Trăim epoca lui Messi și a lui Cristiano Ronaldo. Ne trezim dimineață cu duelul celor doi coloși, îl dezbatem toată ziua, iar seara mergem la culcare cu gîndul că tot a mai rămas un argument nespus în favoarea unui sau a altuia. Ni se par cei mai mari fotbaliști din istorie, pentru simplul fapt că sîntem contemporani cu ei.
Uităm însă cam repede că au mai fost și alții, înaintea lor, care n-au avut privilegiul de a fi atît de mediatizați. Diego Armando Maradona e unul dintre ei. Poate cel mai mare dintre ei.
Azi e ziua lui Mardona. Împlinește 53 de ani. O viață de om în care Maradona a făcut de toate. Și bune, dar și rele. Fotbalistic vorbind, a dus acest sport pe culmi nebănuite înainte. Monologul său de pe ”Azteca” mexicană în acel meci cu Anglia rămîne cea mai importantă operă de artă realizată vreodată pe terenurile de fotbal. Inclusiv acel henț, acea „mînă a lui Dumnezeu” din aceeași partidă cu Anglia, a rămas un punct de referință. Iar acest privilegiu nu-l au decît geniile.
Maradona a fost un geniu. Și, ca orice geniu, a lăsat în urmă o operă impresionantă. Cuvintele sînt puține într-un text despre Maradona. Ai putea scrie ore-n șir despre el, despre ceea ce a făcut, despre ceea ce n-a făcut și despre ceea ce n-ar fi trebuit să facă. A iubit fotbalul și s-a iubit pe sine. A crezut că totul îi este permis, a crezut că metafora ”D10S” chiar e adevărată și că el chiar e Dumnezeu. A plătit pentru asta, dar cei care l-au iubit și admirat n-au încetat s-o facă.
Îmi amintesc un episod petrecut acum mulți ani. Maradona era în spital, cu viața atîrnîndu-i de un fir de păr. La Buenos Aires și-n toată Argentina oamenii se rugau pentru sănătatea celui care fusese ani de-a rîndul Dumnezeul fotbalului. Adevăratul Dumnezeu s-a milostivit atunci și i-a salvat viața.
Pentru Maradona nu există comparații. Ar fi un sacrilegiu. Maradona e doar Maradona.
Pentru că imaginile fac mult mai mult decît cuvintele, vă invit să savurați imagini cu Maradona. Am descoperit multe lucruri interesante, sper doar să găsiți timp să le vedeți. Mi-a fost greu să aleg, așa că le-am pus pe toate și sînt sigur că mai sînt multe nedescoperite.
Unul dintre cele mai bune filme documentare realizate despre Maradona:
Un alt documentar de excepție, realizat de televiziunea franceza ARTE, în două variante, în limba franceză sau spaniolă.
Varianta in limba franceza:
Varianta in spaniola:
Un documentar realizat de televiziunea braziliană Globo. Cu atît mai important cu cît se știe rivalitatea dintre brazilieni și argentinieni:
Un documentar despre cei 7 ani petrecuți la Napoli:
Cele mai frumoase reusite ale lui Maradona. Calitatea mai slabă a imaginilor e compensată de calitatea incredibilă a acțiunilor:
Și, în sfîrșit, meciul cu Anglia de la World Cup 1996, integral, pentru cei care încă n-au avut ocazia să-l vadă:
Știu că au trecut destule ore de la El Clasico de sîmbătă, dar cum n-am apucat după meci să comentez nimic din ceea ce am văzut pe ”Camp Nou” o fac acum. Mă gîndesc că subiectul e la fel de interesant, iar trecerea timpului a făcut ca informațiile să se așeze în minte, iar concluziile să fie mai profunde.
De la început, o precizare. Cei care vor să se agațe de penaltyul neacordat Realului și să înceapă aici o ceartă cu cei care ripostează cu neacordarea celui de-al doilea ”galben” lui Ramos ori cu posibilul fault comis de Pepe la Fabregas, ar face bine să închidă această postare. Atunci cînd ești Barcelona sau Real Madrid și ai loturile pe care le ai, mi se pare că nu-i corect să te agăți de arbitraj. Așa cum azi ai fost ajutat, ieri ai fost dezavantajat. Așa cum Real a fost dezavantajată sîmbătă, la fel de flagrant a fost ajutată cu Juventus. Așa cum Barcelona a fost avantajată sîmbătă, va fi probabil dezavantajată cu alte ocazii. Eu unul îmi amintesc foarte bine o fază similară cu cea dintre Mascherano și Cristiano petrecută în primăvară, la meciul de Cupă de pe Camp Nou, cînd Pedro a fost dărîmat aproape identic de Xabi Alonso, tot cu Undiano Mallenco arbitru.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Să vorbim totuși de fotbal!
