E o perioadă de ușor calm în fotbal. Unii intra în ultima linie dreaptă a pregătirilor pentru Mondial, alții își omoară timpul în meciuri amicale mai mult sau mai puțin lipsite de importanță, numărînd zilele pînă la vacanță. Subiecte nu prea sînt, motiv pentru care asistăm, și vom asista și în continuare, la un exces de ”bombe” privind transferurile. Asta vinde întotdeauna, indiferent de anotimp, iar cu cît numele implicat e mai mare, cu atît exagerările sînt mai mari. Puține transferuri se fac cu adevărat acum, din mai multe motive. Unul ar fi că, pînă pe 30 iunie, sîntem încă, din punct de vedere fiscal vorbind, în sezonul 2013-2014 și puține cluburi mai au în balanța contabilă bani de cheltuit. Doi, poate mai important, ne aflăm înaintea unui Mondial, competiție care poate crește sau diminua considerabil cota unui fotbalist, astfel că foarte multe tranzacții se vor face după turneul final, chit că discuțiile vor începe pe parcursul său.
Am mai spus-o, sfatul meu e să luați cu multe rezerve informațiile ce vizează transferurile, știrile date drept sigure. Ele vor circula, pe undeva e normal să se întîmple asta, dar de cele mai multe ori e vorba de zvonuri ori de manipulări puse la cale de agenții de fotbaliști sau chiar de cluburi. Manipularea prin presă e o practică veche și are rolul de a influența decizile managerilor, impresarilor ori directorilor sportivi. Fiecare își face treaba, încercînd să scoată cel mai bun preț posibil, chiar dacă asta înseamnă, uneori, promovarea de piste false, atît din partea impresarilor – brusc aflăm cum un fotbalist dorit de o echipă are o avalanșă de solicitări pe cap de la alte echipe, de multe ori rivale – dar și din partea cluburilor – la fel de brusc aflăm cum o echipă ce-și dorește un fotbalist are o grămadă de alte variante la dispoziție, variante care abia așteaptă să vină la negocieri.
O să mă refer în cele ce urmează la un transfer realizat. Oficializat, aspect foarte important, apropo de ce spuneam mai sus. Transferul lui David Luiz. De la Chelsea la PSG, pentru o sumă uriașă, undeva în jur de 50 de milioane, euro sau lire, zău dacă mai contează. Suma e foarte mare pentru oricine, darămite pentru un fotbalist cu profil defensiv, chit că e unul polivalent. 50 de milioane pentru un fundaș mi se pare un capriciu mai mare decît suta de milioane plătită pentru Bale ori Neymar. Măcar ei sînt jucători de atac și te pot scoate din încurcături, ceea ce în cazul lui Bale s-a și întîmplat în două finale pe care le-a decis prin golurile sale, deși nu jucase strălucit în nici una dintre ele.
Să dai 50 de milioane pentru David Luiz mi se pare un capriciu, dar și un soi de aroganță, de vreme ce abia apăruse acea sancțiune din partea UEFA. David Luiz e un fotbalist bun, un fundaș cu potențial ori un mijlocaș închizător de calitate. Însă o astfel de sumă o plătești pentru cel mai bun fotbalist din lotul echipei de la care cumperi. Iar el nu e nici măcar titular indiscutabil la Chelsea. Mulți vorbesc de neînțelegerile pe care le avea cu Mourinho, dar să nu uităm că, înaintea portughezului, Rafa Benitez îl distribuia și el mai mult la mijlocul terenului, perechea de fundași centrali preferată și de Benitez și de Mourinho fiind Cahil-Terry. Iar în acest final de sezon, senzația a fost că dacă Matic avea drept de joc în Champions League, David Luiz cam sărea din schema inițială a lui Mourinho.
Mi se pare că șefii PSG-ului au în cap să formeze o linie de apărare sută la sută braziliană. Eventual, asta o să vedem în curînd, linia de fund a ”naționalei” Braziliei. După David Luiz ar trebui să urmeze Dani Alves și puzzle-ul e complet. Mi se pare, dincolo de capriciu unui șeic plictisit sau, vorba glumei de pe la noi, enervat de cîți bani are, un risc. O apărare Dani Alves-David Luiz-Thiago Silva-Maxwell sună bine, dar la o echipă națională, nu la una de club, unde se joacă din 3 în 3 zile. În afara lui Maxwell, ceilalți trei tind să caute mai mult protagonism în joc decît e cazul, fiecare are scăpări destul de dese, sincope de poziționare ori de marcaj. Ceea ce într-o competiție de anduranță precum Ligue 1, dar mai ales în Champions League, obiectivul parizienilor pentru sezonul ce vine, reprezintă un mare risc.
Dacă David Luiz a costat 50 de milioane, mă întreb cît ar trebui să coste Eden Hazard ori Pogba, alte obiective declarate ale celor de la PSG? Și mă mai întreb la ce-s bune toate sancțiunile date de UEFA sau FIFA, vezi și cazurile lui Manchester City și Barcelona, dacă tot nu le aplică nimeni?
