Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mijlocul anilor 90. Italia e vicecampioană mondială, pierduse finala cu Brazilia la penaltyuri, dar fotbalul italian stăpînea Europa și lumea prin Serie A. Campionatul italian era pe atunci ”El Dorado”-ul oricărui practicant al acestui sport, o aglomerare de valori colosală, bazată pe implicarea sponsorilor puternici, dar și pe forța de convingere pe care marile cluburi italiene o aveau față de orice potențială țintă. Era epoca Milanului lui Capello, demn urmaș al istoricului Milan condus pe Arrigo Sacchi. Era și epoca lui Juventus, cu Trapattoni și Marcello Lippi ca antrenori de referință. Era epoca etapei de la 3 după masă, televiziunile încă nu aveau forța de azi și încercau timide să implementeze sistemul pay-per-view într-o țară ce nu părea dornică să-și piardă tradiția partidelor de duminică la prînz (Tele + a transmis primul meci de Serie A în acest format, în august 1993, Lazio-Foggia, cu o audiență de cîteva mii de oameni).
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exista pe atunci o echipă ce ieșea în evidență. Mai întîi prin culorile vii de pe tricouri, ce săreau în ochi. Dar mai ales prin fotbalul oferit. Vorbesc de AC Parma, o grupare dintr-un oraș relativ mic, pînă în 200.000 de locuitori, apărută recent în dansul bogaților din ”il calcio”. Parma a reușit în acei ani să-și facă foarte mulți suporteri în Italia, dar mai ales în afara Italiei. Serie A începea să cîștige teritorii consistente în străinătate, datorită televizărilor din ce în ce mai agresive ale partidelor. Dar și datorită performanțelor de care aminteam mai sus.
Nostalgicii fotbalului italian din acele vremuri, printre care mă număr și eu, trebuie să-și amintească de erupția acelei echipe frumoase, ce devenise repede o pată de culoare în foarte puternicul campionat italian. Cu Nevio Scala pe bancă și cu sprijinul concernului Parmalat, care avea să fie repede asociat cu gruparea ”gialloblu”, Parma avea să devină echipa la modă a acelor timpuri, susținută frenetic de publicul său, dar simpatizată de aproape toată lumea. O sumă de nume, consacrate ori în curs de consacrare, au îmbrăcat de-a lungul acestei perioade tricoul Parmei, de la Buffon, Thuram, Cannavaro, Veron și Crespo pînă la Asprilla, Zola, Brolin, Sensini, Fernando Couto ori Hristo Stoicikov. 8 trofee importante au fost cîștigate în acest timp, cu Nevio Scala mai întîi, dar apoi cu un tînăr Ancelotti ori cu Francesco Malesani. Cupe ale Italiei, Supercupe, trofee europene. Un singur paragraf a rămas neacoperit în excepționalul palmares al acestor ani, titlul în Serie A. Sezonul 1996-1997 a fost cel în care Parma aproape că a atins excelența, dar a terminat doar pe locul secund, la două puncte de campioana Juventus, pe care o bătuse acasă și cu care remizase la Torino.
Acum 20 de ani, așadar, Parma era pe culmi. Logodna cu gloria a durat însă doar 10 ani. În momentul în care Parmalat a început să aibă probleme, Parma s-a îmbolnăvit subit, ca după o cură de lapte stricat. Parmalat era liderul mondial în producția de produse lactate, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Calisto Tanzi, fondatorul concernului și cel care conducea, prin fiul său sau, Stefano Tanzi, echipa de fotbal. Tanzi a ajuns la pușcărie, iar Parma la tragedie. Ieșită de sub umbrela Parmalat și intrată sub cea a unui tănăr afacerist din Brescia, Tommaso Ghirardi, Parma a pătruns într-o zodie nefastă din care n-a mai reușit să iasă. Atunci, Ghirardi a preluat Parma la mare luptă cu Fernando Sanz, fostul președinte de la Real Madrid. N-o să știm niciodată ce s-ar fi ales de această echipă dacă ar fi fost preluată de familia Sanz. Știm însă ce s-a ales de ea cu Ghirardi la conducere.
