citit paralelisme cu situația lui Sir Alex Ferguson, cu debutul său la United. Mi se par lipsite de sens. Cine era Manchester United atunci? Un club mare în Anglia, intrat însă într-o profundă criză de personalitate, dar cam atît. Cine-i Manchester United azi? În primele trei echipe din lume, poate chiar prima din anumite puncte de vedere. Cînd a venit Sir Alex, cuvîntul marketing era ceva bizar pentru fani, acum e atuul principal al acestui club. Marketingul nu se poate construi însă fără rezultate. Dar nici fără management. Și cum rezultatele au lipsit cu desăvîrșire în acest sezon, inevitabilul s-a produs.
Deja despre David Moyes nu mai are rost să vorbim. Șirul său de recorduri negative a fost discutat, comentat, analizat, ironizat. Rămîne un antrenor onest față de meserie, un antrenor bun poate, dar care a avut ghinionul să preia pe United în cel mai nepotrivit moment.
Cred că Sir Alex Ferguson intuia ce moment urmează pentru și de acea a ales să plece. S-a tot vorbit despre o operație la șold, care l-ar fi scos din circuitul antrenamentelor aproape jumătate de an, dar, sincer, nu-mi amintesc să fi văzut ulterior imagini cu Sir Alex refăcîndu-se după o asemenea operație. Mai degrabă cred că a fost un motiv. Poate că, la 75 de ani, și ”dictatorului” Ferguson i-ar fi fost greu să le completeze formalitățile de check-out unor oameni, precum Rio Ferdinand, Vidici, Evra, chiar și Giggs, eventual Nani, Young sau Carrick, cu care lucrase atîția ani sau pentru care insistase atît ca să fie cumpărați. Mai cred și că Sir Alex intuia că e nevoie de un antrenor cu personalitate care să vină după el. De aceea s-a dus la New York după Guardiola, de aceea a insistat pentru Mourinho. Pep deja fusese antamat de Bayern, iar Mourinho n-a fost dorit de Sir Bobby Charlton, din considerente ce țin de felul de a fi al portughezului. Numai că, așa cum e el, Mourinho nu cred că ar fi adus pe United în situația în care e azi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
Mai nou, și cu asta mă uit spre viitor, există zvonuri că Manchester United ar sonda disponibilitatea lui Mourinho de a prelua echipa din vară. În cartea sa despre Mourinho, ”Preparense para perder” (tradusă recent în engleză și lansată pe teritoriul Angliei, ziaristul Diego Torres (de la El Pais) vorbește despre criza de nervi pe care a avut-o portughezul în momentul în care a aflat că Moyes a fost numit în locul lui Sir Alex. Dar și despre visul său de a se așeza pe banca lui Manchester United. E o posibilitate, la fel cum, alte zvonuri vorbesc despre Gaurdiola, care și el, ca și Mou, ar fi fost întrebat despre disponibilitatea de a lăsa pe Bayern. Cît ar trebui să dăm crezare unor astfel de zvonuri, sincer nu știu. Fotbalul e atît de complex, dar și pervers, și oferă atîtea răsturnări de situație încît ne putem aștepta la orice. Se mai vorbește de Jurgen Klopp, de Van Gaal, care e dat și mare favorit, dar nu puțini sînt cei care ar paria, mai ales că-n Anglia chestia asta a pariurilor e un hobby, pe varianta Ryan Giggs.