La fel cum se întîmplă astăzi cu finalele Champions League, în anii `80 finalele Cupei Campionilor Europeni reprezentau un punct major de interes pentru cei care iubeau fotbalul. Anul 1985 n-a făcut excepție. Se întîlneau în ultimul act, pe 29 mai, Juventus și Liverpool și trebuia să fie o ciocnire între două stiluri de fotbal care-și disputau supremația pe plan continental, stilul englez, ce deținea, prin Liverpool trofeul, și stilul italian, campion mondial în 1982. Din păcate, ceea ce trebuia să fie un meci pentru istoria fotbalulului s-a transformat într-o palmă pe obrazul acestui sport atît de iubit. A fost o ciocnire, dar nu cea de stiluri pe care o așteptau toți, ci una adevărată, fizică, terminată cu morți, răniți, traume și cu o amintire ce ar trebui să rămînă mereu în mintea noastră, ca un exemplu că lucrurile de genul ăsta, privite simplist, dar scăpate apoi de sub control, pot avea urmări dintre cele mai tragice.
O să revin la acest aspect ceva mai încolo.
Îmi amintesc destul de puțin despre acest joc. Erau vremurile în care în România nu conta nimic în afara ”mărețului conducător”. Cred că am văzut meciul la bulgari, așa era moda în Bucureștiul acelor ani, și mi se pare că televiziunea bulgară n-a întrerupt transmisiunea, în ciuda evenimentelor sîngeroase ce se cam contrapuneau doctrinei acelei epoci. E posibil să mă înșel, așa că-i rog pe care-și amintesc mai bine decît mine să mă corecteze dacă e cazul. Cam 90 de minute au durat nefericitele imagini, din care pricepeam destul de greu, căci limba bulgară nu e tocmai apropiată de a nosatră. Știu că după aceea au urmat alte 90 de minute, de ”așa zis” fotbal, căci nimeni nu mai avea chef de așa ceva. De la Platini la Rush, jucătorii celor două echipe au mărturisit că abia ateptau să se termine coșmarul, să ajungă acasă și sa vadă dacă totul e în regulă cu familiile lor. Poate părea ciudat, însă trebuie reamintit că pe vremea aia un telefon internațional nu era așa ușor de dat. Îmi amintesc însă faza golului. Pasa lui Platini către Boniek, intervenția lui Gillespie asupra polonezului extram de clar petrecută în afara careului și penaltyul dictat de arbitru, un elvețian, care cred că a avut în minte un singur lucru: dacă după toate cele întîmplate în tribune, Liverpool cîștigă trofeul, nimic nu ne mai scapă de furia suporterilor italieni.
Erau cîte 30.000 de fani de fiecare tabără. Pe vremea aia, UEFA nu funcționa la parametri de azi. Spre comparație, la finala de la Lisabona de sîmbăta trecută, disputată pe un stadion de dimensiuni oarecum asemănătoare cu ”Heysel”, devenit între timp ”Roi Baudouin”, finalistele au primit doar cîte 17.000 de bilete, din care la suporterii normali au ajuns undeva spre 12.000, căci, nu-i așa, și cluburile au astăzi alte dimensiuni. Erau atunci vremuri tulburi din punct de vedere al publicului, în special Anglia oferea exemple nenumărate. Erau la modă celebrii ”hooligans”, pe care mulți îi idolatrizează și astăzi dintr-un idiot exces de admirație față de anumite manifestări de-a dreptul scelerate. Cu un an înainte, la Roma, italienii și englezii se bătuseră serios pe străzile capitalei italiene, la finala C1 cîștigată de Liverpool pe ”Olimpico” în fața echipei gazdă. Iar englezii, mai puțini decît italienii, o cam încasaseră, așa că promiteau revanșa, în felul lor, la Bruxelles. N-a mai contat că Juventus nu era Roma, pentru ”hooligans” orice vorbitor de limbă italiană devenise o țintă. Merită amintit și faptul că Anglia era condusă atunci de Margareth Thatcher, a cărei popularitate era în scădere din pricina taxelor pe care le impusese și care ezita, tocmai din aceste considerente, să ia măsuri ferme împotriva acestor ”hooligans”. A fost nevoie de încă o tragedie, cea de la Hillsborough, din 1989 pentru ca ”Doamna de Fier” să ia decizia ștergerii cuvîntului ”hooligans” din dicționarul fotbalului.