A fost un Barcelona-Real Madrid diferit de ceea ce am văzut pînă acum. Ieșite de sub sfera de influență a celor doi mari antrenori pe care i-am avut ca protagoniști în ultimii ani, Guardiola și Mourinho, Barcelona și Real Madrid au arătat ca două șantiere în lucru, cu arhitecții și inginerii pe margini, încercînd să le explice constructorilor ideile pe care le au. Destul de puține lucruri au semănat cu partidele trecute, dar eu cred că trebuie să ne obișnuim cu asta. Barcelona încearcă să uite momentele excepționale din perioada Guardiola, iar admiratorii acestei echipe trebuie să înțeleagă că acele vremuri s-au dus și duse vor rămîne. Poate doar dacă într-un viitor Guardiola va reveni la echipă să se mai poată întoarce și senzațiile de atunci, dar și asta rămîne o necunoscută. Deocamdată Guardiola e bine unde e, iar Barcelona trebuie să învețe să se descurce și fără el. Asta încearcă să facă Tata Martino, cu metodele sale, cu ideile sale. Eu nu cred că vreodată Guardiola îl scotea pe Iniesta și-l băga pe Song, într-un moment de dominare al Realului. Tata Martino a făcut-o și pînă la urmă i-a ieșit.
Au fost, de fapt, două ”Clasico” într-unul. Cel din prima repriză e una, cel din a doua e cu totul altceva. Cînd am văzut formulele de start ale ambelor echipe am rămas destul de surpinși. Eram cu Gică Craioveanu în fața stadionului și ne pregăteam de intrarea în direct la Fotbal European. Ni s-a părut că ambii antrenori au băgat cu forcepsul fotbaliști în primul 11. În fața dilemei care dintre Xavi, Iniesta sau Fabregas pe două locuri, Tata Martino i-a băgat pe toți trei, scoțîndu-l din cărți pe Alexis. Chilianul era în bună formă, ceea ce s-a văzut ulterior. În poziție de 9 fals, Fabregas e util doar cînd nu e Messi. Așa, Messi a trebuit mutat spre dreapta, ceea ce l-a deranjat vizibil în joc, iar Fabregas n-a dat deloc randamentul de altădată. Mult mai logic era linia deja cunoscută, Alexis-Messi-Neymar, cu Fabregas pe bancă.
Dacă la Barcelona am rămas surprinși un pic, la Real Madrid am rămas direct cu gura căscată. Ancelotti a greșit grav formula de start și zău că nu știu dacă nu cumva greșeala lui a fost mai importantă în stabilirea rezultatului final decît cea a lui Undiano Mallenco. De fapt n-a fost doar o greșeală, ci două, două și jumătate mai bine zis. Ramos pe post de mijlcaș defensiv a fost ceva ce nimeni n-a înțeles. Un semn clar de teamă, de antrenor italian care-și betonează linia de mijloc. Asta făcea Mancini la City, dar Ancelotti promitea că va juca fotbal pe Camp Nou. Ceea ce a și făcut în repriza a doua de altfel. A doua greșeală, Bale ca vîrf de atac, poziție pe care a mai schimbat-o cu Cristiano sau cu Di Maria. A fost cam aceași dilemă ca a lui Tata Martino. Bale trebuia să joace, pentru că banii dați pe el impun această decizie, dar Di Maria era într-o formă excelentă. Așa că au intrat amîndoi. Mai logic mi se pare să fi jucat Bale în locul lui Modrici, cu doi închizători în spate, dar nu Ramos unul dintre ei. Ancelotti s-a temut de forța liniei de mijloc a Barcelonei și l-a sacrificat pe Benzema. Dar dacă tot a fost dominat de teamă, mă întreb de ce n-a jucat cu Pepe mijlocaș închizător, căci mutarea asta a mai fost făcută și de Mourinho. Ori poate tocmai de aceea n-a făcut-o. Ramos n-are calități de mijlocaș. A încetinit jocul, s-a așezat mereu cu fața spre minge cînd urma s-o primească și nu spre lateral, așa cum a făcut-o mai tîrziu Illaramendi. Jumătatea de greșeală de care vorbeam mai sus mi se pare Carvajal în locul lui Arbeloa, pe partea lui Neymar. Doar de lipsa de inspirație în unele momente a brazilianului a făcut ca bietul Carvajal să nu fie victimă a acestui meci. Experimentatul Arbeloa ar fi fost, e părerea mea, mai util.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd Ancelotti a schimbat și a pus fiecare jucător pe postul lui s-a văzut. Real a dominat repriza a doua, în care a avut și posesie superioară Barcelonei. Nici măcar Bayern cînd a bătut cu 4-0 și 3-0 pe Barcelona n-a avut posesie superioară. Benzema e vîrful pe care-l preferă Cristiano, căci se mișcă mult și-i eliberează spații. Di Maria îl trăgea pe Adriano după el în partea cealaltă, Marcelo urca mai mult ca-n prima repriză, Modric găsea mai ușor unghiurile de pasare, toate pentru Illaramendi dădea mai multă fluiditate jocului, iar Benzema făcea ce știa mai bine, demarcări. Barcelona a fost obligată să se apere în propria jumătate de multe ori, cîteodată chiar cu 5 oameni și Iniesta pe post de mijlocaș central, ceea ce l-a deterrminat pe Tata Martino să-l bage pe Song în locul lui. A venit golul lui Alexis și totul s-a năruit pentru Real.
