Înainte de meciul tur, toată lumea pedala pe ideea că e una dintre cele mai dezechilibrate partide din ”optimi”. Barcelona părea în mare formă, în vreme ce Milan eram exact invers. Și a ieșit poate cel mai bun meci al Milanului din ultimii ani și poate cel mai prost meci al Barcelonei din ultimii ani. Acum lucrurile s-au schimbat. Puțini din cei care vedeau o Barcelona superfavorită înaintea turului mai cred azi în capacitatea catalanilor de a întoarce rezultatul de pe ”San Siro-Meazza”.
Pe undeva, neîncrederea e justificată. Milan a cresut fantastic și pare într-o formă perfectă. Apoi, are 2-0 după prima manșă, un rezultat niciodată întors în Liga Campionilor. Barcelona nu-i în formă, vine după o serie groaznică, iar presiunea la care sînt supuși jucătorii e colosală. În plus, istoric vorbind, Barcelona nu a fost niciodată o echipă capabilă de mari răsturnări de situații precum cea de azi. Acesta e teritoriul Madridului, Real e echipa construită pe bază de testosteron și adrenalină. Barcelona a fost mereu o echipă aliniată unui principiu, mingea e actorul principal. Barcelona atacă și se apară avînd mingeaîn prim-plan, iar dacă azi trădează acest principiu calificarea e iremediabil pierdută.
Nu cred că Milan va schimba prea mult din registrul arătat în tur. Nici n-ar avea motive. Poate doar să încerce un pressing mult mai sus decît a făcut-o acasă, doar că aici intervine un risc major: dimensiunile generoase ale terenului pe ”Camp Nou”. Absența lui Pazzini deschide 
poarta titularizării lui Niang. Niang-El Shaarawy, o pereche de atac tînără, explozivă, ce poate produce mari daune Barcelonei pe fiecare pierdere de balon și posibilitate de contraatac. Plus Boateng, ca om de legătură între atac și apărare. Nocerino și-a revenit, iar acum Allegri are 5 variante pentru 3 locuri. Normal ar fi să joace din nou Ambrosini ca vîrf, spre propria poartă, al triunghiului defensiv milanez, Montolivo nu poate lipsi, cu al său rol ce amintește mereu de Pirlo, deși nu are calitatea paselor actualului juventin. Între Nocerino, Flamini și Muntari se duce lupta pentru al treilea loc, cu ușor avantaj pentru Muntari dat de potența sa fizică și de încrederea căpătată după golul din tur. E de presupus însă că va juca Flamini, poate și pentru că Allegri trebuie să aducă un element de surpriză într-un modul deja citit de catalani. Flamini poate fi omul anti-Messi pe care-l visa Silvio Berlusconi la meciul tur.
La Barcelona, în schimb, e cred pentru prima dată în ultimul an cînd dubiile sînt mai mari decît certitudinile. Iar absența lui Tito Vilanova nu-i deloc un element pozitiv în acest context. Barcelona trebuie să surprindă cu ceva, iar aici rolul lui Tito e esențial. El e omul care i-a propus lui Guardiola să-l mute pe Messi în centrul liniei de atac și pe Eto`o în bandă la acel El Clasico de pe ”Bernabeu” cîștigat cu 6-2 de Barcelona. De așa ceva ar avea nevoie Barcelona și azi, de o mutare cîștigătoare.
Thiago în locul lui Xavi ar putea fi mutarea cîștigătoare. Inconstant, superficial de multe ori, Thiago are o creștere de ritm mai mare decît Xavi și o capacitate defensivă mai bună. Fără să aibă știința tatălui său, Mazinho, Thiago se apără mai bine decît Xavi în momentele cînd mingea e la adversari. E însă un pariu extrem de riscant să joci fără Xavi în cel mai important meci al sezonului.
E de presupus că va juca Alexis și nu David Villa. Chilianul și-a cîștigat acest drept la ultimul meci cu Depor, unde am văzut un Villa straniu de apatic. Alexis are capacitatea de a face mai multe lucruri decît Villa, iar în plus aduce și acea senzație de alergare continuă ceea ce ajută la starea de spirit a tribunei. El Mundo Deportivo, ziar apropiat Barcelonei, prezintă o echipă a Barcelonei cu Tello în linia de atac, dar prezența sa în meciul cu Deportivo și păstrarea lui Pedro pe bancă pe toată durata acelui joc nu-s în măsură să sprijine teoria cotidianului catalan. Deși Tello e un jucător ce poate aduce lucruri notabile în zona lui Abate.