Oricine va veni, trebuie să-și asume însă un soi de revoluție. Mai întîi în ceea ce privește plecările, și nu va fi așa simplu. Apoi urmează venirile. United va trebui să cheltuie nu mult, ci foarte mult dacă vrea să revină în lupta pentru titlu. Faptul că nu e în Champions League poate fi o mică problemă, dar brandul Manchester United rămîne o garanție. Însă nu la infinit, iar un al doilea eșec ar însemna, din acest punct de vedere, o mare problemă. Un sezon compromis mai merge, o acumulare de compromisuri poate fi periculoasă, iar ieșirea la lumină, vezi Liverpool, e foarte foarte grea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Știu că nu se trăiește din amintiri, dar cîteodată amintirile mai alina suferințe. Așa că vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson, în amintirea vremurilor de altădată:
”Nu întotdeauna cîștigă cei mai buni, de multe ori cîștigă cei care luptă mai mult”. E declarația lui Diego Simeone de după meciul cu Barcelona, la capătul căruia Atletico Madrid s-a calificat în semifinalele Champions League. Mulți consideră această calificare drept o mare surpriză a acestei ediții, dar dacă stăm bine să ne gîndim nu e chiar așa. Sigur că Barcelona pleca, din start, cu un ușor avantaj la punerea în balanță a șanselor, dar acest avantaj venea mai mult din experiența mai mare a jucătorilor de a gestiona astfel de partide decît din forma arătată de ei, căci de multe ori experiența e la fel de importantă ca forma. În fond, Atletico era și e lider în Primera Division, cu un punct mai mult decît Barcelona, așa că nu se prea susține calificativul de mare surpriză.
Brusc, internetul s-a umplut de fani ai lui Diego Simeone. Și ai lui Atletico Madrid. Sînt oameni care au descoperit abia acum această echipă sau acest antrenor. Și nu e drept. Atletico nu e Malaga din sezonul trecut, venită oarecum de nicăieri și care a fost la cîteva secunde de o calificare miraculoasă. La cîteva secunde și la o ridicare de fanion, dacă e să ne amintim bine. Aia da, ar fi fost o mare surpriză. Aici nu. La momentul tragerii la sorți, Gică Craioveanu vedea șanse egale pentru Barcelona și Atletico, ba chiar ne-a spus, într-un moment în care nu eram în direct, că Barcelona nu va trece. Și iată că a avut dreptate. Deja Barcelona a jucat 5 meciuri cu Atletico în acest sezon și n-a cîștigat niciunul. Iar în aceste 5 meciuri, Messi n-a apărut. Nu e întîmplător. La fel, nu e întîmplător faptul că nimeni nu mai vorbește acum că Atletico nu merita calificarea, așa cum se vorbea după meciul tur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Prin august anul trecut scriam aici că Atletico e cea mai bună echipă fără minge. Imediat după prima manșă a Supercupei Spaniei. După victoria de pe ”Bernabeu”, scriam că Atleti e cea mai în formă echipă din Spania. Tot atunci, scriam, textual: ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu.” Se pare că un pic de dreptate am avut. De fiecare dată s-au găsit oameni care să-mi spună că Atletico nu va rezista prea mult, că nu va putea duce ritmul pe trei fronturi cu un lot destul de restrîns. Poate că era normal să gîndească așa, căci Primera Division ne obișnuise în ultimii ani cu un etern duel Barcelona-Real pentru titlu și o prăpastie căscată din prima treime a campionatului între locul doi și locul 3. Au trecut de atunci multe săptămîni în care am tot așteptat ca Atletico să cadă, să se piardă, să iasă din lupta pentru titlu. S-a întîmplat un scurt circuit, imediat după eliminarea din Cupă în fața Realului, dar norocul s-a întors către Manzanares și a făcut ca Real Madrid și Barcelona să se împiedice, la rîndul lor, dar și să joace meciul direct. Același noroc care, de exemplu, a făcut ca loviturile de cap trimise de Messi și Neymar să mîngîie bara în loc să intre în poartă. Dacă una dintre cele două ocazii era gol, nu știu dacă mai scriam astăzi despre calificarea lui Atletico.
