În noiembrie, imediat după ”Derby dItalia”, toată lumea vorbea de Inter și de Andrea Stramacioni. Inter era văzută drept singura echipă capabilă să se lupte cu Juventus pentru titlu, iar Stramaccioni era pe care să devină un mini Mourinho, pentru felul în care încerca să meargă pe linia trasată de portughez în anii săi de interist. Pe atunci, Milan era la 13 puncte în spate, Inter cîștigase în ”Derby della Madoninna” în calitate de oaspete, zîmbetele erau largi pe Corso Vittorio Emanuele, în timp ce dincolo, pe Via Turati, erau mai degrabă grimase. Allegri era pus tot mai mult sub semnul întrebării, iar sezonul părea compromis.
Sînt 3 luni de atunci. Ce multe se pot schimba în fotbal într-o sută de zile, nu-i așa? De la acel succes la Torino, Inter n-a mai bătut pe nimeni în deplasare în Serie A, distanța față de Juve s-a mărit la 14 puncte, iar semnele de întrebare s-au mutat în dreptul lui Stramaccioni. Cu pericolele ce derivă, în fotbal, din aceste semne de întrebare. Milan are acum un punct în față și un munte de încredere în spate.
Fotbalul e o stare de spirit. Iar asta s-a văzut în prima repriză a meciului de duminică. Milan venea după splendidul succes cu Barcelona, adrenalina stăpînea corpurile jucătorilor și fanilor, iar teama se instaurase în cealaltă tabără, teama de care vorbea și mesajul peluzei rossonerilor. Milan a zburat în prima repriză pe teren. Allegri l-a retras pe Montolivo pe poziția lui Ambrosini din meciul cu Barcelona, l-a reprimit în echipă pe Balotelli și l-a odihnit complet pe Pazzini. În plus, l-a descoperit pe De Sciglio, un fundaș ce mie mi se pare mult peste Constant, chit că banda stîngă nu-i cea care-i convine cel mai tare. Plus Boateng și El Shaarawy, din conexiunea cărora a ieșit golul unu.
La Inter, un lucru a fost bizar. Zanetti în stînga, Nagatomo în dreapta. Ambii pe zonă schimbată. Am vrut să spun pe picior schimbat, dar mi s-ar fi reproșat de atotcunoscători că Nagatomo e dreptaci. Așa, și? De ce să-l scoți pe Zanetti din zona în care e cel mai periculos și să-l pui acolo pe Nagatomo? Doar pentru un marcaj mai bun la El Shaarawy? Că n-a fost ideea cea mai bună s-a văzut în partea a doua, cînd Inter a echilibrat jocul imediat după ce cei doi au făcut rocadă, plus că Nagatomo a fost cel care a dat centrarea perfectă la golul egalizator. Lui Stramaccioni i-a ieșit însă schimbarea cu Schelotto. Spre deosebire de Guarin, care rămîne mereu la baza careului pentru a putea trage, pe respingere cum se zice, Schelotto atacă poarta, și asta s-a văzut la gol.
La un moment dat, Milan n-a mai putut fizic. Iar Interul a scos un punct ce părea, la pauză, incert. E posibil oare să fie un nou punct de plecare pentru Inter? La fel cum a fost partida cu Juve? Rămîne de văzut. Deocamdată Stramaccioni a cîștigat timp. Ar mai trebui acum să cîștige și niște meciuri.
La final, pentru cei care n-au văzut meciul, un scurt rezumat AICI .
Și cele trei ziare de sport din Italia, prezentate, ca de obicei, in revista presei pe care o găsiți zilnic pe acest blog
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.
Cineva m-a întrebat pe facebook de ce nu scriu nimic pe acest blog despre Steaua. I-am spus că nu scriu pentru că nu cred în calificare. Ba chiar mi se părea că Steaua ar fi avut mai multe șanse dacă ar fi picat cu Inter. Așa am crezut eu şi înainte de Ajax,care mi se părea nu o echipă inabordabilă ci un stil de joc inabordabil, mai ales într-o perioadă în care la noi nu se joacă și la ei se joacă, lucru care contează. După 2-0 în tur mi se părea inutil să mai scriu, perspectivele nu erau prea roz. Dar uite că cineva, acolo sus, a vrut ca eu să scriu de spre Steaua. De aceea o și fac. E ora 1 noaptea și meciul s-a terminat de jumătate de ceas. Și, în mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA!
Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi niciodată stelist. Dar m-am bucurat sincer pentru că Steaua a doborît aroganța acestor oaspeţi ce păreau veniți la București într-un soi de obligație de serviciu. S-a văzut asta la ei, nu știu să ascundă. Dar au fost aroganți și mă bucur că le-am dat peste nas.
Și atît. Am promis două cuvinte. Mai am două fraze. Mă bucur sincer pentru un om. Nu, nu pentru MM Stoica, din pricina căruia primesc destule mesaje cu cuvinte inferioare, asta ca să fiu elegant. MM e bărbat, își asumă tot ceea ce spune, tot ceea ce a făcut și face și răspunde pentru asta. Mă bucur în schimb pentru mama lui MM Stoica. Știu de la el prin ce trece, știu și cum sînt mamele de băieți singuri la părinți, oricît de mare ar fi, copilul tot copil rămîne, și știu că nu îi e ușor în această perioadă. Pe MM îl cunosc de mult, nu sîntem prieteni buni, colaborăm ok la emisiuni, plus că lumea nu se împarte nicicum în steliști și ceilalți. Pe mama lui n-o cunosc, dar sînt convins că acum e fericită. Și de-aia mă bucur pentru dînsa.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!
P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat.
Caută-mă!