Multe s-au schimbat de atunci, nu doar în Anglia, trezită poate la realitate și de drastica suspendare primită de la UEFA după acele incidente, ci și în restul Europei. Stadioanele au devenit mai sigure, iar măsurile de securitate s-au înmulțit. Există însă destule categorii de oameni, de tineri mai degrabă, care continuă să suspine la vremurile în care acei ”hooligans” făceau legea. E de ajuns să ne amintim ce s-a întămplat recent în finala Cupei Italiei, pentru a ne da seama că pericolul încă există. Paradoxal, victimele din 1986, italienii, au devenit astăzi un reper în ceea de privește violența. Lor li se adaugă țările din sud-estul Europei, unde noțiunile de democrație și libertate se amestecă în mintea, de multă ori puțină, a unora care cred că stadioanele sînt ale lor, la fel și cluburile, iar fotbaliștii sînt datori să execute ceea ce li se cere din peluză. E frumos să fii suporter, e frumos să iubești o echipă, însă o iubire ce se transformă în constrîngere nu mai are același gust.
De curînd, eram la Lisabona, la finala Champions League, și postam ceva pe Facebook despre frumoasa atmosferă pe care au creat-o spaniolii, în ciuda rivalității existente între Real și Atletico nefiind semnalat nici cel mai mic incident. Cineva, într-un comentariu, nu era de acord cu cuvîntul ”atmosferă” folosit de mine și mă îndemna să văd ce înseamnă atmosferă cu adevărat la un Steaua Roșie-Partizan, la un Palermo-Catania ori la mai știu eu ce meci din Grecia sau Croația. I-am răspuns, la fel cum o fac și acum, că după părerea mea ”atmosferă” la un meci de fotbal nu înseamnă stadion incendiat, bătăi cu forțele de ordine ori măscări strigate în fiecare minut. Înseamnă coregrafii frumoase, dar și capacitatea de a-ți aplauda rivalul atunci cînd acesta cîștigă. Poate că am îmbătrînit eu, dar mi se pare că un meci de fotbal e un spectacol, la care poți merge liniștit cu soția sau logodnica, ori chiar neliniștit cu amanta, dar din alte cauze, nu din cele legate de manifestările unor grupuri de oameni lipsiți de discernămînt.
Astăzi, un ”Heysel” e mai greu de repetat. Din fericire. În interiorul stadioanelor nu prea se mai pot întîmpla astfel de tragedii. În afara lor însă e posibil, iar pericolul e la fel de mare. Fotbalul e un joc pe viață și pe moarte, dar în nici un caz nu trebuie să decidă moartea sau viața celor care vin la stadioane.
Priviți imaginea de mai jos! Vi se pare potrivită cu un meci de fotbal? Vi se pare că disperarea din ochii acelui bărbat și suferința celui pe care-l cară în brațe merită alăturate iubirii față de un club? Eu unul nu cred.
Pentru final, vă invit sa vedeți un documentar de excepție, marca BBC, despre acest episod nefericit din istoria fotbalului. Veți vedea mărturii și imagini inedite, care vor readuce în memorie tragedia petrecută la Bruxelles
Și vă mai invit să urmăriți, dacă aveți răbdare, filmul acelei finale. E transmisia integrală a celor de la RAI, cu incidentele de dinaintea partidei si meciul în sine.
Manchester United a oficializat ceea ce se discuta de multă vreme, faptul că Louis van Gaal va fi noul antrenor al echipei. Începînd, teoretic, cu 15 iulie, dar totul depinde de parcursul ”naționalei” Olandei la campionatul mondial. Nu cred că se îndoiește cineva că Van gaal, un tip meticulos și extrem de aplicat pe meserie, a început deja să lucreze pentru United încă din ziua în care s-a întîlnit, în Olanda, cu Ryan Giggs, cel care îi va fi unul dintre asistenți.
Va primi un contract pe 3 ani, o revenire la normalitate după extravaganța pe care și-a permis-o United de a-i oferi lui David Moyes o înțelegere pe 6 ani. O extravaganță costisitoare cred, la momentul despărțirii de Moyes, pe care șefii clubului au pus-o, la momentul respectiv, pe dorința de a-i crea lui Moyes un soi de liniște în perioada ce se intuia a fi convulsivă după retragerea lui Sir Alex Ferguson. Louis van Gaal n-are nevoie de un contract pe 6 ani pentru a fi liniștit. La el, acest sentiment vine din interior, din trecut, dintr-un CV, dacă vreți, ce cuprinde cluburi și performanțe. După Ajax, Barcelona, Bayern, iată-l pe Van Gaal conducînd un alt mare nume al fotbalului mondial, pe Manchester United. Va avea 65 de ani cînd va termina contractul actual, dar cine știe dacă nu cumva acești 3 ani se vor dubla ori poate chiar tripla. Fotbalul englez e diferit, oferă destule exemple de stabilitate, chiar dacă nu întotdeauna însoțite de performanțe. Vezi cazul lui Arsene Wenger, care nu a avut postul pericilitat în mod serios în toți acești ani de secetă de la Arsenal.
La Manchester United e însă un pic altfel. E puțină presiune pusă pe Van Gaal în acest moment, căci clubul vine după un sezon pe care-l dorește uitat cît mai repede. Afară din Europa, iată un bilanț trist pentru un brand a cărui politică de markenting se bazează foarte mult și pe expunerea în competițiile internaționale. Poate fi însă și un mic cîștig din acest eșec, faptul că Luis van Gaal va avea timp să respire între etape, să antreneze un concept tactic relativ nou pe care cred că va încerca să-l implementeze.