Nu s-au năruit însă speranțele de viitor. Această jumătate de oră în care Realul a dominat Barcelona pe terenul ei nu s-a văzut nici cînd Mourinho cîștiga pe Camp Nou. Schimbarea de identitate a unei echipe nu se face însă foarte lesne. De la stilul Mourinho la stilul Ancelotti nu-i ușor de trecut, dar lucrurile par a merge pe drumul corect. Bale își va reveni fizic, calificarea în primăvara Ligii e deja obținută, vor începe rotațiile și lucrurile vor deveni mai simple. Fiecare va juca pe postul lui, iar Ancelotti nu se va mai juca de-a schimbările, căci a văzut ce i s-a întîmplat.
Dincolo, la Barcelona, e un pic mai simplu. Baza rămîne tot jocul pus în scenă de Guardiola. Identitatea n-ar trebui să se scimbe, căci acest stil vine din trecutul clubului, nu neapărat de la Barcelona. Vom vedea însă din ce în ce mai des o Barcelona dominată de adversari, care se va și apăra, care va ceda posesia dacă va fi cazul. Lui Tata Martino îi mai rămîne să rezolve o singură ecuație: Messi și Neymar împreună. Pentru cei care-l vedeau un transfer eșuat, Neymar a răspuns cu evoluțile de pînă acum, într-o creștere evidentă. La fel de evidentă este însă și forma fizică slabă a lui Messi. Nu mai e același de la acea accidentare de la Paris, iar asta se vede cu ochiul liber. Cînd va reveni însă la forma sa fizică inițială, vom vedea cum se va soluționa trecerea de la Barcelona lui Messi la Barcelona lui Messi și Neymar. Să oferi libertate totală de mișcare pentru doi jucători nu s-a mai văzut la Barcelona de pe vremea lui Cruyff, care a făcut asta cu Romario și Stoicikov. Au trecut de atunci însă 20 de ani, iar fotbalul s-a cam schimbat.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
P.S.
În momentul ăsta, după ce am văzut în El Clasico, mi se pare că atît Barcelona cît și Real Madrid sînt destul de departe de Bayern Munchen, Dortmund, Chelsea ori Arsenal. Chiar și PSG e un pericol. Mai e însă pînă vor începe meciurile eliminatorii în Champions League, așa că se mai pot schimba destule.
P.S. 2
După multă vreme, n-am mai văzut un duel Messi vs Cristiano Ronaldo într-un meci Barcelona-Real Madrid. Messi a făcut cel mai slab Clasico pe care eu mi-l amintesc, iar Cristiano a jucat doar o jumătate de ceas în doua repriză. Dacă vă e dor de duelul lor de altădată, iată aici un altfel de duel dintre cei doi.
