Ultima zi de mercato a adus și oficializarea celui mai mediatizat, probabil, transfer al acestui secol. Gareth Bale a semnat în sfîrșit cu Real Madrid și toataă lumea, la Madrid și Londra, ar trebui să fie mulțumită. Dacă am contabiliza numărul de rînduri scrise de 3 luni încoace despre acest transfer, numărul de pagini întîi din presa spaniolă, numărul de articole și analize avîndu-l ca subiect pe galez vom realiza că este transferul verii.
Multe semne de întrebare există în jurul acestei tranzacții. Mi-am pus și eu mai demult,cînd povestea era la început, problema dacă într-adevăr Gareth Bale valorează 100 de milioane de euro, de fapt dacă există vreun fotbalist are să valoreze atît. Eu cred că nu, dar ceea ce cred eu nu contează. În momentul ăsta, Bale valorează exact cît s-a plătit pe el, iar dacă Real Madrid a considerat că merită să dea atîția bani înseamnă că și-a făcut ceva calcule. Apropo de calcule, am citit pe undeva că Barcelona deja și-a scos banii pe Neymar pentru că a vîndut nu știu cîte sute de mii de tricouri, sau milioane, nu mai țin minte exact, ale brazilianului. Iar după mintea unora, asta ar însemna că gata, transferul e amortizat. După mintea puțină a unora, ar trebui spus. Sînt convins că așa se va scrie în curînd și despre Gareth Bale, căci, din ce țin eu minte, așa s-a zis și despre Cristiano. E o prostie și n-ai nevoie de prea mulți neuroni ca să-ți dai seama de asta. Unu că atîtea sute de mii de tricouri nu se pot vinde în cîteva săptămîni, doi că banii nu intră în totalitate la cluburi, căci mai e și firma producătoare implicată, trei că respectivele tricouri au și ele un preț de fabricație, chit că-s făcute în China, Vietnam, Taiwan sau Indonezia tot costă ceva. Amortizarea unui fotbalist e o chestiune destul de simplă. Economic vorbind. Suma de transfer plus salariu cu tot cu impozit se împarte la numărul anilor de contract și se obține suma anuală ce trebuie amortizată. C0ntractul lui Bale e pe 6 ani, ca și cel semnat la vremea respectivă de Cristiano Ronaldo și Kaka, tocmai pentru că suma de transfer fiind foarte mare, la fel și salariul, să se obțină o amortizare mai facilă.
Mie mi se pare acest transfer un capriciu al lui Florentino Perez. Care, ca orice om bogat, foarte bogat mai bine zis, are astfel de capricii. Mai ales pe măsură ce îmbătrînește. N-ați auzit de miliardari care plătesc sume colosale pe diverse opere de artă doar din orgoliul de a le avea în living? Parcă așa sună și cumpărarea lui Bale cu o sumă exorbitantă. Florentino e mare amator de astfel de achiziții, dar parcă toate cele făcute pînă acum aveau o justificare. Figo era vedeta Barcelonei, Zidane era Zidane, Ronaldo de asemenea, Cristiano era Balon de Aur, Kaka avea și el un nume mare. Bale, dacă e să-l comparăm cu ceilalți, are doar un viitor în față. E prima dată cred cînd Florentino aduce un fotbalist cu mai mult viitor decît trecut. E prima vară, de fapt, cînd procedează așa, vezi și transferurile lui Isco și Illaramendi, dar pentru ei nu s-au plătit totuși sume atît de mari.