Mă gîndesc la modulul 4-3-3, pe care școala de fotbal olandeză l-a impus în fotbal acum mai bine de 40 de ani. Faptul că multă lume lipește acest 4-3-3 și conceptul de tiki-taka de FC Barcelona e o eroare ce vine din necunoaștere, adevărul find că ambele idei au fost preluate, prin intermediul lui Johan Cruyff, din școala olandeză. O schimbare de sistem nu e chiar așa de simplu de asumat într-o echipă ce a jucat ani de-a rîndul altceva, iar din acest punct de vedere faptul că United va avea multe zile libere la mijloc de săptămînă, atunci cînd vor fi etape în cupele europene, îl va ajuta pe Van Gaal. Plus că mai există un soi de ajutor și din punct de vedere al motivației, căci oameni precum Rooney, Van Persie, Mata nu vor fi sigur foarte incîntați să se uite la televizor cum alții joacă în Champions League. Am văzut în acest sezon la Liverpool și AS Roma ce beneficii s-au putut scoate din neparticiparea în cupele europene.
Să revenim la Van Gaal și la sistemul său. Nu cred că e negociabil acest 4-3-3. Cînd a venit la Bayern, a avut aceeași problemă. Găsise un club, la fel ca United astăzi, într-o ușoară degringoladă după perioada Jurgen Klinsmann. Van Gaal își amintea ulterior de discuțiile pe care le-a avut cu Hoeness în ceea ce privește acest sistem, nou atunci pentru Bayern. Hoeness era sceptic, dar rezultatele l-au confirmat pe Van Gaal. Dar a mai spus Van Gaal ceva interesant, într-un interviu dat celor de la Bild, în 2012: ”Eu întotdeauna folosesc sistemul 4-3-3, iar jucătorii care se adaptează cel mai bine acestui sistem aceia vor juca, indiferent de vîrsta și numele lor”. E un principiu pe care sigur îl va aplica și la United. De altfel, în dreptul lui Van Gaal stă un număr impresionant de tineri promovați în fotbal, de nume mari astăzi care au beneficiat de această filozofie, ”indiferent de vîrstă”. Un pic mai tărziu despre acest aspect.
De aici încolo, fiecare se poate juca după cum dorește cu o potențială formulă de echipă a lui Manchester United. Mie unul, Rooney-Van Persie-Mata îmi sună tare bine în linia de atac, dar există și posibilitatea retragerii lui Mata spre zona de creație, acolo unde United nu are azi prea multe variante. Nu are azi, dar poate va avea, căci perioada de transferări încă n-a început, iar ea se anunță destul de agitată. Linia de apărare e însă compartimentul ce reclamă intens întăriri, recondiționări. După plecarea lui Vidic, mulți se așteptau să rămînă măcar Rio Ferdinand, însă iată că nici el nu va continua. Se spune că asta a fost dorința lui Van Gaal, ce ar intenționa să-l aducă pe unul dintre cei promovați de el la ”naționala” Olandei, Bruno Martins Indi, internațional olandez de 22 de ani, născut însă în Portugalia, aparținînd de Feyenoord. Se mai vorbește de Hummels, se vorbește însă de mai mulți și se va mai vorbi de acum înainte.
Cred că Louis van Gaal e pentru Manchester United o soluție bună. Nu văd altă variantă mai viabilă pe piață. Jurgen Klopp pare a fi greu de deturnat, în această vară cel puțin, de la Dortmund. Van Gaal garantează, cel puțin asta a făcut pînă acum, și păstrarea identității clubului, căci, spuneam și mai sus, pe unde a fost a promovat tineri jucători, ajunși ulteriori mari fotbaliști. E de ajuns să ne amintim de Van der Sar, Reiziger, Davids, Seedorf, Litmanen, Overmars, Kluivert, în perioada Ajax, cînd a și cîștigat Liga Campionilor. De Xavi și Puyol în prima sa ședere la Barcelona, între 1997 și 2000. De Valdes (care i-a și mulțumit recent în scrisoarea sa de despărțire de clubul catalan), Iniesta și Thiago Motta, în al doilea episod catalan. De Jeremain Lens, Dembele și Schaar în perioada Alkmaar, unde Van Gaal a și luat campionatul Olandei, în 2009. De Thomas Muller și Badstuber, în perioada Bayern, perioadă de care eu unul aș mai adăuga și alte reușite, dacă nu debuturi, măcar ”redistribuiri”. Mă gîndesc la Alaba, poate cel mai bun fundaș stînga din lume astăzi, dar pe care Van Gaal l-a convis să renunțe la poziția de mijlocaș, mă gîndesc la Lahm, pe care Van Gaal l-a găsit la Bayern jucînd fundaș stînga și instantaneu l-a mutat în dreapta, mă gîndesc chiar și la Schweinsteiger, căruia tot el i-a oferit o poziție mai spre centrul terenului.