În săptămîna lui ”El Clasico”, Champions League ne oferă un clasic al competiției. Am mai explicat diferența dintre Liga Campionilor și Champions League, în opinia mea, la Milan-Barcelona merge titulatura de Champions League, la Steaua-Basel de Liga Campionilor. Da, e un clasic, căci echipele s-au întîlnit de foarte multe ori în ultimii ani în această competiție și de fiecare dată meciurile au fost frumoase, cu deznodămînd surprinzător de multe ori.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
E încă aproape dubla manșă din primăvară, cu acea victorie surpriză a Milanului în tur, dar și cu acel meci retur de pe ”Camp Nou” fabulos, acel 4-0 ce a reprezentat cel mai bun joc al catalanilor din sezonul trecut. Ca și atunci, o spun și acum, diferența de valoare e clar în favoarea Barcelonei. Mie mi se pare că dintre toate duelurile dintre cele două din ultimii 10 ani, cel mai echilibrat a fost acela din 2006, din semifinale, cînd Milanul încă avea echipă mare, iar Barcelona era a lui Ronaldinho, Eto`o și Deco, căci Messi încă nu avea rolul de azi. Atunci a trecut Barcelona mai departe, după victoria de la Milano și cu un mic ajutor, la Barcelona, din partea arbitrilor.
La fel de superioară era însă Barcelona și în primăvară. Și ați văzut ce a ieșit. Sînt însă ceva diferențe față de acel meci tur de pe ”San Siro”. În primul rînd nu mai vorbim de un duel eliminatoriu. Logic ar fi ca Barcelona și Milan să meargă amîndouă mai departe în primăvară, deci presiunea nu mai e aceeași. A recunoscut-o și Allegri, la conferința de presă. Cu alte cuvinte, ar putea să încerce să riște, să surprindă Barcelona cu o echipă ceva mai ofensivă. Pe de altă parte, în aceeași conferință, tot Allegri a mai spus și că ”doar n-o fi Milan mai slabă decît Osasuna!”, ceea ce poate să însemne și o trimitere la felul în care s-a apărat sîmbătă seară echipa din Pamplona în fața Barcelonei.
Spre deosebire de acel meci, normal ar fi să intre Messi din primul minut. Așa vede toată lumea. Eu nu-s așa convins, mi se pare că mult mai important pentru Tata Martino e duelul cu Real Madrid de sîmbătă. Grație egalului dintre Ajax și Milan, din etapa precedentă, Barcelona are două puncte în plus, astfel că egalul nu e deloc un rezultat rău pentru catalani. Gazonul de pe ”San Siro” e ciudat, o spun toți cei care joacă pe el, iar musculatura lui Messi n-ar trebui să fie pusă la încercare la trei zile de meciul cu Real. (Musculatura lui Messi e un capitol aparte, l-am tratat mai demult, l-am văzut tratat destul de superficial acum ceva vreme într-o publicație de la noi, așa că promit să reiau subiectul în viitor). Îl las totuși pe Messi în formula probabilă de start, din care cred că va ieși Xavi, din aceleași considerente de mai sus.
Mai ales că există elementul Neymar. Diferența față de sezonul trecut de aici vine la Barcelona. Nu-s puțini cei care ironizau transferul lui Neymar și-l comparau cu cel ratat al lui Robinho, la Real. Neymar e însă pe un fond de creștere evident de la meci la meci, rolul său în echipa Barcelonei devine din ce în ce mai important. Cînd nu e Messi, preia el rolul argentinianului, acea libertate de mișcare și de deplasare, iar la Pamplona l-am văzut inclusiv pe rol de fals 9. Cînd e Messi în teren, Neymar asigură alternativa. Adversarii nu se mai pot repezi să-l încercuiască pe Messi, căci ar rămîne Neymar destul de nesupravegheat, ceea ce nu-i bine. Probabil că va reintra Alexis, care trebuie să-și fi revenit din euforia calificării chilienilor la Mondial și e în formă excelentă, normal ar fi să reintre Dani Alves, probabil că o va face și Mascherano și n-ar fi straniu deloc să-l vedem rezervă pe Adriano, unicul fundaș stînga apt pentru duelul cu Bale sau Di Maria.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
La Milan totul depinde de un om. Balotelli. E convocat, dar nu e apt sută la sută. Întrebarea e dacă va risca Allegri cu el, în condițiile în care și campionatul e important, căci mi se pare că Milan se îndreaptă vertiginos spre absența din viitorul sezon al Ligii. Prezența sau absența lui SuperMario condiționează jocul milanezilor.
Apărarea va fi aceași ca în primăvară. La mijloc a ieșit Ambrosini, dar a reapărut De Jong, a cărui disciplină și 
contondență compensează o oarecare lipsă de finețe în comparație cu Ambrosini. Montolivo va avea din nou rolul lui Pirlo de la Juventus, pe care l-a avut și în primăvară, într-un soi de 4-1-4-1. De aici încolo se schimbă puțin datele problemei. Presupunînd că va juca Balotelli, tare mi-ar plăcea să văd o linie de doi brazilieni în spatele lui Mario. Kaka și Robinho, mai exact. Ar fi un semn că Milan încearcă să surprindă așa, ar fi un semn că Milan nu va apela din nou la acel stil din primăvară. Lipsesc două piese importante din tactica de atunci, El Shaarawy și Boateng, poate că asta îl va determina pe Allegri să schimbe ceva.