În 2008, echipa a retrogradat. A revenit după doar un sezon în Serie A, dar lupta pentru trofee fusese înlocuită cu cea pentru supraviețuire. Paradoxal, sezonul 2013-2014 părea a fi cel al unei relansări. În teren, Parma își cîștigase un loc european. În finanțe însă era dezastru, iar transpirația jucătorilor și inspirația lui Donadoni ca antrenor nu și-au găsit premiul meritat. Și asta pentru 300.000 de euro, sub formă de taxe și impozite, pe care clubul nu i-a plătit către stat. Prostie sau hoție, n-o să aflăm prea curînd, deși Ghirardi juca rolul inocentului, ”doar un prost ar putea crede că n-am vrut să plătesc 300.000 de euro după ce am investit 18 milioane și urma să încasăm 8 milioane din participarea europeană”. Atunci a părut o nedreptate, dar lumea a înțeles faptul că Parma avea probleme grave abia cînd Ghirardi a anunțat că vrea să vîndă clubul, dar nu găsea cumpărător. Și asta deși mulți se arătaseră interesați. Un interes ce murea subit atunci cînd, pesemne, își aruncau o scurtă privire în actele contabile. Un singur exemplu, concludent pentru haosul în care a trăit acest club în ultimii ani. Parma are azi 71 de fotbaliști în coproprietate cu alte cluburi, dintr-un total de 200 împrumutați în diverse locuri. Toți aceștia au costat bani, au implicat taxe. Care, neplătite, s-au transformat într-o piatră de moară atîrnată de gîtul unei istorii frumoase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
AC Parma va muri. Într-o formă sau alta. Acum se caută soluții pentru ca echipa să nu dispară, se caută finanțare pentru ca să se poată juca restul meciurilor, astfel ca retrogradarea în Serie B să fie cel mai mic rău posibil. Municipalitatea s-a implicat și ea, dar e greu de făcut rost de bani într-un timp așa de scurt. Parma-Udinese de duminică nu s-a jucat pentru că nu erau bani pentru asigurarea celor nesecare la stadion. Fotbaliștii s-au obișnuit cu situația, sînt neplătiți de luni bune, dar își fac meseria cu o dăruire demnă de o cauză mai bună. Ce exemplu mai bun vreți decît remiza scoasă pe terenul Romei.
Parma a fost o echipă simpatică în anii ”90. A intrat însă pe mîna unor oameni nepotriviți. E un moment trist pentru fotbalul italian, pentru fotbal în general. O echipă frumoasă se stinge și puțini își mai aduc aminte azi de vremurile sale de glorie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.
La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.
Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.
Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.
Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.
Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.
Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.
PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.
PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-o să mă refer prea mult în cele ce urmează la prima manșă dintre Barcelona și Villarreal din Cupa Spaniei. A fost un meci pe care Barcelona l-a terminat bine, deși îl putea termina rău, și pe care Villarreal l-a terminat rău, deși îl putea termina și bine, dar și mai rău. Villarreal a jucat altă partidă miercuri seară pe ”Camp Nou” față de cea pe care o jucase, cu cîteva zile în urmă, în campionat. Marcelino, care e un antrenor dotat, cu o bună lectură a partidelor, dar și dornic să joace fotbal, a înțeles că a încerca în ziua de azi un meci al tranzițiilor cu Barcelona, un meci pe contre, ca să folosesc expresia care e utilizată la noi, devine o loterie din care e mult mai probabil să pierzi. Barcelona de azi, aproape uluitoare transformarea acestei echipe într-o lună și ceva, are o tranziție pozitivă, pe recuperare, care-i permite să-și creeze ocazii de gol la aproape fiecare minge recuperată și la aproape fiecare contraatac pus în scenă. Ține de calitatea celor din fața, de poziția nouă a lui Messi, de felul în care Luis Suarez se înțelege din ce în ce mai bine cu starul argentinian (nu-i simplu să intuiești ce va face Messi și să te poziționezi în consecință, în condițiile în care Messi e imprevizibil), de modul în care Neymar alege să continue anumite faze. Toate aceste detalii vor trebui analizate separat, dar prefer un meci de mai mare amploare ca s-o fac. Villarreal a încercat miercuri să aducă Barcelona în fața meciului care-i convine cel mai puțin, cel al atacurilor poziționale. În mare a reușit, a avut însă și destul ghinion, dar și ghinionul s-a mai înmuiat un pic la penaltyul lui Neymar, căci la 4-1 returul n-ar fi oferit prea multe motive de optimism. Nici la 3-1 nu oferă foarte multe, există însă opțiuni.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer în cele ce urmează la unul dintre cei mai importanți fotbaliști ai Barcelonei de azi. Poate cunoașteți teoria mea, cum că în sportul ăsta există fotbaliști și jucători de fotbal. Ei bine, cred că Javier Mascherano, căci el este subiectul, face parte din categoria fotbaliștilor. Mi se pare destul de clar. ”El Jefecito” este genul de fotbalist pe care orice antrenor l-ar vrea în lotul său, pentru tot ceea ce asigură el. În joc, în vestiar, în viața de zi cu zi.