Cînd a fost prezentat a Bayern, Louis van Gaal a spus așa: ”Cine sînt eu? Sînt un tip onest, extrem de muncitor, de multe ori arogant și extrem de inovator. De multe ori în timpul carierei mele am reușit să-i fac pe cei cu care am lucrat să se îndrăgostească de metodele mele”.
Vă propun cîteva nume extrem de populare azi: Mourinho, Guardiola, Luis Enrique, Frank de Boer, Seedorf, Cocu. Sînt antrenori de succes, care au preluat ceva din ideile lui Van Gaal. Dar și din caracteristicile enumerate chiar de el.
E omul momentului. Antrenorul acestei perioade. ”The Special Sime-One”. Diego Simeone a reușit pînă la urmă ceea ce foarte puțini credea că se poate întîmpla, și anume să oprească monopolul pus de Barcelona și Real Madrid pe campionatul Spaniei în ultimii 10 ani. Ultimul club care izbutise asta fusese Valencia, în 2004, cu Rafa Benitez pe atunci pe bancă. Traiectoria lui Rafa o știm, traiectoria lui Cholo Simeone încă nu. Deocamdată, nimeni și nimic nu par a sta între argentinian și Atletico Madrid. Legătura pare indestructibilă, dar fotbalul e atît de imprevizibil încît niciodată nu poți folosi cuvîntul ”certitudine” fără teama că s-ar putea să te păcălești.
Atletico Madrid e echipa momentului. O campioană a Spaniei mai mult decît meritată. Serialul de mare succes ”Cînd va cădea Atleti?” a ajuns deja în fața ultimului episod. Din august se tot spune asta, din august cei care considerau că Atletico nu are forța de a duce pînă la final bătălia cu Real și Barcelona așteaptă ca evenimentele să le confirme supoziția. Și uite că nu s-a întîmplat. În mai anul trecut, Atletico lua cupa pe ”Santiago Bernabeu” în fața Realului. Acum a luat campionatul pe ”Camp Nou”, în fața Barcelonei. Ceva mai înainte, bătuse în Champions League, pe ”Stamford Bridge”, Chelsea-ul lui Jose Mourinho. Și mai înainte eliminase Milanul și Barcelona. Branduri unul și unul, care n-au putut face față noului model impus de Atletico.
Pentru că, da, Atletico a impus un model. Și Diego Simeone de asemenea. Pe care mulți vor dori să-l copieze, pentru că Atletico și Simeone au arătat că în lumea asta în care banii fac și desfac, un club cu un buget de 3 mai mic decît coloșii Real și Barcelona le poate bate pe amîndouă. Atletico a avut mai puțini bani, semnificativ mai puțini bani, dar avut mai multe iluzii, semnificativ mai multe iluzii. N-a avut bani, dar a avut fani. Anii de-a rîndul ei, fanii lui Atletico, și-au înghițit umilințele, inclusiv, sau mai ales, în anii de purgatoriu în Segunda, și-au digerat dezamăgirile și au sperat la o soartă mai bună. Multă vreme, duelurile lui Atletico cu Real și Barcelona erau mai degrabă oarecare pe harta fotbalului european. Meciuri doar de orgoliu pentru suporterii lui Atleti, obligații de serviciu pentru bogații de pe ”Bernabeu” și ”Camp Nou”. Vremurile s-au schimbat. Real și Barcelona au rămas aceleași, în schimb Atletico a crescut uluitor sub comanda lui Diego Simeone, un tip pentru care cuvîntul ”renunțare” nu există în vocabular.
În 3 ani, Simeone a transformat pe Atletico într-o mașină de cîștigat meciurile. Nu puțini au fost cei care au tot spus, de-a lungul acestui sezon, că Atletico joacă precum o echipă mică. Nu vreau să intru în această dezbatere, despre teoria meritului în fotbal am mai vorbit pe acest blog. Pot fi de acord cu această idee, cum că Atletico joacă de multe ori ca o echipă mică. Dar mă simt nevoit să aduc o completare: Simeone a făcut din acest stil o artă. Pe undeva, Atletico e cea mai mare echipă dintre cele mici.
Am vorbit mai sus despre modelul pe care-l oferă Simeone și Atletico. Nu știu însă dacă el poate fi pus în aplicare oriunde. La fel cum nu știu ce succes ar avea Simeone la o echipă presărată de vedete. Vi-l imaginați la Real Madrid antrenîndu-l pe Cristiano? Eu nu prea. La Barcelona pe Messi? Imposibil. La Manchester United? Greu de crezut. La City pe Aguero și Toure? Și mai greu. La PSG pe Ibra? Nici atît. La Bayern pe Ribery? Nici vorbă. Am scos în față marile branduri ale fotbalului actual. Singura zonă în care Simeone s-ar regăsi cred cu ușurință e fotbalul italian, a cărui filozofie o cunoaște și o îmbrășișează deseori. Inclusiv la Juventus, parcă parcă l-aș putea vedea. Sigur, ceea ce am făcut mai sus e un fel de SF, o presupunere, un joc. Deocamdată Simeone e la Atletico și cred că e cea mai bună simbioză existentă în fotbalul de azi.