Dar norocul face parte din joc, nu-i așa? Și se transformă în aliat al celui care-l forțează. Atletico Madrid și-a creat de mult propria identitate. După chipul și asemănarea lui ”Cholo” Simeone. Nu cred că-și poate cineva imagina în momentul ăsta un Atletico Madrid jucînd în stilul Borussiei Dortmund, să zicem. Dacă am încerca asemănări jucător per jucător poate că ne-ar ieși ceva. Simeone însă nu-i Klopp. Lui nu-i place să atace, ăsta e el, pe stil italian, mai degrabă, poate și pentru că s-a format oarecum la școala asta. Ajuns la 43 de ani, Simeone pare obsedat de cifra 4. Cele două linii de 4 pe care le formează în fața careului propriu se văd atît de bine, la televizor sau pe stadion, încît sînt convins că antrenamentele se bazează mult pe asta. Cele două linii de 4, foarte apropiate una de alta, cu jucători parcă prinși într-un cordon, au făcut ca Barcelona să arate, miercuri noapte, ca un tenisman care dă la perete.
Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, acea expresie venită dintr-o limbă de lemn a trecutului, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul. Simeone e legătura dintre echipă și fani, e cordonul ombilical ce leagă fotbalistul de suporter și face ca Atletico, acasă, să joace de cele mai multe ori în 12. Din punctul ăsta de vedere, dintre toate cele 4 semifinaliste, Atletico are de departe cel mai frumos public.
Ce a înseamnat Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa. Aducerea sa a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.
Ce înseamna antrenorul Diego Simeone la acel moment merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, dispărut între timp în noapte. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.
Simeone a făcut din Atletico nu doar o echipă ci o stare de spirit. Iar fotbalul e, o s-o spun de fiecare dată cînd am ocazia, o stare de spirit. Nu știu ce va face Atletico de acum înainte. E posibil ca sezonul să fie unul pierdut, căci adversarii din Champions League sînt tare grei, iar în campionat mai sînt destule etape și program mai greu decît al Barcelonei. Seri precum cea de miercuri vor rămîne însă pentru fani memorabile.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Două vorbe și despre Barcelona. Din 2007 încoace a fost mereu prezentă în semifinalele Ligii. Acum trebuie să digere și acest eșec. N-o să mă refer la Tata Martino, căci deja m-am plictisit. Omul n-are nici o vină, de vină sînt cei care au aruncat un antrenor fără personalitate într-un vestiar prea plin de personalitate. Să forțezi golul egalizator, care, mare atenție!, te-ar fi dus în prelungiri nu te-ar fi calificat, dar să-l scoți pe Iniesta mi se pare cam mult. Tocmai pe Iniesta. N-o să mă refer nici la Messi, care e acum linșat mediatic de toți cei care și-au rumegat frustrările în momentele sale de glorie. Eu nu pot să cred că Messi n-a vrut, nu mă convinge nici acea cifră a kilometrilor alergați. Totuși nu-i cal să alerge, e un fotbalist care aleargă dacă are de ce sau pentru ce. Messi e același care a cîștigat aproape de unul singur pe ”Bernabeu”. Cu Simeone însă nu-i merge. E al 5-lea meci consecutiv împotriva lui Atletico în care nu dă nici gol nici pasă decisivă. Ne-am obișnuit ca Messi să cîștige de unul singur, dar tocmai pentru că a făcut-o de foarte multe ori am uitat că fotbalul e un sport care se joacă în 11 contra 11 și ne mirăm atunci cînd n-o mai face.