Florentino nu-și permitea luxul să rateze și acest transfer. Mai ales că-l ratase pe cel al lui Neymar, pe care presa madrilenă apropiată președintelui îl dădea ca sigur la un moment dat. Așa că a acceptat toate capriciile lui Daniel Levy, boss-ul celor de la Tottenham. E totuși foarte ciudat că transferul s-a făcut în ultima zi de mercato. Bale se va alătura colegilor abia peste mai mult de o săptămînă, asta după ce a avut o vară agitată, în care s-a antrenat puțin sau chiar deloc. Un contratimp pe care l-a avut și Modrici în vara trecută, venit și el în urma unei negocieri extrem de dure cu același Levy, iar Modrici a avut de suferit destul din această cauză. Faptul că David Levy știa că Bale va pleca e dovedit și de transferurile lui Tottenham. Făcute toate înainte de plecarea galezului. S-a depășit suta de milioane de euro și mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă, din cine știe ce cauze, Florentino s-ar fi răzgîndit și s-ar fi orientat, cum mi-ar fi plăcut mie și altora, spre Rooney. Cum ar fi acoperit Levy pasivul din balanțele contabile ale clubului? Oricît ar fi de bogat, o campanie de achiziții de peste 100 de milioane nu poate fi susținută decît de cîteva cluburi beneficiare de un izvor nesecat de petro-dolari. De ce a acceptat Florentino toate manevrele lui Levy? Nu știu să răspund, posibil că atunci cînd îți dorești extrem de mult un lucru accepți și unele compromisuri.
Hai să vorbim puțin de viitor. Toată lumea e curioasă unde va juca Gareth Bale în formula de azi a Realului. Toată viața lui a jucat în stînga, însă nimeni nu-și mai amintește de începuturile galezului, cînd era fundaș stînga. Cred că sîntem lămuriți cu toții că fundaș stînga nu va putea juca prea curînd la Real. Totuși nu dai aproape 100 de milioane pe un fundaș lateral!! Nici mijlocaș în acea bandă nu va putea juca prea curînd, căci acolo stăpînul inelelor e Cristiano. Nu știu cum a digerat Cristiano aducerea lui Bale, prețul plătit și salariul ce i s-a oferit, în condițile în care prelungirea contractului său încă întîrzie. Vorbim totuși despre omul care a ținut în spate Realul în ultimii ani. Incercați un exercițiu de imaginație și gîndiți-vă ce ar fi însemnat Real Madrid azi fără Cristiano Ronaldo. Apoi încercați să vă puneți în pielea lui. Nu trebuie să ai un orgoliu nemăsurat sau o mîndrie prost înțeleasă sau un caracter agresiv. Dar atunci cînd ești liderul echipei și obții chestia asta cu multă muncă, parcă nu sună bine ceea ce se întîmplă. Chit că Bale a vorbit foarte frumos de Cristiano, la fel cum a făcut-o și Neymar despre Messi. Aparatul de PR la aceste cluburi funționează impecabil.
Să ne întoarcem la Bale și la poziția sa. Logica îmi zice că va juca în dreapta. Ultimul sezon, la Tottenham, a fost mai degrabă un fel de număr 10, cu libertate de mișcare și poziționare mult spre zona centrală. În timpul partidelor, cădea mult spre dreapta, de unde putea să-și impună diagonalele către centru și șuturile spre poartă. De altfel, așa a și marcat ultimul său gol la ”Spurs”. Aici apare însă o problemă. El e obligat de caracteristicile sale tehnice să se ducă spre centru și să-și așeze mingea mai bine pe piciorul stîng. Nu-l vom vedea astfel liniar, în acțiuni verticale, paralele cu tușa, în colaborare cu fundașul lateral sau învăluind. Se va duce mai mereu spre centru, iar asta înseamnă că va deveni previzibil un pic.
Avînd însă un fizic privilegiat și calități extraordinare, se va adapta la noua lui poziție. Nu-l văd însă prea ușor ca jucător de ultimă pasă. Mi se pare că ăsta e singurul aspect care-i cam lipsește. Scoatem din context centrările cu piciorul stîng din banda stîngă sau din faze fixe. Din punctul ăsta de vedere seamnă mult cu Cristiano. E jucător de spații, de viteză, nu e genul care primească între linii și apoi să distribuie. Din acest punct de vedere, tot greul va cădea pe Isco și, eventual, pe Modrici. Într-un fel, jocul Madridul se va echilibra acum. De la venirea lui Ancelotti, centru de greutate se deplasase spre stînga, unde se adunau Marcelo, Cristiano, Modrici și de multe ori Isco. Chiar și Benzema. Acum, partea dreaptă are și ea un punct de referință.