Problema Barcelonei nu e însă la atacanți. Ci la poziția în care Xavi și Iniesta primesc mingiile. Dacă o fac departe de careul Milanului, cu 7-8 oameni în fața lor, misiunea de a pătrunde și a genera pericol e foarte grea. Dacă în schimb se pot plasa și primi între liniile milanezilor, atunci ocaziile vor apărea. Eu unul, dacă printr-un absurd imens, aș fi în măsură să decid ceva la Barcelona aș începe cu Adriano în stînga, nu cu Jordi Alba. Adriano are mai multă stabilitate defensivă, ofensiv e la fel de bun, dar are o mare calitate, pe care Alba n-o are: șutul de la distanță.
Iar pentru final: Messi. Cu el începe totul. În mod obișnuit, în ianuarie și februarie acumulează, iar în martie redevine exploziv. Nu i-au plăcut niciodată echipele italiene, apărările italiene. Un Messi în formă e un avantaj inimaginabil. Un Messi furios, de asemenea. Un Messi provocat de adversarul său tradițional, Cristiano Ronaldo, cu atît mai mult. De două luni n-am prea mai avut vești de la Messi, azi ar trebui să fie seara reapariției sale.
Această echipă a Barcelonei a făcut multe pentru fotbal în ultimii 5-6 ani. Trebuie doar să ai un dram de discernămînt ca să vezi asta. A cîștigat meciuri foarte ușor, a demolat echipe mari cu ușurința cu care a învins echipe mici. A cîștigat trofee și admirație. Un singur lucru n-a făcut: n-a cîștigat un război după o primă bătălie pierdută. Pentru a face asta împotriva Milanului are nevoie de acel spirit de luptă pe care l-a avut în primul an al lui Pep, acea foame, acea determinare de a alerga după minge și de a o recupera imediat ce era pierdută. Are nevoie de un meci precum cel de mai jos:
Milan n-are nevoie de prea multe. Are nevoie să fie acea echipă mare dintotdeauna. Acea echipă din tur. Dacă va reuși să fie va trece. Și va prinde opțiuni serioase pentru finala de pe ”Wembley”.
Titlul avancronicii din tur a fost ”Passato, presente, tutto o niente”. Se potrivește mult mai bine azi. Episodul doi.
Imediat după meciul de la București, în plin context de sărbătoare națională, scriam despre Chelsea că, în acest sezon, a fost o echipă capabilă și de meciuri bune și de meciuri proaste. Duminică seară, în Cupa Angliei, Chelsea a arătat că poate face meciuri bune și meciuri proaste într-o singură partidă. În ceea ce privește pe Steaua și returul de joi de pe ”Stamford Bridge”, nu știu în ce măsură cele întîmplate contra lui Manchester United sînt de natură să invite la optimism. Chelsea e o echipă care poate bate pe oricine, dar care și poate lua bătaie de la oricine, depinde acum ce partitură e lăsată să interpreteze.
După 10 minute, Manchester United avea 2-0 și calificarea în buzunar. Cu 10 minute înainte de final, Manchester United trăgea de 2-2 și de rejucarea de pe ”Stamford Bridge”. Din punctul ăsta de vedere, al faptului că Chelsea e încă prezentă în competiție, e bine pentru Steaua. O Chelsea eliminată, cu două înfrîngeri în 4 zile și cu perspectiva unei alte eliminări nu era un adversar prea comod. Nici așa nu e, să ne înțelegem. Sir Alex Ferguson a început fără Van Persie, dar cu Rooney. A cărui absență în partida cu Real Madrid a stîrnit comentarii diverse, dar și și tot felul de presupuneri cum că Rooney ar putea pleca de la United. Pe cît pare de fantezistă, varianta are un procent mai mare decît crede lumea de a se îndeplini. Dar despre asta, într-un articol viitor. Sir Alex a început din nou cu Nani, surpriza pregătită lui Mourinho, dar și cu Kagawa, și a cărui absență din scenariul SF al partidei cu Real e regretată de mulți. Rolul lui Rooney în dezorganizarea sistemului defensiv al lui Chelsea de la mijlocul terenului s-a văzut limpede, atît timp cît United a atacat. Rooney cobora, așa cum face mereu, pînă la nivelul lui Carrick și Cleverley, iar Oscar, Ramires și Mata nu găseau nici o cale abordabilă de a cîștiga mingea, în vreme ce Victor Moses se vedea constant depășit de asocierile dintre Rooney și Kagawa în banda stîngă a lui United.