Pentru Barcelona, finala Cupei de săptămîna viitoare e un meci esențial. Dacă va cîștiga, își va recăpăta starea de spirit cu care să atace finalul de campionat. Să nu uităm totuși că meciul decisiv s-ar putea juca pe ”Camp Nou” și să nu uităm că-n ultima jumătate de oră a meciului tur, Atletico a părut sufocată. Poate că și atunci s-a jucat calificarea. Așa moartă cum e, Barcelona e capabilă să se regenereze și să cîștige și cupa și campionatul. Nimic nu e pierdut pînă nu e pierdut definitiv.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Doar în Champions League se mai văd situații de genul ăsta. Doar aici noțiunea de ”foarte aproape” e, de fapt, foarte departe. Despre cît de departe poți fi de cele mai multe ori cînd ești aproape s-ar putea discuta mult și bine. Pe undeva ideea derivă dintr-o alta, cea a certitudinilor și a dubiilor, e mult mai bine să ai dubii decît certitudini, oamenii care n-au dubii sînt cei mai predispuși la certitudinea eșecului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să vorbim totuși despre fotbal! Despre certitudinea unei calificări mai departe. Real Madrid o cam avea. Explicabil, pe undeva. De unde, probabil, și lipsa dubiilor. Lui Anceloti i-a trecut glonțul pe la ureche. Ar fi fost prea de tot pentru un antrenor de succes ca el să mai înregistreze un eșec de asemenea proporții, vecin cu umilința. Probabil că, la 2-0 pentru Borussia, atunci cînd Mkhitaryan a trecut și de ”San Iker” și se pregătea să trimită meciul în prelungiri, prin fața ochilor i-au trecut alte episoade asemănătoare din cariera lui. Acea finală cu Liverpool, acea eliminare cu Depor, poate chiar ultimul Clasico. Dacă armeanul inventat de Mircea Lucescu nu țintea un stîlp de cîțiva centimetri ci spațiul mult mai mare al porții și se făcea 3-0, nu știu zău dacă Real putea reveni. Chit că Ronaldo putea să intre, și chiar cred că ar fi făcut-o într-un astfel de moment.
Aș vrea să mă refer în cele ce urmează la Jurgen Klopp. Am mai făcut-o pe acest blog, dar merită să insisit. Omul e un personaj. Înainte de asta, trebuie recuperat un adevăr, căci mi se pare că asistăm la un ușor masacru mediatic al Realului. Madridul a făcut o repriză secundă notabilă, pe care mulți o trec în plan secund. După o primă parte oribilă, Ancelotti a mutat inspirat cu Isco, iar echipa sa a avut destule ocazii de a marca. Să nu uităm că a lipsit Cristiano, element la fel de important ca lipsa lui Lewandowski din tur, căci eu cred că dacă era Cristiano pe teren măcar o ocazie din repriza a doua se fructifica, plus penaltyul pe care, în mod bizar (cu Xabi Alonso, Modrici și Benzema în teren) l-a bătut Di Maria.
Despre Klopp acum. Ilie Dumitrescu a spus la Euro Fotbal un lucru tare adevărat. Că ar merita Klopp o echipă cu potență pe măsura calităților sale, a ambițiilor sale a felului în care înțelege să-și facă meseria. Și cred că e adevărat, chit că se vor supăra fanii Borussiei pe mine. Dortmund nu are cum concura, financiar vorbind, în momentul ăsta, cu marile forțe ale continentului. Am citit de curînd o analiză a situației economice a clubului. Sănătoasă, e limpede, dar asta nu implică și performanță. Borussia e condusă după principii economice extrem de solide, n-o să intru în detalii acum căci nu ăsta e subiectul, cu idei foarte bine conturate și cu reguli. Dar tocmai aceste reguli fac ca Gotze să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Lewandowski să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Reus să plece și el într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, ca Hummels de asemenea, poate Gundogan, deși aici e un uriaș semn de întrebare în ceea ce privește starea sa fizică. E nedrept ceea ce spun, cu siguranță, dar e un adevăr crud. Cred că din ce în ce mai mult că Borussia e o haină mult prea mică pentru aspirațiile lui Klopp.