Poate că Ancelotti va schimba sistemul și va trece la un 4-3-3 asemănător cu al Barcelonei. Cu un singur ”închizător”, Khedira sau Xabi Alonso, doi mijlocași de interior, Isco și Modrici, doi jucători de bandă, Cristiano și Bale, și un atacant, Benzema. Ar fi totuși o minirevoluție într-un angrenaj care a jucat în ultimii ani sistemul 4-2-3-1. Ar fi totuși un pas înainte spre acea transformare a echipei promisă de Ancelotti, una în care Realul să dețină inițiativa, să atace, să construiască, să facă spectacol. Și ar mai fi o soluție. Poate surprinzătoare. Despre care am citit undeva în presa spaniolă. Aceea ca Bale să joace rolul falsului 9. Ori el, ori Cristiano, iar Bale, în această din urmă situație, să ocupe poziția sa preferată, în banda stîngă. Iar Realul să joace, ca Barcelona sau ca Bayern-ul lui Guardiola în unele stuații, fără atacant de meserie. Să vedem, să nu ne grăbim să luăm în rîs această posibilitate.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE REALULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am lăsat la final tema Ozil. E o mare pierdere pentru Real și pentru fotbalul spaniol, un mare cîștig pentru Arsenal. Ozil a reprezentat garanția paselor decisive la Real. Am scris de multe ori asta, la Ozil erau incredibile acele pauze, de o fracțiune de secundă, pe contraatacurile fulger ale echipei. Acea pauză, insesizabilă aproape, care-l ajuta să ridice privirea și să distribuie acolo unde era nevoie.
Tema Mesut Ozil ca și tema Kaka merită însă articole separate. În zilele următoare. Deocamdată, omul zilei e Bale.
Pentru cei care n-au văzut-o, iată și prezentarea sa oficială la Real Madrid:
Ne-a lipsit duelul dintre Mourinho și Guardiola în ultimul sezon. Ne-au lipsit confruntările lor de idei, dialogurile lor de la distanță, surprizele pe care și le pregăteau. Odată cu semnarea contractului pe 4 ani și prezentarea oficială a lui Jose Mourinho la Chelsea, orice fel de dubiu a fost înlăturat. Asta dacă într-adevăr exista, deși în fotbal pînă nu se pune semnătura pe un contract oficial, nimic nu e sigur.
Jose Mourinho și Pep Guardiola se vor reîntîlni așadar la Praga, în Supercupa Europei. Bayern Munchen – Chelsea, reeditarea finalei Ligii Campionilor dn 2012, devine cu această ocazie și mai atractivă. Practic nu se putea un început mai bun de sezon european decît această confruntare. E un meci un pic straniu pentru amîndoi, căci nici unul n-are vreun merit pentru că au ajuns aici. Au primit această partidă ca un fel de primă de instalare, ca un fel de bonus, deși nu-s foarte convins că e cel mai fericit moment, și pentru unul și pentru celălalt, al unei asemenea confruntări.
Mourinho încă nu e stăpîn pe situație la Chelsea. Are un lot impresionant, tocmai ce a mai adăugat două nume, dar parcă nu e hotărît care îi sînt jucătorii titulari în partide de maximă importanță așa cum e cea cu Bayern. Încă nu știe cum să procedeze cu Mata, care e locul lui Torres, dacă să mizeze pe Lampard și Terry la nesfîrșit, dacă să revină la modelul din primul lui mandat londonez sau să-l aplice pe cel de la Inter sau Real.
Guardiola nu se simte nici el prea bine la Bayern. Jucătorii, dar mai ales suporterii, n-au terminat de aglutinat ceea ce vrea el să ofere drept fel principal. Acest fotbal de posesie, pe principiul „cît e mingea la mine și nu la adversar jumătate din meci e cîștigat”, nu pare un fel de mîncare pe care nemții, obișnuiți cu altfel de ingrediente, să-l savureze cu prea multă plăcere. E de presupus că în meciul cu Chelsea va evita conceptul său favorit cu „9 fals” și va căuta ingredientul numit Mandzukici între Robben și Ribbery. Mai departe e clar, acel 4-3-3, pe care televiziunile din Germania îl citesc ca un 4-1-4-1, deși mie unul nu mi-e clar în care fază a jocului Thomas Muller stă pe aceeași linie cu Robben.
