Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger la aflarea veștii că Sir Alex Ferguson se va retrage. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întîmplă în jurul lor. E posibil însă ca știrea să-i fi provocat alsacianului o certă surpriză, căci într-adevăr a fost ceva surprinzător. La fel de posibil e să-i fi provocat un zîmbet în colțul gurii.
Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. În acest moment, Wenger e ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar conveni lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Legătura dintre Wenger și Arsenal e arhicunoscută, nu mai intru în detalii, nu mai aduc în discuție acel titlu atît de celebru ulterior, ”Arsene, who?”.
Între Wenger și Ferguson, realțiile au fost reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale însă, căci fotbalul prestat de Arsenal în toată această perioadă a fost mult mai frumos, estetic vorbind, decît cel al lui United. Estetica însă nu se premiază decît în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.
În momentul ăsta, Wenger pare de neatins la Arsenal. Într-un text mai vechi, scriam că Arsene Wenger nu e antrenorul lui Arsenal, e Arsenal însuși. Cred însă cu toată convingerea că o schimbare i-ar prinde bine. Și, poate, ar prinde bine și clubului. Ca să plece, Wenger are nevoie de o scuză. Și, evident, de o motivație. Scuzele sînt ușor de găsit, mai ales dacă echipa nu prinde Liga Campionilor, ceea ce e încă posibil după egalul dintre Chelsea și Tottenham. Iar motivația ar putea veni dinspre Franța natală. Și ar avea trei litere mari, ”P”, ”S” și ”G”, plus ceva palpabil, de culoare verde și de circulație internațională, mă refer aici la Euro.
Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, PSG nu știe pe cine se bazează în sezonul viitor. Sau, cel puțin, vezi ideea din primul paragraf, așa știm noi, că nu știe. Dacă Ancelotti e la Real și Mourinho la Chelsea, cine ar fi cel mai potrivit dacă nu Wenger? O întoarcere acasă a fiului rătăcitor ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru un club tot mai tare acuzat că și-a pierdut identitatea franceză. Eventual întărită cu alte repatrieri, de genul Benzema, Nasri sau Abidal. Poate chiar Ribery, căci și la Bayern e un mister în momentul ăsta componența lotului în sezonul ce vine.
E doar o ipoteză, nu o informație. Informația poate fi cea, vehiculată în anumite medii din Anglia, că Wenger s-ar cam gîndi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, să plece. E departe de a fi certitudine, să ne înțelegem. Traversăm perioada în care zvonurile sînt la loc de cinste, iar manipularea prin presă, despre care poate o să scriu în zilele următoare, e o armă des folosită de impresari și cluburi.
Wenger rămîne, deocamdată, ”dinozaurul” din Premier League. În acest moment nu mai e în umbra lui Sir Alex. E în sfîrșit primul într-o ierarhie. Dacă asta va fi o motivație suficientă pentru sezonul viitor, vom vedea.
Sir Alex Ferguson se retrage! E știrea zilei, aș îndrăzni să spun a sezonului. Prea multe nu se pot comenta. ”Vine o zi cînd se va sfîrși” eu un referen pe care scoțianul sigur nu-l știe, dar care e cît se poate de adevărat. Orice pe lumea asta are un sfîrșit, începînd cu viața însăși.
”Voi rămîne atîta timp cît sănătatea îmi va permite”, spunea Sir Alex acum cîteva luni. ”Mă gîndesc că aș mai putea lucra doi sau trei ani”, continua el. Ceva s-a schimbat între timp. Nu cred că eșecul cu Chelsea a fost hotărîtor. Cred mai degrabă că acel meci cu Real Madrid, acel eșec venit în circumstanțele cunoscute, a cîntărit mai tare în luarea deciziei. După acel meci, Sir Alex s-a simțit teribil de rău, fizic vorbind, și pesemne că atunci și-a dat seama că totuși are 71 de ani, iar corpul său nu mai același de acum 26 de ani, nu mai suportă la fel de ușor loviturile. Poate că și-a dat seama atunci că nu mai are puterea s-o ia de la capăt, poate a realizat că fotbalul, căruia i-a dedicat întraga sa viață, nu-i cel mai important lucru de pe pămînt.
E un moment trist și nu-mi place să scriu despre momente triste. Ne va lipsi Sir Alex, ne vor lipsi obrajii săi arzători, ne va lipsi stilul său de a mesteca guma, de parcă atunci a descoperit această plăcere, ne va lipsi bucuria sa copilăroasă de după golurile lui United, ne vor lipsi ieșirile sale nervoase, de multe ori caraghioase, uneori nejustificate. Ne vor lipsi declarațiile sale în acea engleză imposibilă, greu de înțeles.
Și ne va lipsi fotbalul său, curajul său de a inova, simțul său de a găsi mari fotbaliști, capacitatea sa de a scoate randament maxim de la ei, chiar și stilul în care a scăpat de unii atunci cînd a crezut că nu-i mai folosesc. Fotbalul pierde la finalul acestui sezon pe cel mai important ”Sir” din istoria sa. Trofeele pe care le-a cîștigat pleacă împreună cu el, dar rămîn ca un exemplu pentru cei care continuă să facă această meserie. De fapt, ca un exemplu pentru oricine care face o meserie din plăcere și cu plăcere. Cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, succesele n-au cum să nu apară. Mai devreme sau mai tîrziu.