La 2-0, Sir Alex Ferguson a luat decizia pe care o luase și cu Real Madrid la 1-0. A coborît liniile sensibil spre careul propriu. Nimeni nu știe ce s-ar fi întîmplat cu Real în situație de 11 contra 11, a face presupuneri și a lansa certitudini ar dovedi o crasă lipsă de cultură fotbalistică. Însă revenirea lui Chelsea, o echipă inferioară Realului în ceea ce privește capacitatea de a crea pericol, îi invită pe cei care sînt convinși că Real nu s-ar fi apropiat de poarta lui De Gea să aibă măcar unele dubii. Poate că United n-a mai putut fizic, poate că Sir Alex știa asta, dar pasul înapoi a fost notabil și asta s-a constituit în baza revenirii lui Chelsea.
Plus schimbarea lui Benitez. Afară Lampard și Victor Moses, intră Obi Mikel și Hazard. Din nou împreună cei trei fantastici, Mata-Oscar-Hazard, dar, mai ales, alt decor pentru Ramires, care juca alt rol cu Obi Mikel lîngă el decît cu Lampard lîngă el. Supergol Hazard și apoi rolul de care vorbeam al lui Ramires, de marcator venind din linia a doua. A fost un mesaj al lui Rafa Benitez pentru cei care văd altceva în el decît un antrenor bun într-un context prost.
Partea bună e că vom mai avea un meci Chelsea-United pe ”Stamford Bride”. Una dintre ele, cîștigătoarea, o va întîlni pe City într-una din semifinalele de pe ”Wembley”. Partea proastă, în ceea ce privește returul cu Steaua, e că Chelsea a arătat că are forță.
UPDATE
Abdicarea unui rege al fotbalului? În orice caz, cînd se va produce, va fi una mai frumoasa, mai dulce decît se anunța la plecarea din Europa. Poate m-am grăbit cînd am scris ceea ce veți citi mai jos. În orice caz, dincolo de ceea ce am scris, vă recomand să vedeți filmele. Inclusiv sau mai ales ”FC Barcelona Confidential”.
Ronaldinho a cîștigat și Copa Libertadores. Cîștigase Liga Campionilor oricum. Îi mai rămîne Mondialul Cluburilor, ca să aibă un palmares perfect.
Acum doi ani și ceva scriam așa:
”Din ianuarie 2006, nimic n-a mai fost la fel pentru Ronaldinho. Şi-a schimbat obiceiurile, comportamentul, anturajul, dieta, a uitat de importanţa odihnei, puterea nopţii a hipnotizat un star golit pe dinăuntru de o generozitate păguboasă faţă de prieteni. Inerţia l-a ajutat să termine sezonul, să facă o semifinală de Ligă memorabilă cu Milan, dar şi o finală apatică la Paris, apoi un Mondial catastrofal.
Ronaldinho încetase de atunci să mai existe. Acel Ronaldinho, al cărui zîmbet molipsise planeta, care nu obosea niciodată să semneze autografe şi să se pozeze cu copii. La nici 26 de ani, intrase deja în maşina de tocat a presei şi a fanilor, devorat finalmente de cele două entităţi obligate să-şi caute alte repere.
Ronaldinho de azi e deja un ex-fotbalist. Are 30 de ani. Ar vrea să mai joace, dar pasele sale nu mai sînt aceleaşi, sprinturile se fac în ritm pietonal, iar zîmbetul, celebrul său zîmbet, e de cele mai multe ori un rictus. Nimeni nu poate nega faptul că va avea, în patrimoniul fotbalului, un monument al fanteziei, al lucrurilor nefăcute pe un teren. Nu va fi însă niciodată la nivelul celor amintiţi mai sus, tocmai pentru că a ars prea repede. Sau pentru că şi-a ars el însuşi magia atunci cînd a încetat să mai trăiască pentru fotbal şi început să trăiască din el.
Ar fi bine să se retragă. Tocmai pentru ca toate acele lucruri nefăcute pînă la el şi făcute de el să nu treacă în derizoriu. Geniile nu se nasc pentru a sta pe banca de rezerve.”