Caracteristica acestui meci mi se pare limpede: înainte de a vrea să cîștigă această Supercupă, Mourinho și Guardiola nu vor în ruptura capului să piardă. Mai ales unul în fața celuilalt. Pare redundant, dar nu e chiar așa. Gîndiți un pic problema și-mi veți da dreptate.
Despre Jose Mourinho am scris de nenumărate ori în timpul acestor aproape 6 luni de existență a acestui blog. Unul dintre primele articole importante a fost despre el și despre problemele lui de la Real Madrid. Am încercat să găsesc cîteva explicații ale conflictului pe care l-a avut cu Casillas și alți jucători importanți din lot, am scris despre cearta pe care a avut-o cu Cristiano Ronaldo, ceartă ce e acum dovedită de declarațiile ranchiunoase ale antrenorului la adresa jucătorului, am postat filmul documentar realizat de ITV despre ”Special One” Jose Mourinho, iar la final am încercat să-i iau apărarea, într-un moment în care toate tunurile erau îndreptate împotriva sa, în Spania și în general, și căutat să explic că perioada sa la Real Madrid n-a fost un eșec.
Despre Guardiola am scris mai puțin. Aici, pe blog, în altă parte am mai făcut-o. S-a suprapus scurta perioadă de existență a blogului cu anul sabatic pecare și l-a luat. Am încercat și eu să anticipez unde va merge să antreneze (veți găsi în această postare și un filmuleț cu pasele pecare le dădea Pep în perioada sa de jucător și veți rămîne, ca și mine, surprinși cît de mult seamănă Xavi cu el), am rămas un pic surprins, ca toată lumea de altfel, căci știrea a fost realmente surprinzătoare, cînd am aflat că va antrena pe Bayern Munchen, iar apoi am încercat să analizez, așa cum se putea face fără prea multe date, ce-ar putea face Pep la Bayern.
Duelurile dintre Guardiola și Mourinho au fost întotdeauna excelente. Am avut ocazia să comentez foarte multe ”Clasico”, fie la Barcelona, fie la Madrid. erau, așa cum spune mereu Ilie Dumitrescu, adevărate seminarii. Partide de șah, în care mutările erau gîndite cu mult timp înainte. Extrem de bun prieten cu Pep în perioada comună la Barcelona, Mourinho n-a putut uita apoi, sînt convins de asta, că el ar fi putut deveni antrenor al Barcelonei, în vara lui 2008 și a încercat mereu să le arate catalanilor că au greșit. La fel cum sînt convins că plecarea lui Pep de la Barcelona are mare legătură cu Mourinho și cu felul în care acesta a dus lupta, devenită uneori de gherilă, dintre ei.
Mourinho vs Guardiola a fost, în acești ani, un film excepțional. Cu doi actori colosali. Pînă sa-i avem din nou față în față, vă propun să vedeți un film cu adevărat excelent despre ei, despre duelul lor. Se numește ”Pep y Mou, vidas cruzadas”. Pe mine unul m-a captivat. Poate și pentru că e în limba spaniolă și mi se pare că sună foarte bine. E vorba despre duelul fostului traducător și al fostului copil de mingi, care ajunseseră, la un moment dat, să împartă lumea în două.
Vizionare plăcută!
N-am apucat să văd cu prea multă atenție meciul Stelei la Varșovia. Am avut altceva de făcut, căci în viața unei televiziuni de sport care deține atîtea competiții și transmite atîtea meciuri mai există și altceva în afară de Steaua.
Am primit insă multe solicitări de a comenta cele întîmplate în Polonia. Cred că nu e deplasat să redau cîteva paragrafe dintr-un text scris pe acest blog în iarnă, atunci cînd era abia la început, imediat după returul cu Ajax.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. Au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. De data asta, am vrut ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții.
E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.
În mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA. Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!