Cu Villarreal, Mascherano a jucat mijlocaș închizător, în locul lui Sergio Busquets. Poziția sa naturală, chit că la Barcelona a jucat mai mult fundaș central, de cînd Pep Guardiola, omul găselnițelor geniale în fotbalul ultimei decade, l-a distribuit în această zonă. Cu Luis Enrique, Mascherano a mai evoluat în linia de mijloc, chit că majoritatea prezențelor sale a fost în apărare. De fiecare dată cînd a jucat însă la mijloc, ”El Jefecito” a făcut-o perfect. M-am numărat printre cei care au crezut că Macherano nu poate da randament, la Barcelona, pe această poziție. Încep totuși să-mi reconsider ideile. Nu știu dacă și Luis Enrique o face. Probabil că o dilemă tot are vazînd evoluțiile lui Mascherano și siguranța pe care o transmite echipei. Sergio Busquets sau Mascherano? Aceasta e întrebarea.
Poate că ideal ar fi cu amîndoi, unul lîngă altul. Așa a cîștigat Spania titlul mondial și european. Vicente Del Bosque avea un om cu care începea echipele de start, Sergio Busquets. Guardiola la fel. Mai bătrîn decît Pep, mai puțin dornic să riște, Del Bosque l-a așezat pe Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. Pep i-a pus pe Xavi și Iniesta, asta după ce acceptase să renunțe la un colos precum Toure Yaya pentru a-i face loc lui Sergio. Sergio Busquets se mula perfect pe acel joc al Barcelonei, gîndit de Guardiola. Era și este mijlocașul defensiv cel mai ofensiv din fotbalul acestei perioade, mijlocașul defensiv care asigura o fluidizare a jocului care permitea ca mingea să circule rapid și să ajungă repede la cei din față. Mascherano nu are această capacitate. Dar nici Sergio Busquets nu are capacitatea lui Mascherano de a intui ce vor face adversarii, de a fi mereu acolo unde se duce pasa pentru a o intercepta. Mascherano nu va putea fi prezent prea curînd la o acțiune de atac la care să dea o pasă decisivă, pentru Pedro, așa cum a făcut Busquets la Bilbao. Dar nici Busquets nu pare capabil să reusească tackling-urile argentinianului (au fost cel puțin două cu Villarreal impecabile) și nici să aibă efectul corector pe care-l are ”El Jefecito”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Chiar că e o problemă! Mascherano în apărare face aproape întotdeauna un joc corect. Totuși el nu e fundaș, e destul de scund, iar adversarii știu asta și se orientează spre el. Mascherano la mijloc face aproape întotdeauna un joc foarte sigur. Pentru el și pentru echipă. Dar încetinește construcția. Sergio Busquets la mijloc oferă întodeauna soluții, rezolvări, fluidizează, dă cursivitate. Dar are momentele sale de slăbiciune. Barcelona depinde însă foarte mult de acest joc ofensiv. Chit că, spuneam în debutul textului, tranziția sa e din ce în ce mai feroce.