Azi, mă bucur pentru el că n-a făcut-o. Pentru el și pentru cei ca mine, care l-au iubit pe el și fotbalul cu zîmbetul pe buze pe care-l propunea. Merita o astfel de recompensă.
Acum cîteva luni, imediat după revelion, un bun prieten aflat în Brazilia, în vacanță, îmi trimitea un mesaj și niste poze. ”Stau lîngă Ronaldinho la plajă. Are o viteză la șampanie cum n-am mai văzut. Ce mare ar fi ajuns dacă nu-i plăcea viața!”.
Exact asta e concluzia. Ce mare ar fi putut ajunge Ronaldinho dacă îi plăcea doar fotbalul. Poate cel mai mare din toate timpurile!
Nici n-a trecut foarte mult de atunci. 7 ani. Acum 7 ani pe vremea asta, Messi era un puști, Cristiano Ronaldo era un diamant șlefuit cu grijă de Sir Alex Ferguson. Altul era regele fotbalului. Ronaldinho.
Era zeul fotbalului, era cel care iniţiase conceptul de “jogo bonito”, acel fotbal estetic, jucat cu zîmbetul pe buze, din plăcerea copilărească a unui băiat fără copilărie, plecat de timpuriu de acasă, în căutarea gloriei şi a bunăstării. Era cel ce alungase crizele de nervi de la FC Barcelona. Cei ce n-au văzut încă super-documentarul ”FC Barcelona Confidential” o pot face acum și se vor convinge. Era personajul principal al dezbaterilor vremii, la fel de stupide precum cele de azi, dacă era mai bun ca Maradona, dacă nu cumva Pele era egalul lui ori dacă Johan Cruyff era cel ce se apropia întrucîtva de stilul său electric de a dribla, de a pasa “a la Michael Jordan”, de a găsi finalizările cele mai surprinzătoare.
Acel început de an 2006 a fost fatal pentru Ronaldinho. Şi-a schimbat obiceiurile, comportamentul, anturajul, dieta, a uitat de importanţa odihnei, puterea nopţii, a atracțiilor ei mai bine zis, au hipnotizat un star golit pe dinăuntru de o generozitate păguboasă faţă de prieteni, față de un anturaj care nu voia decît să se distreze. Pentru un fotbalist încă tînăr acest lucru e fatal. Inerţia l-a ajutat să termine sezonul, să facă o semifinală de Ligă memorabilă cu Milan, dar şi o finală apatică la Paris, apoi un Mondial catastrofal. Au urmat două sezoane în care coborîrea a fost continuă. Episoadele cu el venind la antrenamente direct de la discotecă erau din ce în ce mai obișnuite.
Ronaldinho încetase de atunci să mai existe. Acel Ronaldinho, al cărui zîmbet molipsise planeta, care nu obosea niciodată să semneze autografe şi să se pozeze cu copii. La nici 26 de ani, intrase deja în maşina de tocat a presei şi a fanilor, devorat finalmente de cele două entităţi obligate să-şi caute alte repere. De la glorie a trecut la singurătate. E cunoscut un episod petrecut de Craciun, în anul 2007. Un copac a fost doborît de vîntul puternic în curtea casei sale. A chemat pompierii, iar aceștia au avut marea surpriză să-l găsească singur singurel, în vila lui uriașă de la Sitges, fără nimeni aproape într-o zi de Sărbătoare în care cuvîntul familie e esențial. Apoi a plecat de la Barcelona, a ajuns la Milan, s-a repatriat în Brazilia și acum trage de el în încercarea de a-și regăsi plăcerea de a juca fotbal.
Vă invit să vedem împreună un filmuleț cu și despre Ronaldinho. ”Abdicarea unui rege” se numește, un titlul foarte inspirat. E realizat de spaniolii de la Canal + care au încercat să explice, prin intermediul celor care l-au cunoscut și au jucat alături de el, ce s-a întîmplat cu adevărat, cum a fost posibil ca o carieră ce se anunța fulminantă să se oprească atît de brusc.
Vă propun acum să vedem cîteva imagini cu legăturile existente între Ronaldinho și Messi. Ronaldinho e cel care l-a luat pe Messi lîngă el atunci cînd era doar un copil, iar apoi, pentru că influența pe care o avea asupra argentinianului nu mai era cea potrivită, a fost îndepărtat.