Nu știu dacă asta ar fi și o garanție a succesului. Poate că nu. Am spus doar ce mi-ar plăcea mie. Dacă Balotelli nu va juca, probabil că-l vom vedea pe Matri, iar dacă pînă la urmă Kaka nu va fi o soluție în gîndirea lui Allegri, probabil că-l vom vedea pe Birsa, un transfer pe care eu unul nu l-am înțelespe deplin.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
P.S.
La final, vă propun să revedeți cîteva imagini din acel Milan-Barcelona senzațional. Se juca în aprilie 2006, în semifinalele Ligii
Revin campionatele interne, după paranteza oferită echipelor naționale. O paranteză bună pentru noi, care se va mai deschide o dată peste o lună. Mi-am dorit să prindem barajul și în cele din urmă am obținut barajul, așa că vom mai avea ocazia să vorbim despre acest meci decisiv pentru ca România să meargă la Mondialul brazilian. Deocamdată e timpul să ne reîntoarcem la echipele de club, la pasiunile fiecăruia de zi cu zi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Roma-Napoli e o revenire cum nu se poate mai bună la actualitate. Situația e clară și, cred, știută de toată lumea. Roma e pe primul loc, cu 7 victorii consecutive, iar aducerea lui Rudi Garcia pe bancă pare o mutare cîștigătoare. La Napoli, situația e identică din punct de vedere al așteptărilor, Rafa Benitez pare și el o mutare cîștigătoare. Dacă n-ar fi fost acel derapaj cu Sassuolo pe tern propriu, am avut un ”Derby del Sole” cu maximum de ”sole” pentru ambele tabere. Așa, Napoli trebuie să stea o treaptă mai jos, o treaptă echivalentă cu cele două puncte pierdute.
”Gazzetta dello Sport” de azi făcea o trecere în revistă a acetsui clasic al fotbalului italian. Un derby care azi va transforma Roma într-un oraș blindat, terorizat, violent. Va fi o tensiune colosală, mai ales că de mult nu s-a mai văzut un asemenea clasament la duelul direct.
Problema e că n-a fost așa mereu. Acum 40 de ani, cluburile erau foarte prietene la nivel de suporteri. Fanii mergeau demulte ori împreună la meciuri, distanța dintre Roma și Napoli fiind suficient de facilă, mai ales după ce în 1964 se inaugurase A1, ”Autostrada del Sole”, ce făcea din cei 277 de kilometri ce despart orașele o misiune ușoară. Roma și Napoli erau, pentru sudul Italiei, simbolurile luptei contra nordului mai bogat, Milano și Torino. În 1976, cele două tifoserii s-au înfrățit de-a dreptul, iar meciurile directe erau, în tribune, un amalgam de culori și simboluri, căci oamenii stăteau împreună, indiferent de opțiuni, și nu se supărau cînd una pierdea și cealaltă cîștiga. Vedeau alfel duelurile.
Totul s-a rupt în 25 octombrie 1987. Roma și Napoli erau, poate, la fel de puternice ca azi. Erau Roma lui Falcao și Napoli lui Maradona. Meciul nu anunța schimbările dramatice ce aveau să urmeze. Roma a deschis scorul prin Roberto Pruzzo, apoi Napoli a rămas în 9 oameni, după eliminările lui Renica și Careca. În ultimele secunde însă, un corner bătut de Maradona a adus mingea la Francini, care a egalat. Jucătorii s-au încins, adrenalina era la maximum, nervii la fel. Iar Salvatore Bagni n-a găsit altceva mai bun de făcut decît să se ducă spre peluza fanilor Romei și să se bucure acolo, acordîndu-le cu generozitate gesturi obscene, cu degetele și cu cele două mîini.
Acolo s-a rupt filmul prieteniei, de atunci a urmat o serie de derbyuri marcate de violențe, conflicte și arestări. Chiar dacă Salvatore Bagni și-a cerut de mai multe ori scuze fanilor Romei, nimic n-a mai fost la fel.
Ultimele titluri cîștigate de Napoli și Roma au prilejuit partide extrem de încinse. Vă propun să vedeți mai jos, pînă să intrăm în actualitate, imagini din acele două meciuri.