P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat. Abia aștept grupele Champions League, abia aștept adversarii de calibru pe care Steaua îi va aduce la București, abia aștept să văd atmosfera de pe Arena Națională. Chit că, probabil, n-o voi putea vedea pe viu, căci cu siguranță vor exista și alte meciuri care vor trebui comentate. Mă bucur însă pentru toți fanii Stelei și pentru ceea ce urmează.
Poate ati vazut. Poate nu. Dar cam așa se face o campanie de asociere. Pe bani nu mulți, foarte mulți. E vorba de videoclipul publicitar de promovare a alianței dintre FC Barcelona și Qatar Airways. Prea multe comentarii sînt de prisos.
Contractul aduce 100 de milioane de euro Barcelonei pentru următoarele trei sezoane, devenind astfel cel mai mare contract de sponsorizare existent astăzi în fotbal. Merită reamintit că Barcelona a avut, pentru mai bine de 100 de ani, tricoul intact în ceea ce privește sponsorii. Poate și de aceea suma plătită de Qatar Airways este atît de mare.
Fiecare dintre jucătorii importanți ai Barcelonei de azi are rolul lui în scenariu. Mi se pare extrem de potrivit rolul lui Puyol, îmi place și talentul lui Pique și mi se pare cam scurte aparițiile lui Messi și Iniesta.
Vouă cum vi se pare?
O încercare mai mare este aceea de a găsi unde anume în acest clip publicitar au ”evoluat” fotbaliștii Barcelonei și unde au fost folosite sosiile lor. Au reușit să descopere, sau cel puțin așa pretind, colegii spanioli de la emisiunea Punto Pelota, un program cunoscut în Spania, lider de audiență de multe ori, deși e recunoscut uneori pentru derapajele și exagerările sale.
În final, vă reamintesc că bilete de intrare la absolut toate meciurile Barcelonei găsiți aici:
O să vă întrebați probabil ce legătură există între jucătorii mai sus menționați și Jose Mourinho. Aparent nici una, în afară de Mata, care-i este jucător. Paradoxal însă, există destule. Fie sub forma unor consecințe, fie sub forma unor supoziții, fie sub forma unor dorințe. Alăturarea de mai sus e și un prilej, recunosc, de a pune la un loc cîteva potențiale subiecte într-un singur text.
Să le luăm pe rînd. Încep cu Rooney și pentru că luni seară s-a jucat primul meci important din actuala ediție a Premier League, Manchester United – Chelsea. Se pot spune multe despre acest duel, dar în același timp i foarte puține, căci n-a fost un meci grozav. Jose Mourinho i-a stricat sărbătoarea lui David Moyes, la primul meci pe ”Old Trafford”, la fel cum i-o stricase și lui Sir Alex Ferguson, la ultimul meci al acestuia în Champions League, tot pe ”Teatrul Viselor”.
Nu știu dacă acea dublă manșă cu United l-a inspirat pe Mourinho în vreun fel. Știu doar că simpla parcurgere a primului ”11” e o limpede declarație de intenții. Cu 3 vîrfuri de atac în lot, fiecare cu caracteristici destul de diferite, Mourinho a ales să înceapă fără nici unul, în cel mai pur stil Guardiola, pe care-l va revedea vineri, la Praga. Chiar, ar fi interesant să vedem o Supercupă a Europei în care nici una dintre echipă să nu aibă în formulele de start un atacant de careu.
Teoretic, ideea lui Mourinho de a-l distribui ca vîrf fals pe Schurrle avea legătură cu Vidici și Ferdinand, cei doi fundași centrali aleși de Moyes. Una din marile calități ale lui Schurrle e capacitatea de explozie în fța unor apărători greoi, imobili, așa cum, aparent, ar trebui să fie cei doi mai sus menționați. Dacă asta a plănuit, Mourinho s-a păcălit, căci atît Vidici cît și Ferdinand au jucat foarte bine, au fost foarte atenți și n-au lăsat nimic la voia întîmplării. Mulți îi văd pe cei doi un pic uzați, mulți consideră că perioada lor de glorie a cam trecut, însă la acest meci nu s-a văzut. Trebuie să așteptăm însă un alt scenariu, cu un adversar dispus să atace, nu căutînd un 0-0, ca să ne dăm seama dacă e așa ori ba. Căci asta a fost Chelsea luni seară, un adversar puțin dornic să riște, puțin dornic să încerce, puțin dornic să caute și altceva decît un 0-0. Mourinho e un strateg impecabil și știe că un punct pe terenul unei rivale la titlu e extrem de important pentru moralul tuturor. Toată lumea era cu ochii pe el, iar o înfrîngere nu dădea bine deloc.