Cred că Luis Enrique, a cărui evoluție de la acel conflict cu Messi merită un articol separat, și-ar dori să poată acționa ca la handbal. Să joace cu Busquets pe atac și cu Mascherano pe apărare. Deocamdată nu poate face asta și trebuie să aleagă. Probabil va merge pe varianta Mascherano în apărare, mă refer aici la meciurile importante, și cu Busquets la mijloc. Eventual cu posibilitatea unei schimbări pe parcursul partidelor, dacă situația o va cere. Asta și pentru că nu are un alt fundaș central de nivelul lui Pique. Sînt convins însă se va gîndi mult pînă să decidă și va avea și o ușoară strîngere de inimă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Remarcabilă e și forma în care se află Dani Alves. Cred că dacă Barcelona se menține pe linia fermă de a nu-i prelungi contractul face o mare greșeală. Dincolo de faptul că nu poate transfera în vară, nici dacă ar putea nu aș fi foarte sigur că ar găsi în momentul ăsta un fundaș lateral dreapta capabil să ofere tot ceea ce oferă Alves. Cuadrado era o soluție, dar s-a dus la Chelsea, Danilo, de la Porto, ar fi alta, dar tot e departe de Alves, Adriano e varianta din lot, dar e extrem de fragil și se accidentează des. Mai rămîne Pedro, pe care sincer îl văd capabil să joace acolo.
P.S. 2
Foarte slab meciul lui Neymar cu Villarreal. Și nu pentru că a ratat penaltyul. N-a fost în meci nici o secundă. Diferența dintre el și Messi aici stă deocamdată. Messi a avut în campionatul trecut multe meciuri în care era de nerecunoscut, în care mergea pe teren. Chiar și așa, la puținele acțiuni la care intervenea, reușea să facă diferența. Neymar mai are de lucru pînă să ajungă acolo.
Despre Marco Reus am citit o sumedenie de bazaconii în ultima vreme. Unii erau convinși că va semna cu Real Madrid. Atît de convinși erau, încît am aflat de la ei că Marco s-a apucat să învețe limba spaniola, a început să-și caute casa pe lîngă Madrid ori e în discuții cu compatriotul Khedira să preia locuința acestuia. Alții erau la fel de convinși că va merge la Barcelona, din iarna lui 2016, atunci cînd catalanii vor putea sa faca din nou transferuri. După aceștia, unica preocupare a lui Reus era unde va putea juca în actuala echipă a Barcelonei. Altfel destul de legitimă dacă e să judecăm lucrurile, ciudat e că preocuparea nu ne era servită și dinspre Madrid, totuși și acolo e destulă înghesuială. Englezii nu erau nici ei mai puțin convinși că va ajunge în Premier League. Unde în Premier League depindea de sursă. La Manchester United era dat aproape sută la sută, dar același procent ne era furnizat și dinspre Arsenal. Mai nou și Liverpool apăruse printre cei interesați, iar Chelsea și City n-aveau cum să lipsească de la această masă. În Germania era mai simplu. Acolo doar Bayern era o destinație și mulți credeau că acolo va merge. Și eu am crezut asta, din diverse considerente, dar se pare că șefii lui Bayern au decis că n-ar fi tocmai bine pentru imaginea lor să mai ia un jucător de la Dortmund. Al treilea era deja prea mult, plus că există informații că nici jucătorul nu era foarte convins de această variantă. Despre PSG pînă acum nu auzisem nimic, dar pînă în vară mai era timp. Cît despre italieni, din păcate pentru ei, campionatul în care toți voiau să ajungă acum vreo 20 de ani nu prea mai poate face față unei concurențe în lupta pentru un nume de talia lui Reus.