Iar pentru final vă propun să revedem cîteva dintre momentele de magie ale lui Ronaldinho.
Nu se poate vorbi de acest Manchester United-Real Madrid fără a scoate din context faza eliminării lui Nani. Această eliminare a condiționat întreg jocul ulterior. Pînă atunci, Real Madrid era o echipă previzibilă, plată, de-a latul terenului, incapabilă să-și creeze ocazii de gol, deși era echipa ce trebuia să marcheze. Era o repetare a meciului de pe ”Santiago Bernabeu”, dar acolo Real și-a creat ceva oportunități, în vreme ce pe ”Old Trafford” ele n-au existat. Pînă și Cristiano Ronaldo părea marcat de revenirea pe ”teatrul viselor” sale, părea marcat de felul în care a fost primit și nu era el, Cristiano, din cele două meciuri cu Barcelona, Cristiano, cel mai bun din lume în acest moment.
În avancronică, scriam că aștept surprizele lui Sir Alex Ferguson. Rooney rezervă, ce vreți surpriză mai mare! Kagawa, trei goluri în ultimul meci, n-a prins nici un minut, ce vreți dovadă mai mare de personalitate, de demonstrație de forță a lui Ferguson într-un vestiar pe care-l domină. Plus prezența lui Giggs, imens la meciul 1000. Nu știu totuși dacă absența lui Rooney se justifica. Rooney înseamnă mai mult decît orice azi Manchester United. Mutîndu-l pe Giggs în zona aceea, pe care Rooney a acoperit-o pe ”Bernabeu”, Ferguson a obținut ceea ce a vrut: fiecare minge pe care Giggs o primea în spatele lui Cristiano, care nu coboară decît foarte rar, se transforma într-un contraatac. Am văzut pase minunate date de Giggs, ca o perfectă demonstrație că fotbalul nu se uită și dacă te îngrijești bine poți rezista și la 40 de ani.
Dar același fotbal, înclin să cred, că s-a răzbunat pe Ferguson. Pentru că nu l-a băgat pe Rooney de la început. Ăsta era un meci pentru Rooney. E foarte ușor de vorbit acum, din fața unui laptop, dar eu cred că Rooney în locul lui Nani, de la început, ar fi fost formula ideală, iar Real Madrid n-ar fi avut soluții s-o descifreze. Așa cum n-a avut pînă la eliminare.
Eliminarea lui Nani se înscrie în rîndul fazelor unde arbitrul decide. În spiritul regulamentului sau în spiritul jocului. În 
spiritul regulamentului e perfect acoperit. În spiritul jocului, nu. În contextul unui joc violent, da, acțiunea lui Nani poate părea violentă, dar în condițiile în care pe ”Old Trafford” s-a jucat suficient de liniștit poate că un cartonaș galben era mai degrabă justificat. Cîteodată, arbitrii tind să acapareze protagonismul, poate dintr-un soi de frustrare că despre ei nu vorbește nimeni. Acest arbitru turc, foarte bine susținut la UEFA de cine trebuie, a mai avut un rol asemănător în semifinala Ligii de anul trecut, Barcelona-Chelsea. Însă nu trebuie exclus din discuție Nani. Jose Mourinho spunea, pe cînd era la Porto și trecea, cu multă polemică, de Deportivo într-o semifinală e Ligă, ”niciodată ca fotbalist nu trebuie să-i dai opțiuni arbitrului să te judece cum vrea el”. Nani asta a făcut. La o analiză foarte atentă a fazei veți observa superficialitatea sa și, nu știu de ce, am o vagă senzație că pe Nani nu-l vom mai vedea în sezonul viitor în tricoul lui United.
Priviți încă o dată faza eliminării! Nici un jucător de la Real Madrid nu protestează. Imaginați-vă o intrare asemănătoare a unui jucător de la Barcelona, în El Clasico. Ar fi luat foc banca Madridului, iar mîinile jucătorilor din teren ar fi fost numai în aer. Acum, nimic. Semn că echipa era la pămînt, pentru că nimic nu ieșea, minutele treceau, ba mai era și 1-0 pentru United. Dar fotbalul oferă ieșiri nebănuite chiar și de pe autostrăzile spre dezastru, iar Real Madrid e cel mai bun exemplu. În ianuarie era o echipă ruptă în două, măcinată de conflicte, iar acum, după săptămîna sa mare, e deja pe val, zboară din punct de vedere psihic spre viitor.