Apropo de strategie. Fac legătura acum cu Wayne Rooney. Mourinho a știut să încălzească un pic atmosfera înainte de joc cu o înțepătură la adresa lui David Moyes: ”Nu eu am spus despre Rooney că este rezerva lui Van Persie”. Apropo de o declarație mai veche a lui Moyes. Răspunsul acestuia a fost oarecum neașteptat: Rooney titular. Sau poate că asta aștepta Mourinho, ca Rooney să fie supus unui plebiscit pe ”Old Trafford”, eventual fluierat de suporteri, manifestări care să-i deschidă drumul spre un transfer la Chelsea. Am mai citit pe undeva că și formula de start a lui Mourinho ar fi fost tot un mesaj către Rooney, subliminal ori direct, ceva de genul ”uite, n-am atacant, aici ar fi locul tău!”. Mi se pare cam mult, deși cu Mourinho niciodată nu știi cum să interpretezi.
Partea cu plebiscitul, nu i-a ieșit. Rooney a fost ovaționat pe tot parcursul meciului. Reacția publicului a fost impecabilă, căci, să fim sinceri, la cît s-a scris în presa engleză despre dorința sa de a pleca, lumea putea să-l trateze dacă nu ostil, măcar cu răceală. Răspunsul său a fost o prestație foarte bună, un efort constant, o implicare desăvîrșită. Mergînd pe linia scenariilor de mai sus, de ce să nu presupunem că Rooney era cel nervos că Mourinho nu l-a mai vrut și nu l-a mai luat (să nu uităm totuși de transferul lui Willian) și a vrut să-i arate cît de bun e. Și lui, dar și celor de la United, cărora să le reamintească, în contextul unor posibile noi negocieri de prelungire a contractului, care e greutatea lui în echipă.
Priviți graficele de mai jos:
E o comparație între mingiile jucate de Rooney și cele jucate de Van Persie. Nu vă obosiți să numărați, vă spun eu, Rooney are de două ori mai multe atingeri decît Van Persie, în dreptul său aflîndu-se și singurele șuturi cît de cît periculoase pentru integritatea porții lui Peter Cech. E greu de acordat titlul de om al meciului la un 0-0 mai degrabă cenușiu, însă eu i l-aș acorda lui Wayne Rooney. Cred că pentru United ar fi o mare pierdere plecarea lui, la fel cum cred că la Chelsea s-ar încadra perfect, poate într-un sistem mai apropiat de cel cu care Mourinho lua Liga Campionilor la Inter decît într-unul derivat din precedentul său mandat la echipa londoneză. Mai cred că decizia e numai la el.
Aparent fără legătură e cazul Mata. Dar poate exista o legătură. Ciudat, Mata nu s-a regăsit deloc între titularii lui Mourinho în acest start de sezon. Nici el și nici David Luiz. Scuza perfectă e Cupa Confederațiilor, la care ambii au fost prezenți pînă în ultima zi. Dacă ne uităm însă la alte cazuri, vedem că nimeni nu mai e în situația asta, nici măcar Fernando Torres, titular în prima etapă.