Focul s-a stins brusc, temperatura s-a răcit, toată lumea s-a liniștit. Marco Reus a semnat un nou contract cu Borussia, pînă în 2019. Articii, șampanie, poze. Să curgă vinul, să cînte muzica își spun fanii Borussiei, gata să garanteze acum că Marco va îmbătrîni în tricoul galben. Să nu trecem totuși în extrema cealaltă! În fotbalul de azi, a fi convins de un lucru care încă nu e semnat și parasemnat ține de hazard. Nu de Eden Hazard, ci de hazardul de a crede că în fotbalul zilelor noastre mai e foarte mult loc pentru sentimente.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Astăzi, certitudinea e una singură. Anume că Marco Reus nu va mai costa 25 de milioane de euro atunci cînd se va decide să plece de la Borussia. De decis, se va decide, asta mi se pare destul de clar, întrebarea e cînd. Odată cu noul contract, acea clauză de eliberare, care în vară era de 25 de milioane de euro, nu mai există. Asta e, de fapt, marea lovitură dată de Borussia Dortmund. Dar și marele gest pe care l-a făcut Marco Reus. Asta trebuie s-o admitem, la fel cum trebuie să admitem că Borussia nu va putea ține prea mult timp în curtea proprie un astfel de talent. E în firea lucrurilor să se întîmple asta. Reus însă a făcut un lucru pe care puțini l-ar fi făcut. A dat o mînă de ajutor clubului, într-un moment tare delicat, cînd retrogradarea stă ca o fantomă, după ușă, și amenință, în ciuda faptului că puțini sînt cei care cred în fantome. Așa a fost și cu Atletico Madrid în 2000. În acel sezon, Atletico era considerată candidată la titlu, alături de Real, Barcelona, Deportivo și Valencia, a ajuns inclusiv în finala Cupei, dar spirala negativă în care intrase clubul, tot cam în această perioadă, a dus la retrogradare și la un purgatoriu de doi ani în Segunda Division. Ca și Borussia azi, Atletico avea echipă bună, aceiași fani pasionali, dar lucrurile odată intrate în regim de avarie au scăpat de sub control.
Revenind la Reus, gestul său e așadar remarcabil. Puțini l-ar fi făcut. 25 de milioane de euro pentru un talent ca el e un preț foarte mic, chit că problema accidentărilor dese pe care le suferă e de discutat. O sumă de transfer de 25 de miloane echivala cu un salariu sensibil mai mare la destinație. Reus a acceptat să renunțe la acea clauză, dar probabil că a primit și ceva la schimb, dincolo de admirația fanilor care se va transforma repede în adulație. Cifre oficiale despre noul salariu n-au apărut, în Germania se vorbește despre 10 milioane de euro pe sezon, nu se știe dacă impozabil sau nu, se spune că o parte din sumă ar fi plătită de sponsori. Probabil însă că Reus a primit și alte garanții. Cum ar fi, de exemplu, că în cazul unei oferte ferme venită de la un club care să-i convină și lui, Borussia nu-i va pune bețe-n roate și va negocia. Eu unul presupun, știind oarecum felul în care funcționează astfel de lucruri, că Reus va primi și un procent din suma pe care Borussia o va încasa peste acei 25 de milioane de euro cît se vorbea pînă acum. Cu tot cu aceste garanții, gestul oricum rămîne remarcabil.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Nu uitați că Luis Suarez a făcut cam același lucru în iarna lui 2013. Și-a prelungit contractul cu Liverpool, a dispărut din înțelegere o clauză ce-i permitea să plece la anumite cluburi dacă un anumit prag financiar era atins, dar de plecat, tot a plecat. La momentul acela, Suarez a ajutat pe Liverpool cu acea semnătură, căci a contribuit prin asta la crearea unei atmosfere foarte bune, la întărirea legăturii dintre club și fani. Atmosfera creată a ajutat în lupta ce a urmat și cu puțin noroc vorbeam azi despre ”cormorani” ca despre campionii ”en titre” din Premier League.