Cholo a impus un nou sistem. Acela bazat pe disciplină, pe curaj, pe spirit, pe iluziile de care vorbeam. Pe ”cojones”, ca să preiau cuvîntul din spaniolă, ca să-l pot folosi ca atare. 11 fotbaliști solidari, alergînd ca apucații din primul în ultimul minut, așa a fost Atletico pe tot parcursul acestui sezon. O demonstrație a teoriei că degeaba ai staruri, dacă n-ai echipă. Marea Barcelona a lui Guardiola, la a cărei prăbușire am asistat în acest sezon, l-a avut pe Messi stelar, dar a avut și alți 10 oameni în jurul lui dispuși, ca și el în acea perioadă, să alerge cît îi țineau plămînii și să aplice ceea ce le spunea antrenorul. Erau subjugați unui concept, dar o făceau cu drag, pentru că erau convinși că e cel mai bun. Așa e acum la Atletico. Jucătorii fac exact ce le cere Simeone, pentru că și-au dat seama, au probat în atîtea situații, că Simeone știe ce spune și ce face.
”Ole, ole, ole, Cholo Simeone!”. E hitul preferat al fanilor lui Atletico. Un hit demn de Eurovision-ul fotbalului. Un răspuns dat tuturor celor care cred că banii cîștigă trofee. ”Si se cree y se trabaja, se puede ganar”. E fraza preferata a lui Simeone. Am auzit-o de atîtea ori spusă de el, mai nou a fost preluată și de jucătorii lui. ”Dacă într-adevăr crezi și muncești, poți cîștiga”. Să crezi e important, să muncești e capital. Una fără alta nu funcționează. Și a mai tot repetat Simeone ceva: ”Partido a partido”. Meci după meci. Teritoriu după teritoriu. Așa a cîștigat războiul din Primera. Mai are în față o partidă. Finala Champions League de la Lisabona. În față îi stă Real Madrid, colosul cu bani mulți și cu staruri. E o finală și se poate întîmpla orice, la fel cum, pe ”Camp Nou”, sîmbătă, dacă Messi era un pas în spate la acel gol anulat, Atletico putea pierde titlul. În august anul trecut, cînd o caracterizam pe Atletico drept ”cea mai bună echipă din lume fără mnge” atunci, mai scriam, textual: ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu”. Reformulez acum întrebarea: Vi se pare că Real Madrid e favorită în fața lui Atletico? Mie nu.
Credeți în miracole? Parcă așa era, nu? Parcă era acum cîțiva ani, să tot fie vreo 10, o reclamă la o vopsea, sau așa ceva, în care apărea și Daniel Pancu. Credeți în miracole, nu? Toată lumea crede, toți avem motive să așteptăm, mai devreme sau mai tîrziu de-a lungul vieții, apariția unui miracol.
Dar în blesteme, credeți? Eu unul nu cred, n-am crezut niciodată. Dar eu nu sînt suporter al lui Benfica. Ia să-i întrebăm pe fanii Benficăi, oare cred în blesteme? Sînt convins că nu toți cred, dar sînt la fel de convins că, după ce s-a întîmplat miercuri seară la Torino și după ce s-a întîmplat cu an în urmă la Amsterdam, din ce în ce mai mulți au început să-și reconsidere poziția.
Înaintea acestei finale de Europa League, atunci cînd venea vorba despre Benfica se vorbea destul de puțin de lotul lui Jorge Jesus și se insista pe tema deja celebrului blestem al lui Bela Guttmann. Se amintea destul de puțin de absențele importante din echipa lusitană și se insista pe finalele pierdute de cînd Bela Guttmann fusese înlăturat și de cînd intrase în vigoare blestemul său.
Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie încă în situația asta, deși, repet, s-a vorbit și scris foarte mult despre asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 8, din care 5 de Cupa Campionilor și două consecutive de Europa League. Ultima, miercuri seară, la Amsterdam. Ar mai fi 48 de ani, dacă matematica, de gen feminin ca și memoria, nu ne înșeală.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Parcă nu e normal. Știu însă că Benfica nu prea merita să piardă finala cu Sevilla. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. La fel cum n-a meritat să piardă nici anul trecut, cu Chelsea, și tot în ipostaze dramatice. Dacă intra șutul cu exteriorul trimis de Bacca în prelungiri, parcă amărăciunea era o idee mai mică. Ar fi fost un gol de autor al columbianului, după o pasă de autor a lui Rakitic. Așa însă, la penaltyuri, e mai greu de suportat. Chit că, poate apăsați de celebrul blestem, cei doi fotbaliști ai Benficăi care au ratat au bătut prost și i-au permis lui Beto să devină erou. Nu comentez aici, am făcut-o la Euro Fotbal, felul incorect în care s-a mișcat Beto la ambele penaltyuri ratate de Benfica și nici cele două lovituri de la 11 metri pe care portughezii ar fi trebuit să le primească în primele 90 de minute. Am concluzionat că au fost greșeli ale neamțului Felix Brych, a cărui delegare la o finală europeană rămîne pentru mine un mare mister, căci el băiatul cu golul acela fantomă din meciul Hoffenheim-Leverkusen, din octombrie anul trecut, pe care l-a validat deși mingea intrase prin plasa laterală în poartă. Cînd faci o asemenea eroare, chit că a existat și o mare doză de ghinion acolo pentru Brych, nu-i logic totuși să primești o finală europeană.