Mai întîi meciul din primăvara lui 1990. Napoli lui Maradona se lupta pentru titlu cu Juventusul lui Platini și Milanul celor 3 olandezi fantastici. Napoli tocmai pierduse în fața Milanului, 3-0, iar după meciul de acasă cu Roma urma să meargă iar pe ”San Siro”, ca să joace cu Interul lui Trapattoni și al tripletei germane Klinsmann, Brehme, Matthaus. (Ce vremuri pentru Serie A, campionatul italian era de departe cel mai tare din lume!!!!).
10 ani mai tîrziu, Roma lui Capello vizita Napoli în penultima etapă și avea nevoie de o victorie pentru a celebra, de manieră matematică, titlul. Napoli era intrată într-un con de umbră, care se va agrava ceva mai încolo, dar Roma era condusă, ca și azi, de Totti, iar în atac îl avea pe Batistuta, pe care vi-l puteți reaminti și AICI. Roma n-a putut cîștiga și a fost nevoită să-și amîne cu o săptămînă sărbătoarea:
Revenind în actualitate, va fi interesant să vedem azi duelul celor doi antrenori. Rudi Garcia și Rafa Benitez nu sînt niște necunoscuți, nu sînt niște nepregătiți. Dimpotrivă, palmaresul lor vorbește de la sine, căci nu e deloc simplu să iei titlul în Spania cu Valencia și apoi Champions League cu Liverpool ori campionatul în Franța cu Lille. Va fi interesant să vedem dacă 4-3-3-ul Romei va reuși să deschidă acel 4-2-3-1 pe care Rafa Benitez l-a pus surprinzător de repede în aplicare. Surprinzător de repede pentru că nu-i așa ușor pentru o echipă obișnuită să joace ani buni în 3-4-3 să treacă imediat la alt sistem.
Gazzetta dello Sport crede că echipele de start vor fi cele de mai jos. Eu cred însă că va juca Raul Albiol la Napoli și nu-s deloc convins că Ljajic va intra în locul lui Gervinho. Cu Ljajic, Roma ar cîștiga mult la capitolul creativitate, însă mi se pare că ruperile de ritm ale lui Gervinho ar putea fi mai utile. Multe se vor decide la mijlocul terenului, acolo unde Roma, cu tripleta sa ce începe să se simtă din ce în ce mai bine, plus Totti, care coboară deseori în zona lor, pare a avea mai multă densitate, în fața perechii elvețiene Inler-Behrami. Însă dacă Napoli va izbuti să gestioneze această densitate și va reuși să-l pună în valoare pe Higuain, multe se pot întîmpla. Tot Gazzetta dello Sport consideră că duelul particular dintre Totti și Higuain va decide meciul:
P.S.
Dacă mai lipsea ceva la acest supermeci, ei bine Maradona e la Roma și spune că va fi pe ”Olimpico”.
Pentru că tot e la modă discțuția, dezbaterea cu iz de cearta, avîndu-i ca temă pe cei mai importanți fotbaliști ai momentului, Messi și Cristiano Ronaldo, vă invit în cele ce urmează să luați parte la un duel. Un duel al filmelor documentare. Nu e prima dată cînd propun așa ceva aici pe blog, am mai facut-o atunci cînd i-am pus fața în față pe Sir Alex Ferguson și Jose Mourinho, cu ocazia meciului direct dintre ei, în Chmapions League, în primăvară. De data asta vă propun un duel la fel de captivant: Messi vs Cristiano Ronaldo in filme.
Nu e o dezbatere pe celebra temă cine e mai bun, Messi sau Cristiano. Ar fi bună pentru trafic, dar eu nu asta urmăresc, să se înjure lumea pe aici contrazicîndu-se pe o temă stupidă. Mai ales că mie mi se pare că ar trebui să fim bucuroși că sîntem contemporani cu ei și cu permanenta lor luptă cu superlativele. Ci un nou duel al filmelor documentare. Unul despre Messi, celălalt despre Cristiano. Vă invit să savurați ambele filme și vă bucurați că sîntem contemporani cu două fenomene și putem admira fiecare meci al lor.
E și un duel al realizatorilor. Filmul despre Messi, un pic mai lung, e realizat de francezii de la Canal +. Cel despre Cristiano, ceva mai scurt, dar un pic mai nou, e al englezilor de la ITV. Două stiluri de a face filme, două stiluri de a înțelege fotbalul.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Vizionare plăcută!