O enumerare a trofeelor cîștigate ar fi inutilă. Sînt prea multe. O trecere în revistă a succeselor, de asemenea. Sînt la fel de multe. Nici eșecurile n-au lipsit din viața sa, dar nici acestea nu cred că merită consemnate. E treaba ziarelor să facă asta. Eu vreau doar să termin această parte, nostalgică și poate patetică, dar absolut sigur din suflet, cu mesajul pe care i l-a trimis Cristiano Ronaldo: ”THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS”.
Și pentru că mult mai important decît trecutul e viitorul, nu se poate să nu vorbim despre ce va fi. În momentul ăsta, banca tehnică a lui Manchester United e cel mai dorit loc în lumea fotbalului. Nu cred că există vreun antrenor în lume care să nu și-o dorească. Sînt însă convins că viitorul antrenor are acceptul și susținerea lui Sir Alex Ferguson. Ca un suveran ce-a fost, cred că a primit libertatea de a-și alege, în stil monarhic, succesorul.
Sînt aproape convins că Pep Guardiola regretă acum pasul pe care l-a făcut în decembrie, acela de a alege Bayern. Manchester United i-ar fi venit ca o mănușă lui Pep, din mai multe puncte de vedere. Se vorbește despre David Moyes, se spune că e principalul favorit. E posibil, se cunoaște relația foarte bună pe care a avut-o cu Sir Alex, mai ales că e scoțian ca și el. Îmi păstrez însă unele rezerve. Am în față o declarație a lui David Gil, ”chief executive” la Manchester United. O reproduc în engleză, pentru ca nu cumva traducerea să altereze mesajul: ”The new manager will have to have experience in both England and European competitions.
” Hmmmm!!! David Moyes nu prea corespunde ultimei părți, experiența sa în Europa e mai degrabă nulă. Plus că vremurile s-au schimbat, nu mai e ca acum 26 de ani cînd Sir Alex lăsa pe Aberdeen pentru a prelua pe United. Azi, Manchester United are nevoie de o personalitate la fel de mare ca și a clubului, un personaj mediatic important. David Moyes e sigur un bun antrenor, dar la nivel de marketing mai are de lucru.
Hmmmm!!! Brusc, în ultimele ore, prinde contur varianta Jose Mourinho. În postul precedent scriam că după Mourinho scapă cine poate. Plecarea sa de la Real Madrid e o certitudine. Scriam că nu-s atît de convins ca alții că va merge la Chelsea. Oare n-ar fi o variantă foarte bună pentru United? Valoare are, semnele de întrebare vin dinspre caracter. Depinde acum ce se dorește. Îmi vine în minte o frază celebră a lui Florentino Perez, actualul șef al lui Mourinho. Cînd a vrut cu tot dinadinsul să-l cumpere pe Ronaldo, brazilianul, nu Cristiano, colaboratorii săi îi tot aduceau cotraargumente. Unul dintre ele a fost că are o viață agitată, că-i place să se distreze. Iar Florentino a răspuns: ”Îl aduc să dea goluri, nu-l iau de ginere”. Și a avut dreptate.
O să ne lămurim în curînd. Fiind un club cotat la bursă, Manchester United nu-și permite să tărăgăneze situația. De parcă vara asta nu se anunța și așa agitată din punct de vedere al mișcărilor de antrenori, acum a mai apărut și această poveste. De-aia e frumos fotbalul și de-aia ne place așa de mult. Nu ne lasă niciodată să ne plictisim.
P.S. 1
Aș fi tare curios să aflu ce părere are despre această retragere a lui Sir Alex domnul Willie Todd. E un nume, probabil, nu spune nimic, mai ales în România. Ei bine, Willie Todd, care ar trebui, dacă mai trăiește, să aibă acum 90 de ani, a fost singurul om care l-a destituit pe Alex Ferguson. S-a întîmplat în mai 1978, pe cînd Todd era președinte la St. Mirren, iar Ferguson un tînăr antrenor. A fost prima și singura demitere din cariera lui Sir Alex.
P.S. 2.
N-aș fi deloc mirat dacă următorul pe lista celor mai longevivi manageri din Premier League încă în activitate, după Sir Alex, ar decide și el să-și caute de drum. E vorba despre Arsene Wenger. E doar o ipoteză. Parisul îl așteaptă!
P.S. 3
La final, pentru cei ce încă nu le-au văzut pe acest blog, vă ofer două filme doucumentare despre Sir Legend Ferguson:
A fost o scurtă perioadă de pauză pe acest blog, forțată oarecum de succesiunea evenimentelor, semifinalele europene plus Sărbătorile de Paște. S-au întîmplat destul de multe lucruri în această săptămînă și-mi propun ca-n următoarele zile să abordez, pe rînd, teme ce presupun actualitatea imediată, dar, mai ales, viitorul nu prea îndepărtat.