Înapoi la Sir Alex și deciziile sale. Dar și la Mourinho. Momentul eliminării lui Nani a fost un soi de atac de panică pentru Sir Alex. Incapabil să mai gîndească, incapabil să mai proceseze informații și să ia decizii, a așteptat ENORM la un asemenea nivel pentru a schimba ceva. Spre deosebire de Mourinho, care a reacționat imediat. La fel s-a petrecut, am discutat asta la Euro Fotbal, la acel 1-6 cu City, tot de pe ”Old Trafford”, tot după o eliminare. Un ”black out” asemănător s-a instalat peste Sir Alex, care și atunci a reacționat abia după ce adversarul marcase de două ori. Acum, cu Real, imediat după eliminare, Manchester a reacționat, ca echipă, de parcă ar mai fi fost de jucat 5 minute și nu jumătate de ceas. Iată în imaginile de mai jos cum au fost repartizate forțele în 11 contra 11 și, apoi, la 10 contra 11.
Se spune că un antrenor mare trebuie să aibă mereu un plan B. Un plan pentru orice situație. Mourionho l-a avut: afară Arbeloa, intră Modrici, apoi, imediat după golul de 1-2, afară Ozil și intră Pepe. Sir Alex nu l-a avut pentru situația pe care a trăit-o. N-a sesizat, de exemplu, că Xabi Alonso a rămas liber și a putut prelua controlul partidei. Unii ar spune că degeaba ar fi avut acel plan în inferioritate numerică. Doar că, așa în inferioritate numerică, United putea marca, și nu o dată. Plus faza penaltyului comis de Ramos, o fază pe care dacă arbitrul turc o judeca la fel de riguros ca eliminarea, ar fi oferit un final de meci incredibil.
Real Madrid n-a jucat magnific acest meci. S-a calificat pentru că a știut să se muleze mai bine pe o conjunctură ce i-a fost favorabilă. Și pe o stare de spirit impecabilă. De cîte ori am spus eu aici că fotbalul e o stare de spirit?
Astăzi planeta se oprește în loc să vadă reprezentația. Cei mai buni antrenori ai momentului au cuvîntul. Manchester United – Real Madrid va fi, poate mai mult decît alte partide, meciul lor. În funcție de ce vor gîndi ei, în funcție de ce strategii vor adopta, în funcție de cum va interpreta fiecare jocul celuilalt vor alerga și cei 22 de actori din teren, reduși pentru o seară la un rol secundar.
E prima finală a sezonului. În general, dar și pentru fiecare dintre cele două. Un pic mai mult pentru Real, căci dacă nu trece mai departe i-ar mai rămîne echipei lui Mourinho două luni extrem de lungi pînă la finala Cupei. United are șansa de a mai avea de parcurs etape în Cupa Angliei, deși duminică vine Chelsea, un adversar deloc comod. Și pentru una și pentru cealaltă campionatul e mai degrabă un capitol închis. Înainte de partida tur vorbeam de ”mama și tata tuturor derbyurilor”. După meciul de pe ”Bernabeu” comentam tot aici prestația imperială a lui Cristiano Ronaldo, dar și surprizele lui Sir Alex Ferguson pentru Jose Mourinho.
Lui Ferguson e greu să-i ghicești echipele de start. În special în astfel de meciuri. E un antrenor care mizează tare mult pe factorul surpriză. În tur i-a ieșit. Și nu doar cu primul ”11”, ci și cu pozițiile, în special cea a lui Rooney în banda lui Cristiano. A fost o amenințare la adresa lui Mourinho, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar prezența lui Rooney acolo l-a obligat pe Mourinho să-l mute mai spre centru sau spre banda cealaltă, cît mai departe de Rafael, veriga slabă a apărării lui United. Rooney n-a avut nici o influență pe faza ofensivă în acel joc, dar i-a permis lui Welbeck să aibă mai mult decît de obicei.
Sir Alex și-a luat notițe la cele două partide ale Madridului contra Barcelonei. E limpede că de la ce s-a întîmplat în ele va aplica strategia. Nu cred că Sir Alex va avea vreo remușcare să se închidă și mai mult decît a făcut-o pe ”Bernabeu”, indiferent de săgețile pe care Mourinho i le-a trimis la conferința de presă de după tur. Va încerca să transforme Madridul dintr-o echipă de contraatac într-una de atac, fix situația care nu-i convine. Real Madrid nu se simte bine atacînd pozițional, preferă reacția rapidă, contraatacul.