Mi se pare un antrenor fenomenal. L-am văzut prima dată în 2006, la Mondialul din Germania. Făcea analize pentru ZDF și ARD. Era la Mainz, avea 40 de ani și nu era atît de cunoscut ca azi. Pe undeva cred că acea experiență televizată l-a ajutat în carieră. Îmi plăceau analizele lui, cît puteam să văd din ele, explicațiile pe care le oferea, greșelile de ordin tactic pe care le descoperea. Acum îmi place și mai mult. Își menține stilul, e fidel principiilor, indiferent de situație. Borussia există prin el, mai bine zis a existat prin el, căci e invenția lui pe undeva, dar de acum înainte mi-e greu să cred că va putea reuși mai mult. Și n-ar fi deloc logic ca reperul carierei sale să fie o finală pierdută cu Bayern și alte bătălii pierdute în Bundesliga, tot cu Bayern. Diferența dintre un antrenor bun și un antrenor mare e dată de performanțe. Iar performanțele înseamnă trofee, nu meciuri frumoase, cupe pe care să le ridici deasupra capului, nu să te regăsești aproape de ele și doar să le privești cu jind. Jurgen Klopp e un antrenor bun, un antrenor deosebit în peisaj, dar mare încă nu e. Citeam părerile unora, care scriau că e mult peste Ancelotti, că e peste Mourinho, că e peste Guardiola. Hmmm. E posibil. Dar cum facem să aflăm asta? Diferența e că toți cei amintiți au niște trofee cîștigate, nu unul, să putem vorbi de noroc, ci mai multe. Iar ideea, pe care iar am auzit-o, să-l vedem pe Pep sau Jose la echipe mai mici, e o bazaconie. Ei sînt antrenori de echipe mari și doar acolo vor antrena, pentru că doar echipele mari își permit să-i angajeze, pentru că trofeele cîștigate de ei multiplică numărul de zerouri din contracte. E ca și cum și-ai dori să-l vezi pe Al Pacino în filme de categoria B, cu bugete reduse. N-o să-l vezi, chit că scenariul ori regia ar putea fi de excepție, căci Al Pacino nu e actor de categoria B.
Pe undeva, în situația lui Klopp era Manuel Pellegrini. Care făcuse o treabă asemănătoare la Villarreal. Toată lumea dorea să vadă dacă Pelegrini e doar un antrenor bun sau poate deveni antrenor mare. A vrut și el să vadă asta, cred că vrea și acum. Dacă va lua campionatul cu City, drumul său se scurtează. La fel e și Klopp. Eu cred că el își dorește primul să vadă la ce nivel e față de cei pomeniți. Și chiar cred că Jurgen Klopp poate deveni nu antrenor mare, ci foarte mare. Dar nu cred că la Borussia e posibil asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am pomenit de Mourinho. Poți să-l iubești sau să nu-l iubești. Poți să te declari de acord cu stilul lui, cu ideile lui, cu concepția lui sau poți să te delimitezi. Dar nu cred că există cineva care să nu-i recunoască valoarea. Poți spune chiar că are noroc, dar nu poți pune doar pe seama norocului tot ceea ce a făcut el pînă acum în fotbal.
Acea cursă de 50 de metri pe care o face după golul lui Demba Ba e o perfectă caracterizare a portughezului. E epic, e de legendă, e demonică dacă vreți. Toți am crezut că se duce să se bucure cu echipa, ei bine nu, el se ducea să dea indicații jucătorilor, să-i spună lui Torres ce să facă, lui Demba Ba unde să stea în minutele de final. În cei 50 de metri parcurși pînă la meleu, lui Mourinho i s-au arătat toate posibilitățile existente pînă la fluierul final, toate detaliile. Pe mine m-a dus cu gîndul la o altă cursă, cea a lui Guardiola, alt antrenor uriaș, pe același stadion, dar în sensul celălalt. La acea semifinală din 2009, cu golul lui Iniesta. Atunci, foarte tînăr fiind și la început de drum, Pep s-a pierdut cu firea, el chiar sărbătorea momentul, și a fost nevoie să intervină Silvinho, fotbalist cu multă experiență, care să-i dea cîteva sfaturi.