Cei de la Borussia s-au mișcat inteligent de data asta. N-au făcut-o în cazul lui Lewandowski, pe care l-au pierdut fără să obțină nimic pe el, în afara regretelor și a resentimentelor fanilor. În cazul lui Gotze, chit că și acolo era vorba de o clauză, măcar a fost o sumă cît de cît bună, plus că a fost și o decizie destul de neașteptată. Greșeala în cazul lui Gotze a fost că nu s-a anticipat acest posibil pas al său. Din greșeli, uriașă în cazul Lewandowski, destul de mare în cel al lui Gotze, se învață. Iar Borussia a învățat și a aplicat. Și-a asigurat stare de spirit excelentă în această perioadă, iar vineri seară, cînd Borussia are meci acasă în Bundesliga, probabil că Reus va fi primit ca un erou, ca un Balon de Aur. Și-a asigurat și deplina implicare a jucătorului, care nu mai e acum cu gîndul la alte lucruri, și-a asigurat și o sumă de bani mult mai mare la plecarea acestuia. Presupun că discuțiile vor demara undeva la granița celor 50 de milioane, astfel ca măcar 40 de milioane să fie obținute. Și și-a asigurat o altă poziție în negocierile ulterioare, arătînd că Borussia nu e un club căruia îi poți lua fotbaliști după bunul plac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
”Ole, Ole, Ole! Cholo Simeone!”. E scandarea favorită a fanilor lui ”Vicente Calderon” din ultimii doi ani și a devenit refrenul la modă în fotbalul spaniol. A fost și titlul unui articol de pe acest blog, scris la finalul lunii mai, atunci cînd ”Atleti” cîștiga în mod absolut surprinzător campionatul Spaniei. Cred însă că e la modă și acum, căci dacă astăzi Primera Division e singurul campionat din Europa cu trei pretendente reale la cîștigarea Champions League e doar meritul lui Diego Simeone. Evident și al celor care au avut curajul să-l așeze pe banca unui club cu atîtea probleme, neregulat și incert, cum e Atletico Madrid. Mergînd mai departe pe firul logicii de mai sus, dacă astăzi lupta pentru titlu în Primera Division e la fel de frumoasă și imprevizibilă ca în sezonul trecut, asta i se datorează tot lui Cholo Simeone.
Acest text nu se vrea o odă pentru antrenorul argentinian. Am mai spus-o, e o părere strict personală și nu cer nimănui să se alinieze la ea, Diego Simeone e cel mai bun antrenor din Primera Division în acest moment. Repet, e doar părerea mea. N-are performanțele lui Ancelotti, asta e limpede, însă are ceva în plus față de italian. A reușit să facă din Atletico o echipă cîștigătoare, o forță. Poate că nu toată lumea e de acord cu mine în această privință, dar eu cred că dacă Atletico Madrid a devenit o putere în fotbalul mondial este în mod evident meritul lui Diego Simeone. Lotul pe care l-a avut și-l are la dispoziție Simeone nu se compară nici cu al Realului, nici cu al Barcelonei. Am si aici o teorie, cu care puteți fi de acord ori nu. Cîți jucători din actualul lot al lui Atletico ați vedea în primul ”11” la Real sau Barcelona? Poate Koke, poate Arda, poate Godin. Poate. Luați bucată cu bucată și evaluați, comparați mai bine zis cu cei de la Barcelona sau Real Madrid, e posibil ca nici cei trei amintiți mai sus să nu fie preferați. Întrebarea ar merita pusă și la lotul de anul trecut, dar e foarte posibil, cu tot cu Courtois ori Diego Costa, răspunsul să fie tot unul mai degrabă negativ. Și atunci, nu e limpede meritul lui Simeone? Eu cred că da, chit că, da, e greu de crezut că Simeone însuși ar putea sta pe banca lui Real Madrid ori a Barcelonei. Și nu neapărat din pricina trecutului său de jucător, a legăturii cu Atletico, ci din pricina filozofiei sale. Simeone și Atletico Madrid sînt partenerii cei mai potriviți ai unei căsătorii deocamdată fericite. Am spus deocamdată, pentru că-n fotbal e mai rău decît în viață atunci cînd vine vorba de așa ceva, iar cel mai bun exemplu e Jurgen Klopp, despre care se credea că s-ar putea pensiona pe banca Borussiei Dortmund, iar acum lumea se întreabă inclusiv dacă va prinde acolo finalul de sezon.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Atletico Madrid-Real Madrid de sîmbătă a fost un film pe care l-am mai văzut. De 5 ori doar în acest sezon. Nici al 6-lea episod nu ne-a surprins. După finala de la Lisabona, balanța lui Ancelotti în duelurile cu Simeone e de două egaluri, ambele pe ”Bernabeu”, și 4 înfrîngeri. Imediat după meci, Bernd Schuster, care analiza împreună cu Gică Craioveanu derby-ul la postul de radio Onda Cero, a spus un lucru extrem de adevărat: ”Dacă vii să joci împotriva lui Simeone cu aceeași tactică pe care ai folosit-o la meciurile pe care le-ai pierdut, normal e să pierzi din nou”. Schuster spunea asta la pauză, cînd încă nu apăruse schimbarea Khedira-Jese, care a dinamitat și ultima fărîmă de tactică a Realului din acest meci.