Ferguson are o mare problemă: lipsește Phil Jones. A făcut o partidă remarcabilă pe ”Bernabeu” în zona de mijloc, iar absența sa îl obligă să regîndească situația. Nu cred că va lăsa mijlocul la latitudinea perechii Carrick-Clevereley, astfel că aștept surpriza de care vorbeam mai sus. Să fie oare Giggs, a cărui experiență poate fi utilă? Să fie un 4-3-3, cu Giggs și Cleverley un pic în fața lui Carrick? Cu Rooney și Welbeck ajutîndu-l pe Van Persie. Sau să rămînă clasicul său 4-4-2, dar cu Kagawa și Valencia pe cele două laturi? Iată un motiv de a număra orele pînă la startul partidei!
La Mourinho, ecuația e mai simplă. Are un singur ”overbooking”, la fundașii centrali, 3 pe două locuri, Varane, Pepe, 
Ramos. Toți trei par în foarte bună formă și nu-i exclus să joace toți 3, cu Ramos în banda dreaptă, căci Mourinho are nevoie și de oameni pentru fazele fixe. Un alt moment al jocului unde se vor duce bătălii demne de războaiele mondiale. Și ar mai fi Cristiano Ronaldo. Mourinho știe în ce formă e și cred că va căuta să-l apropie cît mai mult de careul lui United, eventual chiar scoțîndu-l din zona sa obișnuită, cea stîngă, și mutîndu-l în centru.
Cine va da primul gol, va conduce dansul. Dacă dă Manchester, lucrurile nu se schimbă prea tare. Dacă dă însă Madridul, atunci, da, scenariul va fi diferit, căci Manchester va trebui să atace și să intre exact în jocul dorit de madrileni. Nu-s permise erori în această seară, căci nu mai există a doua opțiune. Acesta e, prieteni, Manchester Unted-Real Madrid, meciul meciurilor, duelul tuturor duelurilor!
Iar pentru cei care încă n-au apucat să ajungă pe ”Old Trafford”, dar cu siguranță își doresc, vă ofer posibilitatea de a face un tur al stadionului împreună cu un grup de turiști japonezi, un tur obișnuit, care se poate face în orice zi fără meci
Acum ceva vreme, pe acest blog, scriam că mi-aș dori să am posibilitatea de a pătrunde în mintea lui Roman Abramovici . Mi-ar fi plăcut să aflu ce planuri are magnatul rus în legătură cu sezonul viitor, pe cine intenționează să numească antrenor principal. Între timp, Chelsea a devenit un subiect extrem de apetisant pentru noi, grație confruntărilor cu Steaua, așa că, acum, am aceeași dorință. Am schimbat doar locatarul pe care aș dori să-l vizitez. Acum aș vrea să pătrund în mintea lui Rafa Benitez.
Am fost printre cei care au crezut că Rafa Benitez va face treabă la Chelsea. Am și scris asta, într-unul din primele articole de pe acest blog, ”Rafa împotriva furtunii”. Aveam încredere în capacitatea sa de pregăti tactic un lot de jucători foarte bun, cunoscut fiind Benitez drept unul dintre cei mai buni tacticieni de pe piață. La un moment dat, pe cînd era la Liverpool și se lupta constant cu Jose Mourinho, era considerat peste portughez din acest punct de vedere. La ”cormorani” pregătea foarte bine meciurile importante, dar asta în detrimentul campionatului de multe ori. Premier League e o competiție de durată, de anduranță, pe care Benitez n-a știut cum s-o abordeze. Toată lumea a scris și vorbit despre ultimele probleme pe care le spaniolul la Chelsea. Toată lumea a scris și vorbit despre declarațiile lui Benitez de după meciul cu Midlesbrough, din Cupă, generatoare ale acestor probleme. Nimeni nu s-a întrebat însă ce l-a determinat pe Benitez să facă respectivele declarații? Uite d-aia aș vrea să intru în mintea lui. În fotbalul de azi, mai ales la cel de nivel foarte înalt, nimic nu se petrece la voia întîmplării. Nimeni nu vorbește ca să nu tacă, așa cum mai fac unii pe la noi, care au făcut deja o artă din a vorbi fără să spună nimic concret. Benitez a avut el un motiv pentru care a izbucnit. De știut s-a știut încă din momentul în care a fost numit că are contract pînă la finalul