Ar putea asta să însemne că Mata și David Luiz nu intra în vederile lui Mourinho? Îl las deoparte pe Luiz, căci mi se pare clar că portughezul merge merge mai întîi pe mîna lui Cahill lîngă Terry, poate și pe a lui Ivanovici, înainte să se gîndească la David Luiz. Mi se pare bizară trecerea lui Mata în plan secund. Jucătorul sezonului trecut la Chelsea, nu pare a-l convinge pe deplin pe Mourinho. E posibil ca portughezului să nu-i fie foarte clară prezența în aceeași echipă a lui Eden Hazard și Mata și e destul de bizară totuși aducerea lui Willian, ce nu era, să fim serioși, o necesitate pentru Chelsea. Iar ideea de a-l fura lui Villas Boas sau lui Tottenham nu e una viabilă, așa ceva se face pe forumuri sau la jocurile de tip manager, pe considerentul ”îl iau eu ca să nu-l ia celălalt”. La fotbalul adevărat e altceva, ”îl iau dacă am nevoie de el”, căci 30 de milioane transferul și alte milioane bune salariul nu sînt așa ușor de justificat unui patron ca Abramovici și în nici un caz pe considerentul unei eventuale dușmănii cu Villas Boas.
E ciudat ce i se întîmplă lui Mata. Ceva nu e în regulă, Mai sînt cîteva zile de mercato, bombele acum se dau. Mata s-ar încadra perfect la Manchester United, la fel și David Luiz. United suferă la mijloc, n-are un jucător de ultimă pasă precum Mata. Mai nou, apare varianta Ozil, discret și cenușiu în noua tactică a lui Ancelotti la Real, ba mai nou și un pic îmbufnat după ce a fost schimbat la Granada. Așa cum am spus și-n alte ocazii, limbajului trupului e un barometru de luat în seamă.
Rooney, Mata și Ozil sînt trei jucători ce-n sezonul trecut erau indiscutabili la echipele lor. Situația lor s-a schimbat. Pe unul îl vrea Mourinho, pe altul nu-l prea place Mourinho, iar celălalt suferă după Mourinho. Iată și legătura dintre numele din titlu. Q. e. d.
Rîndurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Raul Gonzales Blanco. Sau RAUL GONZALES-GRANDE, cum am văzut undeva în presa spaniolă. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a căutat mai mereu imposibilul. Cîteodată imposibilul a devenit posibil în ceea ce-l privește.
”Merită un stadion plin de recunoștință”. E mesajul ce mi-a rămas în cap la momentul retragerii lui Hagi. Pe undeva, l-aș compara pe Hagi cu Raul, ceea ce a făcut Hagi pentru fotbalul românesc, pe care l-a ținut în spate ani buni, asemînîndu-se cu cea ce a făcut Raul pentru Real Madrid. Hagi nu merită în nici un caz ironiile care îi sînt adresate azi, multe din partea unor ziariști ale căror unice realizări, comparativ cu Hagi, sînt doar niște atacuri de panică, la fel cum Raul nu merita felul în care s-a despărțit, sau a fost despărțit, de marea iubire a vieții sale, Real Madrid.
Am tot fost întrebat în legătură cu simpatiile mele fotbalistice. Am spus la un moment dat despre Pirlo. Despre Ronaldinho, pe care aproape că l-am idolatrizat. Despre Ronaldo cel brazilian, ”Ronaldo Întîiul”, pe care l-am văzut pe viu debutînd la Barcelona, în 1996, într-o Supercupă a Spaniei jucată cu Atletico, pe ”Montjuic”, și al cărui viitor strălucit l-am intuit și l-am pronosticat celor apropiați. Am spus Ronaldo cel brazilian pentru că nu mi se pare corect față de Cristiano Ronaldo, pe care l-am cunoscut de asemenea, pe cînd era mai mic și juca la Sporting cu Marius Niculae, să se vorbească despre ”Adevăratul Ronaldo” și o așa zisă copie. Cristiano n-are nici o vină că e mai tînăr decît Ronaldo brazilianul, iar a încerca să-i compari pe cei doi mi se pare un demers de prost gust, căci n-au nici o legătură unul cu altul. Mi-a mai plăcut și Beckham, pe care l-am considerat primul fotbalist universal și la care am admirat mereu știința de a se comporta în societate.
Și, da, mi-a plăcut foarte mult Raul. Despre toți cei de mai sus am scris pe acest blog și nu o dată. Despre unii cu siguranță că o voi mai face, despre alții poate că nu. Despre Raul n-am scris niciodată. Și mi se pare nedrept să nu se regăsească printre tags-urile mele. Iată că o fac acum, poate prea tîrziu, poate la fel de tîrziu ca și festivitățile pe care i le-a dedicat Realul, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.