Se spune că finalele nu se joacă, se cîștigă. Perfect adevărat. Benfica a jucat, iar Sevilla a cîștigat. Mergînd pe stilul lui Unay Emery, stil pe care cei de la Valencia nu l-au plăcut tocmai pentru asta, Sevilla a așteptat momentul prielnic. Putea să fie acest moment la acțiunea lui Bacca, de care am pomenit, dar el a venit la penaltyuri. Emery e genul de antrenor energic, de tip Simeone, care se agită non stop pe bancă, dar reușește astfel să trimită jucătorilor în teren o anumită doză de energie, dar și capacitatea de a gestiona situații mai complicate. Emery n-a reacționat atunci cînd Benfica domina jocul, a preferat, cum spuneam, să aștepte momentul prielnic. Avea în Nico Pareja un fundaș imperial, în Mbia un mijlocaș închizător inspirat, în Rakitic un creator genial și-n Bacca un finalizator de clasă. Avea așadar motive, chit că în cele din urmă s-a dovedit că avea și un portar în zi de grație, l-am numit pe Beto, din al cărui traseu prin Liga 1 nu ne amintim prea multe prestații de genul ăsta. A avut și noroc Emery, dar fără noroc nu prea se poate.
Două vorbe și despre Jorge Jesus. Eu cred că va pleca de la Benfica. Va cîștiga, probabil și Cupa Portugaliei, va realiza o triplă istorică în acest sezon, campionat-Cupă-Cupa Ligii, dar blestemul finalelor pierdute în condiții dramatice cred că-l va marca. În ciuda ghinioanelor ce s-au ținut scai de echipa lui înaintea finalei, suspendări, accidentări, inclusiv pe parcursul jocului, vezi Sulejmani, care intrase foarte bine în meci, Jorge Jesus nu s-a abătut de la linia sa. A ordonat echipei să atace și să caute golul, golurile prin care să cîștige finala. Benfica și-a creat un număr considerabil de ocazii, însă poarta Sevillei a fost ferecată.
Într-un singur moment l-am simțit pe Jorge Jesus în dubiu: înainte de penaltyuri. Și pe el și pe jucătorii săi. În vreme ce la Sevilla era o nedisimulată încredere, la Benfica totul părea dubitativ. Și s-a văzut.
E și ăsta un mare paradox. Să te cheme Jesus și să nu poți scăpa de blestemul unui Guttmann!
S-a terminat una dintre cele mai interesante și pline de neprevăzut ediții din Premier League. A cîștigat Manchester City, așa cum mulți, printre care mă număr și eu, au preconizat la începutul sezonului. Manchester City are, de departe cel mai bun lot din Anglia, iar aducerea lui Manuel Pellegrini s-a dovedit a fi mutarea cîștigătoare a conducerii spaniole a clubului. Txiki Beguiristain și Ferran Soriano s-au orientat spre chilianul cu care n-au lucrat niciodată înainte, dar pe care-l cunoșteau din Primera Division, atunci cînd s-au lămurit că pista Guardiola, pe care doreau să se înscrie, e închisă pentru ei din motive de Bayern Munchen. Contactele dintre Pellegrini și City s-au produs în paralel cu remarcabila campanie europeană a celor de la Malaga, iar acceptul chilianului a venit, așa cum e poate firesc de la un om de caracter cum pare să fie el, imediat după eșecul celor de la Malaga în fața Borussiei Dortmund.
”Inginerul” Pellegrini (ghilimelele nu prea își au rostul, căci el chiar este inginer, absolvent și licențiat în 1979 al Universității Catolice din Santiago de Chile, secția inginerie civilă) s-a dovedit cea mai bună soluție pentru șantierul celor de la Manchester City. Un șantier de lux, cu utilaje de lux, aduse pe bani grei datorită dopingului cu petrodolari asigurat, de ani buni, dinspre Abu Dhabi. Dar pe care se cam pusese praful, căci fostul șef, italianul Mancini avea alt stil, altă gîndire, altă mentalitate, alt mod de a cîștiga partidele. Obișnuiți cu Spania, Beguiristain și Soriano au intuit că Pellegrini poate aduce acel element care să transforme o echipă de multe ori cenușie și rece, inclusiv atunci cînd cîștiga trofee, într-una mai spectaculoasă. Și au intuit bine.