sezonului, astfel că nu era nevoie să mai precizeze încă o dată. Sau poate că asta e problema. Poate că Benitez a tot crezut că va putea continua la Chelsea și-n sezonul viitor, dacă va obține performanțe bune, cum s-a întîmplat și cu Di Matteo. Sigur, veți spune că Di Matteo a luat Liga Campionilor. Corect, dar Benitez n-are nici o vină că echipa nu mai e în această competiție. Rămîneau Europa League și Cupa Angliei, trofee pentru care încă e în joc. Poate că Benitez a crezut asta și a aflat ce are de gînd Abramovici. Sper că nu vă imaginați că, la nivelul ăsta, Benitez afla din ziare anumite informații! Să fim serioși! E posibil ca acest aspect să-l fi enervat și, dintr-un soi de frustrare, să fi izbucnit. Mai e posibil ca el să fie cel care știe foarte bine ce va face din vară. Cu alte cuvinte să se fi înțeles deja cu un anumit club. Și să anunțe lucrul acesta, să-i facă pe jucători și pe mai ales pe suporteri să conștientizeze că va pleca din vară. Din nou veți spune că asta se știa. Corect. Dar cîteodată e mai bine să afirmi răspicat un lucru de mai multe ori pentru a-ți convinge partenerii de dialog. Partenerii de dialog al lui Benitez sînt fanii și vestiarul. Benitez știe că Chelsea e înaintea celui mai important tronson din acest sezon. Faza decisivă în Europa League și meciul cu Manchester United în Cupă. Acum are nevoie Benitez cel mai mult de jucători și de suporteri. Conflictele există și cu unii, dar și cu ceilalți. Cu afirmațiile sale, Benitez încearcă să-i aducă și pe unii și pe ceilalți pe un singur drum, al interesului echipei. Fotbaliștii lui Chelsea nu-s niște juniori la început de drum. E limpede că există animozități în vestiar, inclusiv între ei, nu doar între ei și antrenor. Dar nefiind juniori știu și înțeleg că acum e cel mai bun moment să-și arate valoarea, să arate că pot continua și în sezonul viitor. După părerea mea, la nivel de lot, Chelsea nu e mult inferioară celor două echipe din Manchester. Ba aș îndrăzni să spun că nici City și nici United n-au o tripletă atît de dotată tehnic și plină de imaginație precum Mata-Hazard-Oscar. Un astfel de lot concentrat la maximum poate cîștiga pe orice teren, un astfel de lot concentrat să proceseze informațiile pe care le furnizează un tactician precum Rafa Benitez poate învinge orice adversar.
Poate că acesta a fost rolul cuvintelor lui Rafa Benitez. Să mobilizeze un lot grozav și să-l facă să pedaleze în aceeași direcție. Deocamdată, deși se vehicula ideea că Benitez va fi dat afară imediat după partida de sîmbătă cu West Bromwich, nu s-a întîmplat nimic. Și cred că-l vom vedea pe Benitez pe bancă în dubla cu Steaua. Cum va fi abordată ea? Eu cred că pentru Chelsea cel mai important meci e cel cu United de duminică, iar asta va condiționa formula din meciul de la București, unde cred că Benitez va folosi un modul mai degrabă orientat pe latura fizică, imaginația urmînd a fi menajată pentru ”Old Trafford” și apoi pentru returul de pe ”Stamford Bridge”.
Nu cred că-i vom vedea de la început, în același prim ”11”, pe Mata și Eden Hazard, cred că unul dintre ei va începe pe bancă. Cred că va juca Bertrand în partea stîngă și Azpilicueta în dreapta și mai cred că unul dintre fundașii centrali va fi John Terry, care trebuie să acumuleze minute. Normal ar fi să nu joace Ivanovici, pe care cred că-l vom vedea pe ”Old Trafford”, dar sîrbul are o capacitate de efort remarcabilă și poate duce două meciuri în 4 zile. Sigur va fi Torres, ceea ce nu-s convins că e de bine pentru Steaua. Stilul lui Torres nu seamănă cu cel al lui Demba Ba, e mult mai mobil și mai asociativ. E posibil să joace Marko Marin, în dreapta, pe poziția lui Ramires și cred că-l vom vedea, dar nu-s convins că de la început, și pe Banayoun.
Caută-mă!