Vine un moment în viaţă cînd trebui să ştii să spui stop. Cei care ştiu cînd să se oprească sînt cei a căror imagine va rămîne mereu albă, insesizabil estompată de griul momentelor neplăcute, inevitabile în partea de final a oricărei cariere, atunci cînd anii încep să cîntăreasca mai mult decît calităţile, iar dorinţa nu mai poate ţine locul putinţei. Raul a știut să spună stop, a știut să pună un stop în cariera sa. S-a întămplat atunci cînd a plecat de la Real Madrid.
În acel moment, “RAUL Madrid” s-a desfiinţat. A rămas doar Real Madrid, cel mai mare club al secolului trecut, brandul numărul 1 din fotbalul mondial, dar emblema sa de pînă atunci a plecat. Sau i s-a sugerat să o facă, iar el a acceptat elegant, ca un cavaler ce-a fost în toată cariera sa colosala, în care n-am aflat ce tip de fotomodel ar agrea în patul său, ce maşină şi-a mai luat, ce tatuaj sau freză şi-a mai făcut ori care este marca de chiloţi care i se potriveşte cel mai bine, la ce ceas se uită cînd se trezeşte ori ce gel de păr foloseşte. Raul a făcut bani, şi nu puţini, jucînd, marcînd goluri după goluri, rupîndu-şi picioarele la propriu pentru albul clubului de suflet, punîndu-şi numele şi, pînă la urmă, viaţa la dispoziţia unei entităţi ce înseamnă, în primul rînd, milioane de suporteri pe toată planeta. Iar în plan personal, pe care s-a sfiit mereu să-l afişeze, e un model agreat şi apreciat de toată lumea. O căsnicie fără pată, 5 copii şi nici o legendă deochiată.
Despre Raul se pot spune multe. Fiecare are propria caracterizare, fiecare are propria impresie. Unanimă este însă aprecierea pe care întreaga Spanie a simţit nevoia să o aducă acestui jucător care, într-o perioadă cînd “naţionala” iberică nu era cea mai bună din lume, a fost “El Siete de Espana”, şeptarul care stingea orgoliile şi strîngea speranţele în jurul numelui său.
Despre Raul se pot scrie multe. E de ajuns să priviţi cifrele sale ca sa aveţi imaginea unui fotbalist adevărat. Iar dacă va avea cineva curiozitatea să afle cîte dintre golurile lui Raul au fost decisive ar descoperi adevărata explicaţie a sintagmei “Raul Madrid”. Continuată apoi cu la fel de mare succes la Schalke, unde a ales să-și continue cariera europeană și să se reinventeze. Cu toate astea, Raul n-a fost niciodată Balonul de Aur, deşi a avut 6 nominalizări, n-a fost campion european şi nici mondial, deşi a jucat 102 meciuri pentru Spania. Cîteodată viaţa nu-ţi aduce chiar toate recompensele pe care le meriţi.
A primit-o însă într-o zi călduroasă de vară, la Madrid, pe stadionul vieții sale. Un stadion plin de recunoștință, care l-a regăsit pe Raul așa cum îl știa, așa cum îl iubise, așa cum ar fi vrut să-l iubească la infinit. A fost căpitanul Madridului, iar căpitanul de azi, Iker, i-a oferit banderola. A fost șeptarul de legendă al Madridului, iar șeptarul de azi, Cristiano, i-a oferit tricoul său. A fost regele Madridului, iar Regele Spaniei n-a putut să lipsească de la această gală.
A fost sufletul Madridului, iar madrilenii și-au deschis sufletul și l-au primit acolo, pentru totdeauna.
Hasta siempre, comandante!
Pentru final, vă recomand să pierdeți cîteva zeci de minute și să vizionați filmele de mai jos. Și să-l redescoperiți pe Raul. Așa cum a fost și, poate, așa cum nu va mai exista vreodată un altul.
Caută-mă!