Adevărul e că Ancelotti a abordat ciudat partida. Nu l-a surprins cu nimic pe Simeone, dar mai rău e că nici n-a încercat. E posibil să nu-ți iasă de multe ori, e posibil ca antrenorul rival să-ți citească gîndurile și să-ți înțeleagă ideile, dar tot e mai bine decît să nu încerci nimic. Spuneam mai sus de finala de la Lisabona. Eu aș merge puțin mai în urmă. Anul trecut, cam pe vremea asta, Realul bătea de două ori pe Atletico în Cupă, 3-0 și 2-0. Cu cîteva luni mai devreme, în campionat, Atletico bătea pe ”Bernabeu”, e foarte adevărat, dar la fel de adevărat e că la acel eșec Realul a avut ocazii și putea foarte ușor să cîștige. Ideea e că de la acea dublă manșă din Cupă, Simeone l-a citit pe Ancelotti, iar în duelurile ce au urmat Realul a avut din ce în ce mai puține oportunități de a învinge sistemul gîndit de argentinian. Nu doar de a învinge, ci de a-și crea ocazii de gol. Inclusiv la finala de la Lisabona, pe care fanii Realului o scot la înaintare în fața fanilor lui Atletico, a fost cam același scenariu timp de 90 de minute. Ceea ce s-a întîmplat în prelungiri ține de alte aspecte. Iar după finala de la Lisabona bilanțul e cel de care aminteam mai sus.
Ancelotti nu e stilul de antrenor care să inoveze în permanență. Dar nici unul plat nu e. Am scris de multe ori aici și am analizat la Fotbal European mutările sale. Pare însă a dezvolta un ciudat complex Simeone, care parcă-i paralizează simțurile, îi îngheață ideile. A gîndit ciudat meciul ăsta. Practic nu l-a gîndit. Evident, din capul locului trebuie amintite absențele cu care s-a confruntat italianul înaintea acestui derby. Altceva e să joci cu Pepe și Ramos în apărare, cu Modrici la mijloc și cu Marcelo în banda stîngă. Intrăm însă pe teritoriul lui ”dacă” și n-avem de unde să știm ce s-ar fi întîmplat. Se vor repezi destui să spună că Real ar fi cîștigat. Eu aș lua-o ca în medicină, pe cazuistică, aș pune diagnosticul bazîndu-mă pe cazuri anterioare. Nu știu cît s-ar fi schimbat datele problemei. Probabil că Real ar fi jucat mai bine, s-ar fi apărat mai exact, dar nu știu în ce măsură scenariul ultimelor partide nu s-ar fi aplicat din nou. N-am această garanție, așa că prefer să analizez ce a fost, nu ce ar fi fost dacă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Iar ce-a fost, s-a văzut destul de clar. Un Real Madrid incapabil să iasă cu pasă din zona careului propriu, incapabil să ducă mingea spre atacanții săi, incapabil să construiască. Un Atletico Madrid dornic să arate că poate și pasa, că știe să si combine artistic, estetic, nu doar să distrugă și să faulteze. Cînd l-a pierdut pe Koke, destul de repede, Simeone putea să regîndească strategia și să-l introducă pe Mario Suarez. Sau pe Raul Garcia. L-a introdus însă pe Saul. 20 de ani abia împliniți, încă verde, dar mai tehnic și mai combinativ decît contondenții Raul Garcia și Mario. A fost o declarație de intenții limpede a argentinianului, care i-a ieșit de minune La fel cum i-a ieșit de minune manevra cu Mandzukic. Nu neapărat introducerea lui, ci poziția pe care a jucat. De regulă, cînd joacă împreună, Mandzukic e orientat spre dreapta și Griezmann spre stînga. De data asta, Simeone i-a inversat. Mandzukic spre stînga, în zona lui Varane, iar Griezmann spre dreapta, în cea a lui