MESSI
CRISTIANO RONALDO
Prin primăvară, atunci cînd ideea că Radamel Falcao va abandona Atletico Madrid spre alte zări, mai prietenoase din punct de vedere financiar pentru el și pentru cei din jurul lui, Gică Craioveanu mi-a spus la o emisiune Fotbal European că după ce ”El Tigre” va pleca, Diego Costa va fi cel care-i va lua locul. Nu neapărat ca poziție, pentru că nu au cei doi caracteristici foarte asemănătoare, ci ca importanță în jocul lui Atletico. Eu unul n-am fost foarte convins atunci. Nu-l vedeam pe Diego Costa în stare să devină liderul echipei. Mă bazam pe devierile lui de comportament, pe modul agresiv în care înțelegea să se lupte pe teren, o agresivitate ce de multe ori depășea granițele fair-play-ului, chiar dacă se menținea în granițele regulamentului. Mă gîndeam că nu poate fi lider un fotbalist care nu știe niciodată dacă termină meciul sau dacă va fi eliminat. Ei bine, se pare că m-am înșelat. E bine să asculți de cei care au jucat fotbal și să nu te dai mai deștept decît e cazul, mai ales dacă fotbalul pe care l-ai jucat tu se rezumă la curtea școlii sau la miuțele între colegi, al căror scop principal era berea de după.
Diego Costa a devenit cel mai important om al lui Atletico. Parcursul fără greșeală al echipei i se datorează și lui, poate imediat după Diego Simeone, motivul numărul unu, fără nici un dubiu. Parcă și comportamentul său din teren a devenit mai echilibrat, mai rațional. De alergat aleargă la fel, se luptă la fel, împarte coate cu aceeași dărnicie cu care le primește, dar parcă e mai conștient de rolul său în echipă. E posibil să se întîmple cu el ceea ce se întîmplă cu Mesut Ozil la Arsenal și cu Gonzalo Higuain la Napoli. Ca rolul de lider să le vină bine, să-i responsabilizeze. Ozil și Higuain n-aveau nici o șansă la Real să devină, cîtă vreme există un Cristiano Ronaldo, la fel Diego Costa era mereu la Atletico în umbra lui Falcao. Acum el e numărul unu, beneficiind și de faptul David Villa, care ar trebui, ținînd cont de CV-ul său, să fie liderul, nu are un caracter care să-l recomande pentru așa ceva, e introvertit, liniștit și uneori prea modest.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
De ceva vreme, presa spaniolă insistă pe ideea că Vicente Del Bosque ar vrea să-l atragă pe Diego Costa spre ”naționala Spaniei. Idee care i-ar surîde și lui Costa, cel puțin așa susțin ziarele din Spania, direct interesate și, deci, oarecum sub semnul întrebării privind totala veridicitate. Se pare că Del Bosque ar fi vrut să-l cheme pe atacantul lui Atletico chiar acum, la meciurile pe care ”La Roja” le are de disputat în preliminariile Mondialului. Ultimele oficiale, căci apoi pînă la turneul final nu vor mai fi decît amicale. Detaliul nu-i minor, căci doar meciurile oficiale contează. Diego Costa are două selecți în ”naționala” Braziliei, dar numai în meciuri amicale, iar regulamentul FIFA spune clar că ele nu contează.
Nu discut aici partea morală a problemei. Mai ales după ce am văzut cu Germania ne-a bătut la tenis de masă cu un contingent de chinezoaice ce nu și-a găsit locul în țara de origine. Se practică lucrul ăsta, ba chiar m-am mirat că nemții n-au naționalizat și vreo cîteva sute de chinezi doar pentru a fi spectatori la meciurile fetelor respective. Vă invit să priviți ”naționala” Elveției de fotbal și să descoperiți, dacă nu știați deja, cîți fotbaliști născuți în afara granițelor țării se regăsesc sub comanda lui Ottmar Hitzfeld. Mă refer strict la partea sportivă.
Spaniolii au trimis o scrisoare la FIFA, solicitînd o poziție a forului mondial. Care a întîrziat, spre nemulțumirea ziarelor, care au titrat că Brazilia are 1-0 în acest duel. Vorbim totuși despre două țări cu mare influență la FIFA, puternice din toate punctele de vedere. Sînt convins că dacă Diego Costa ar fi fost născut în altă țară decît Brazilia n-ar fi avut mari probleme, ba chiar cred că spaniolii nici nu se mai oboseau să întrebe și-l selecționau direct. Mai ales că, în astfel de situații, fotbaliștii aleg ce e mai bine pentru ei și pentru carierele lor.