Guardiola era atunci, apropo de Klopp, doar un antrenor bun, care urma să cîștige campionatul în Spania. Între timp a devenit un antrenor mare. Dar fără sprijinul unei echipe mari, nu-s convins că n-ar fi rămas doar un pasional pasionat de fotbal.
Cînd pierzi cu 3-1 prima manșă a unei duble confruntări europene, marja de eroare pentru meciul retur e extrem de mică. Dar, chiar așa mică, tot e mai mare decît atunci cînd pierzi cu 3-0 prima partidă. Mai au motive Chelsea și Borussia Dortmund să viseze măcar la o calificare, sau rezultatele de săptămîna trecută fac ca și speranța, cea care moare ultima, să aibă nevoie de aparate pentru a fi ținută-n viață.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să le luăm pe rînd. Chelsea are marele avantaj al acelui gol marcat la Paris. Al acelei greșeli comise de Thiago Silva, o greșeală de care el însuși, ca orice mare fotbalist, și-a dat imediat seama, dovadă manifestarea de bucurie solitară pe care a avut-o la golul de 3-1 marcat de Pastore. Thiago Silva știa că 2-1 e un rezultat foarte complicat în perspectiva unui meci pe ”Stamford Bridge”, căci un gol poate veni de oriunde, dintr-o fază fixă ori dintr-o eroare precum cea comisă chiar de el, dar un 2-0 e mai greu de dat. Mai degrabă ar trebui spus că a da două goluri fără să iei niciunul în fața unei forțe ofensive precum a PSG-ului e un demers cît se poate de complicat.
Pentru Mourinho e finala. Sau, după caz, prima finală. Chelsea e în pericol să cam termine sezonul dacă nu se califică. În campionat nu stă rău, dar cam stă la mîna altora, căci depinde mai mult de rezultatele pe care le vor face City și Liverpool (în ordinea asta văd eu favoritele la titlu în Anglia) decît de meciurile sale. Mourinho știe mai bine ca oricine să agite spiritele în fața unui astfel de joc. Înțepăturile destul de veninoase la adresa atacanților săi nu au venit degeaba înaintea unui duel în care e nevoie mai mult decît oricînd de goluri. Așteaptă reacția celor vizați, o reacție de orgoliu a unor oameni, gen Fernando Torres sau Eto`o, care au mai cîștigat ceva trofe la viața lor, ceva de genul unei mobilizări de tipul ”ia hai mă să-i arătăm ăstuia cine sîntem noi!”. La Real Madrid a mai obținut rezultate în urma unor astfel de mobilizări.
Eu cred că Mourinho va începe cu Eto`o acest meci. Nu-mi vine să cred că va forța un modul fără atacant de careu, așa cum a făcut la Paris, în condițiile în care are nevoie de goluri. Aș zice de mai mult de două goluri, căci PSG, la ce forță ofensivă are, poate marca oricînd. E posibil să joace Lampard alături de David Luiz, căci e nevoie de spiritul lui Frank, al cărui viitor pe ”Stamford Bridge” nu mi se pare atît de sigur. Poate să fie chiar ultima seară de Champions League pentru el. N-ar fi o mare surpriză un ”11” de start cu Eto`o și Torres împreună, cu atacantul camerunez mai orientat spre banda dreaptă, ca la Inter, pe zona unui Maxwell ce nu strălucește la capitolul siguranță defensivă.
Spre deosebire de anul trecut, PSG-ul lui Blanc ține mai mult de minge. În acest sezon are un singur meci în care n-a avut posesie superioară, cel cu Marseille din toamna trecută. În schimb parcă se apară mai prost, căci formula 4-3-3 preferată de Blanc lungește un pic echipa și face ca apărarea să aibă mai multă treabă, căci atunci cînd adversarul începe atacul PSG are mai mulți jucători în spatele liniei balonului și nu cu fața la minge, ca pe vremea lui Ancelotti.