Nacho. Inițial părea o mutare greșită, căci Varane părea capabil să ducă această bătălie. Problema nici n-a fost la el, ci la Nacho, expus în mod clar aparițiilor pe care le aveau în zona lui Griezmann și Arda Turan, căci Varane era scos în mod constant spre bandă de Mandzukic. Ciudat e că Ancelotti n-a reacționat mai repede și nu le-a schimbat poziția celor doi. Mandzukic ar fi cîștigat duelurile cu Nacho, căci le cîștiga oricum și pe cele cu Varane, dar francezul cred că s-ar fi descurcat mai bine în fața lui Griezmann. Cînd a făcut-o, în repriza a doua, era tardiv, căci îl scosese și pe Khedira, zice-se accidentat, dar în locul său îl introdusese pe Jese, nu pe Illaramendi, cum poate era mai bine, mai natural. După ieșirea lui Khedira, tot greul defensiv a căzut pe umerii lui Kroos, a cărui scădere de randament e evidentă, la fel cum ar trebui în mod evident legată de absența lui Modric. Kroos e din categoria fotbaliștilor, știe cu mingea, o stăpînește perfect, o pasează ideal, problema lui e că un mijlocaș închizător trebuie să știe să joace și fără minge, să se poziționeze, nu să se asocieze. Priviți poziția lui Kroos la cele 4 goluri ale lui Atletico și încercați să vă imaginați unde ar fi stat Xabi Alonso la acele faze.
Două vorbe despre Cristiano Ronaldo. Glumind puțin, el parcă e înțeles cu Messi, parcă sînt vorbiți să cîștige pe rînd Baloanele de Aur pînă o să se pensioneze unul dintre ei. Două sezoane, Cristiano a fost excelent, iar Messi de nerecunoscut. Acum, portughezul pare a-și fi reluat rolul de acum trei ani, mai degrabă negativ, ușor arogant și fără prea mare greutate în teren. Spaniolii au un cuvînt, ”prepotente”, cam așa pare Cristiano. Inclusiv fiesta pe care s-a trezit s-o programeze în orele de după derby a enervat lumea. Sigur, el n-a încălcat nici un regulament (cum a făcut-o, de altfel, Neymar, care a organizat petrecerea de ziua lui joi seară, deși vineri dimineață avea antrenament. Evident că a întîrziat și a fost amendat), dar putea evita, se putea gîndi că e posibil ca lucrurile să nu iasă bine. Sau, dacă nu mai putea anula, putea destul de ușor să încerce să blocheze difuzarea imaginilor din interior, astfel că toate cele ce s-au petrecut să rămînă între pereții restaurantului La Finca, situat într-una dintre cele mai bune zone rezidențiale ale Madridului. Se spune că Florentino Perez ar fi încercat să-l determine pe Cristiano să anuleze evenimentul, dar n-a izbutit.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
P.S.
Am amintit ceva mai sus de Messi și Cristiano Ronaldo. Mergînd mai departe pe firul glumei, pare că de la acel scandal care a fost între Messi și Luis Enrique, la începutul anului (scandal care chiar a fost, deși amîndoi s-au chinuit să spună că nu e adevărat), Messi a devenit și impresarul lui Luis Enrique și acum se chinuie să-i cîștige antrenorului o prelungire de contract. Din victima ce părea la începutul lui ianuarie, Barcelona s-a metamorfozat într-o favorită la cîștigarea campionatului, ba chiar și a Champions League. Inovația lui Luis Enrique, cea cu Messi reașezat în banda dreaptă, chiar pare să funcționeze, rămîne să ne lîmurim a cui a fost ideea, a lui sau a lui Messi.
P.S. 2
Îmi doresc în continuare să văd un duel Simeone-Guardiola în Champions League.
Caută-mă!