Paranteză. Înțeleg că, mai nou, e o dispută asemănătoare în ceea ce-l privește pe noua senzație de la Manchester United, Januzaj. Cît ar vrea tatăl său să-l îndrepte spre Albania, mama sa către Kosovo ori bunicii săi către Turcia, eu cred că puștiul de 18 ani va alege tot Belgia. Mai ales că e născut la Bruxelles, iar Belgia are în acest moment o echipă națională incredibilă, cu un viitor luminos înainte. Nu închid paranteza înainte să observ un amănunt interesant, o coincidență ce poate fi fericită: Januzaj e născut pe 5 februarie, în aceeași zi cu Cristiano Ronaldo, Neymar, Tevez și Gică Hagi, cu care, cred, trebuia să încep. Paranteză închisă.
Revin la Diego Costa! Mi se pare că Spania vrea să fure un fotbalist ce poate deveni important pentru Brazilia. Imediat după ce Arsenal l-a transferat pe Ozil, se spune că Mourinho a stopat orice fel de negociere privind trecerea lui Demba Ba la Arsenal, deși tranzacția era pe punctul de a se oficializa, pentru că și-a dat seama că avînd un pasator ca Ozil, Demba Ba devine foarte important, iar Arsenal devină un adversar foarte puternic. Cred că așa gîndește și Spania, ceva de genul decît să joace la Brazilia, mai bine să fie la noi, mai vedem noi ce facem cu el. Din perspectiva Spaniei, Brazilia e una dintre contracandidatele la cîștigarea titlului mondial anul viitor, ba chiar cea mai importantă ținînd cont că e gazdă. Cam la fel a procedat Spania și cu Thiago Alcantara, pe care l-a făcut spaniol, blocîndu-i astfel drumul spre echipa Braziliei, unde, e părerea mea, Thiago avea mai mari șanse să joace decît la Spania. Cam așa e și cu Diego Costa.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Nu știu în ce măsură Diego Costa s-ar putea adapta la stilul Spaniei. Dincolo de faptul că Spania are în acest moment un număr considerabil de atacanți, Fernando Torres, David Villa, Negredo, Soldado, mai nou Michu, convocat în sfîrșit. Plus Llorente, plus Morata. Cam aceeași a fost și situația lui Thiago Alcantara, de care vorbeam mai sus și care a plecat la Bayern ca să încerce să prindă un loc în ”naționala” Spaniei, deși cei care-i blocau titularizarea la Barcelona, Xavi, Iniesta și Fabregas, o fac și în ”La Roja”, plus că mai există un David Silva, un Mata și, mai nou, un Koke.
Diego Costa mi se pare în aceeași situație. Nu știu dacă stilul său de fotbal se adaptează la cel al Spaniei. Stilul de care am vorbit mai sus, fizic în cazul său, cu coate multe și dueluri corporale, reactiv în cazul echipei, căci Atletico e departe ca stil de Barcelona. Iar Barcelona dă, deocamdată, linia și-n naționala Spaniei, cu rezultate excepționale. L-ați vedea pe Diego Costa integrat în stilul Barcelonei? Eu personal nu. Merg atunci mai departe, se poate el integra în reprezentativa Spaniei? Care folosește acel fotbal pe spații restrînse, de combinații, de pase, de tiki-taka, complet diferit de fotbalul pe contraatac, pe spații largi, promovat de Diego Simeone la Atletico. Veți spune că într-o echipă, mai ales într-una națională, e bine să ai fotbaliști cu diverse stiluri, însă mie mi-e greu să cred că Spania va juca vreodată pe contraatac și va renunța la posesie. Mai ales dacă privim în urmă și descoperim că au fost destule meciuri jucate cu Fabregas ca 9 fals.
Mi se pare că la Brazilia nu are un atacant de calibrul lui Diego Costa. Cum mi se pare că nu are un pasator de nivelul lui Thiago Alcantara, care ar fi fost, cred, titular cert în formula lui Scolari. Poate Oscar, asta dacă-i iese lui Mourinho pariul de a-l transforma dintr-un mijlocaș mai degrabă defensiv într-unul creativ. Mai repede își face loc Diego Costa printre titularii Braziliei decît printre cei ai Spaniei.
El e acum la mijloc în acest război. Spune că ar alege Spania, dar jucînd la Madrid i-ar fi greu să declare altceva. Eu totuși cred că va merge la Mondial cu Brazilia. E totuși cea mai logică variantă, chit că, născut în Brazilia trăiește în Spania de cînd avea 19 ani și a obținut, recent, și cetățenia.
Caută-mă!