Lipsește Ibrahimovici, dar asta poate să fie, paradoxal, și o veste bună, căci Cavani are ocazia să revină pe poziția care l-a consacrat. Cifrele lui Cavani diferă mult atunci cînd Ibra e sau nu pe teren: are un gol la fiecare 43 de minute cînd suedezul lipsește și un gol la fiecare 199 de minute cînd suedezul e alături de el. Mai există incertitudinea Verratti, dar e mai puțin preocupantă pentru Blanc de vreme ce există opțiunea Cabaye, care chiar cred că ar trebui să joace de la început, pentru că are experiența partidelor jucate pe stadioane britanice.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Real Madrid și Carlo Ancelotti lucrurile sînt un pic mai simple. Totuși un 3-0 în tur nu e chiar un rezultat oarecare. Ancelotti e însă un antrenor trecut prin multe. Aș zice că e antrenorul căruia ni s-au întîmplat foarte multe lucuri imposibile la prima vedere. N-ați uitat, și n-a uitat nici el, de acea finală a Ligii pierdută, cu Milan, după 3- la pauză. Ori de acel 0-4 cu Deportivo, tot la Milan fiind, după 4-1 acasă. Sau de semifinala din 1999, la Juve fiind de data asta, pierdută cu Manchester United la Torino cu 2-3 după ce Juve avusese 2-0. Ori de toate ce i s-au întîmplat în acest sezon la Real Madrid, în confruntările cu echipele mari. Fotbalul nu are logică de multe ori, de-aia e și frumos.
Pentru Ancelotti marea dilemă e Cristiano Ronaldo. Să-l forțeze sau nu, în condițiile în care la antrenamentul oficial de luni s-a văzut că nu e refăcut. Dacă scorul în tur era 0-0 sau 1-0 sau chiar 2-0, cred că l-ar fi forțat. Așa însă nu pare a avea sens, căci o forțare implică riscul unei accidentări mai grave. Mai degrabă Cristiano va începe pe bancă acest meci și, în funcție de necesități, va fi sau nu introdus. Ceva de genul situației lui Messi din returul cu PSG de anul trecut. În lipsa lui Cristiano, Di Maria și Bale vor sta în spatele lui Benzema, iar Illaramendi și Modrici îl vor însoți pe Xabi Alonso la mijloc.
Bietul Jurgen Klopp ar da orice să aibă o dilemă precum cea a lui Ancelotti. Din păcate pentru el nu are dileme, căci nu are loc pentru ele din cauza problemelor. După ce că avea atîția absenți, acum nu poate conta nici pe Kehl, care e suspendat, iar Nuri Sahin e nerefăcut. Dacă în cele din urmă Sahin nu va putea juca, zona de închidere va sta pe umerii necunoscuților Jojici și Kirch, asta dacă nu cumva Klopp va încerca o surpriză aici, cu Grosskreutz dislocat în această zonă, știută fiind capacitatea de adaptare a lui în orice poziție.
Borussia are nevoie de un miracol și e limpede că-l va încerca. Revine Lewandowski și probabil că e ultimul meci european în tricoul Borussiei pentru el, astfel că va încerca, mai ales că e pe propriul teren, să fie generatorul de miracole. Cele 4 goluri din semifinalele de anul trecut sînt greu de atins, căci polonezului îi lipsesc mult oamenii din spate, care să-i ofere mingi. Oferă însă varianta paselor lungi, direct pe el, peste linia de construcție, astfel că e de așteptat un nou episod al duelurilor fizice cu Sergio Ramos.
Borussia are oarecum un model de joc. Cel al ultimei jumătăți de oră de pe ”Bernabeu”. Cred că dacă Lewandowski juca atunci, nu rata șansa unui gol, ceea ce ar fi făcut ca returul de azi să fie primvit în altă dimensiune.
Și totuși, chit că par meciuri cu deznodămînt așteptat, a se citi calificare, e bine să așteptăm înainte de a da verdicte. Pariurile considerate sigure sînt, în general, cele mai păguboase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!