Faptul că City a dat peste 100 de gluri în Premier League vine din schimbul de filozofie propus de Pellegrini. City și-a construit un stil propriu în acest sezon, de la care nu s-a abătutu decît o singură dată, în Champions League cu Barcelona. Echipa a mai pierdut și-n campionat, a mai făcut meciuri proaste, dar și-a păstrat în general stilul. Iar asta merită consemnat. La fel cum merită consemnate rezultatele obținute de City în dueluri cu numele importante din Anglia.
Pellegrini e un tip tăcut, nu face gălăgie, nu se agită pe margine, nu dă indicații, nu aleargă ca un apucat atunci cînd echipa sa dă gol, nu cîntă cu fanii, dar nici nu se înjură cu adversarii. El construieşte, cu pasiune, cel mai bine în spatele ușilor închise, dar și în cel mai pur stil darwinist: supravieţuieşte cine se adaptează la mediul înconjurător. Căci cine visează la cai verzi pe pereţi e în mare pericol să cadă fără să apuce să-i vadă.
Chilianul a făcut, din nimic, echipă la Malaga la fel cum făcuse din Villarreal. Poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte ce aproape a fost Villarreal de finala Ligii, în 2006, cînd cu penaltyul ratat de Riquelme cu Arsenal. La fel, poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte că în sezonul 2009-2010, cînd a antrenat pe Real Madrid, a făcut 96 de puncte, mai multe ca în primul an al lui Mourinho la Real şi doar cu 4 mai puţine decît în al doilea, cel cîştigător, al portughezului. Acest titlu cîștigat cu City șterge puțin din ștampila pusă asupra chilianului, cea de băiat bun, extrem de priceput, dar care are mari dificultăți în a lucra cu vedete consacrate, cu caractere puternice. Deja nu mai e cazul să spunem asta.
Vă amintiți acea declarație răutăcioasă, în stilu-i caracteristic, fîcută de Jose Mourinho acum vreo doi ani? ”Eu dacă aș pleca de la Real Madrid n-aș ajunge niciodată la Malaga”, parcă așa era. Pellegrini n-a zis nimic atunci, dar roata s-a întors acum. Pellegrini a cîștigat cu City un campionat pe care tare mult și-l dorea Mourinho, iar portughezul, cu acea victorie pe ”Anfield” practic i l-a făcut cadou. Viața îți dă înapoi palmele pe care tu le-ai dat, în trecut, altora.
Nu i-a fost ușor lui Pellegrini însă. Adaptarea echipei la stilul său s-a produs destul de lent. Aguero și David Silva, oamenii săi de bază, au avut multe probleme fizice. Negredo a început puternic dar s-a stins pe parcurs și a fost de nerecunoscut la finalul sezonului. Marea inovație a ”inginerului” s-a numit însă Toure Yaya, pe care l-a eliberat de povara postului de mijlocaș închizător acordîndu-i libertate de mișcare și transformîndu-l într-o adevărată bestie ”box to box”. Atunci cînd a putut să-i alinieze împreună pe Silva, Aguero, Nasri și Yaya, City a fost o frenezie ofensivă, iar rezultatele o dovedesc.
Se spune că, la final, clasamentul nu minte. Și cine termină primul înseamnă că a meritat. Nu puțini sînt cei care vorbesc despre Liverpool ca fiind ”campioana morală”. Așa ceva nu există. Campioana e una, iar aceasta e City. Morala în fotbal spune altceva, și anume că locul doi nu se premiază și nu prea se sărbătorește. Liverpool sărbătorește, dar nu locul doi, căci ar fi totuși sub demnitatea unui asemenea club, ci reîntoarcerea în lumea bună. Poate că pentru fotbalul englez, pentru dinamica și istoria sa, ar fi fost bine ca Liverpool să ia titlul. Doar că nu așa se judecă, se judecă după puncte, după ce se trage linia. Brendan Rodgers e o revelație din toate punctele de vedere, căci ceea ce a reușit el cu Liverpool, cu lotul lui Liverpool mai exact, e aproape un miracol. Comparați lotul lui Liverpool cu cel al lui City și spuneți-mi ce jucător de la Liverpool, cu excepția lui Suarez și, eventual, Gerrard (dar ce facem atunci cu Toure?) ar fi titular la City! Liverpool s-a întors printre cei mari, dar tare mă tem să nu cumva aceasta să fi fost marea șansă a ”cormoranilor”. În sezonul viitor va fi mult mai greu. Va fi Champions League, poate va pleca și Luis Suarez, nu știu dacă nu cumva sentimentul de maximă dezamăgire după acest final de campionat cînd au fost atît de aproape de un titlu visat de două decenii să nu apară ca o factură ce va trebui decontată în campionatul viitor.
Caută-mă!