O să încep cu Real Madrid. Mi se pare, din punct de vedere mediatic, cel mai de impact. Ceea ce se întîmplă azi la Real Madrid am anticipat încă din decembrie, atunci cînd Marca a ieșit pe pagina întîi cu titlul ”Divorcio a la vista”. Destui au fost atunci cei care s-au crezut mai deștepți decît era cazul, nu puțini au fost cei care m-au acuzat de simpatii sau antipatii. Atunci cînd am scris că în Marca nu apar întîmplător niciodată astfel de titluri și, într-un fel, de mesaje subliminale, m-am bazat pe o mai bună cunoaștere, spre deosebire de alții, a fenomenului presei din Spania.
A fost un joc la două capete în această perioadă între Mourinho și Florentino Perez. Cred însă că din acest joc a avut de suferit echipa. Și asta s-a văzut în momentele cele mai importante ale sezonului, dubla manșă cu Borussia. N-am apucat să scriu după meciul retur de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat. Am spus și atunci, senzația a fost că Real a ieșit cu capul sus. Senzația la cald, căci, mai apoi, la rece, lumea și-a dat seama că nu e chiar așa și că, pe cît de aproape a fost Madridul de un miracol, la fel de aproape a fost de un final de meci convulsiv dacă Borussia marca la una dintre marile ocazii avute la 0-0.
A fost însă Mourinho suficient de abil, sau inabil poate?, de a repune convulsiile pe tapet. Cu acel ”maybe not”, care în engleză sună mult mai sec decît în spaniolă, cu care a răspuns la o întrebare ce viza viitorul său la Madrid. A urmat conferința de presă de vineri, care a incendiat de-a dreptul un vestiar și-așa încărcat de energii negative. La acea conferință, Mourinho a atacat de-a valma, nu l-a ratat nici pe Cristiano, iar pe Casillas s-a răzbunat destul de josnic. ”Îmi reproșez că n-am forțat mai devreme aducerea lui Diego LopezȚ e un atac suficient de urît față de instituția numită Iker Casillas. Am scis la vremea respectivă și despre conflictul dintre Jose Mourinho și Iker Casillas.
Titlul acestui articol este ”După Mourinho scapă cine poate”. Cam asta e situația în vestiarul Madridului acum. E cunoscut faptul că Mourinho a căutat să controleze acest vestiar popilîndu-l cu jucătorii săi de încredere, avînd contract sau fiind aduși prin intermediul amicului său cel mai bun, impresarul Jorge Mendes. Și nu-s deloc puțini aceștia, ultimul pe listă fiind Raphael Varane, ”semnat” de Mendes în februarie, exact după perioada sa excelentă, care l-a impus ca titular. În situație inversă e Marcelo, pe care Mendes m-a reușit să-l convingă să se alăture celorlalți jucători sub contract cu firma Gestifute. Aparițiile lui Marcelo în primul ”11” al Madridului au fost, de la acel refuz, meteorice. Problema acestor fotbaliști e că nu-l vor putea însoți toți pe Mourinho spre viitoarea destinație. Mulți spun că ar fi Chelsea, eu am unele rezerve. Ei au contract cu Real Madrid și e mult mai greu pentru un jucător să plece decît pentru un antrenor. Așa se explică ieșirea lui Pepe de după meciul cu Valladolid, ”ar fi cazul să-l respectăm mai mult pe Casillas”. Pepe e reprezentat de Mendes, dar nu e sigur că va putea prinde un transfer la vară, deși locul său de titular nu mai e o garanție. Astfel că s-a decis să schimbe tabăra.
Asta e marea problemă a Realului acum. Ce se va întîmpla după Mourinho? Am văzut cu toții și încă vedem ce probleme sînt la Inter Milano. Mourinho stoarce vestiarul de energii, în special psihice, ăsta a fost mereu stilul lui. Ceva s-a întămplat însă cu el. La Madrid n-a mai izbutit să-și apropie jucătorii emblematici așa cum a făcut-o la Porto, la Chelsea, la Inter. Poate și pentru că, spre deosebire de cele trei cluburi amintite, greii vestiatului n-au fost complexați de personalitatea antrenorului. La Real, greii vestiarului erau campioni mondiali și europeni cu Spania, iar Cristiano cîștigase o Ligă și un Balon de Aur. De aici conflictul care a izbucnit între tabere.
Marea șansă a Madridului e, paradoxal, faptul că nu s-a cîștigat prea mult în era Mourinho, astfel că ”foamea” acestor fotbaliști e încă prezentă. În special cea de cucerire a Ligii Campionilor. La Inter, vestiarul era deja sătul de trofee, la Real deocamdată nu e. Un campionat și o Cupă, plus o finală de Cupă de disputat, nu e tocmai un bilanț pozitiv pentru Mourinho, iar faptul că a întrerupt hegemonia Barcelonei lui Guardiola e o consolare palidă.
Vom avea timp să discutăm despre viitorul Realului. Urmează o vară extrem de agitată pe tot frontul fotbalistic european, cu mutări de antrenori și jucători ce se anunță extrem de palpitante. Îmi rămîne în minte însă un are mister: cum de Mourinho a stîrnit tot acest conflict într-un sezon ce trebuia să fie istoric? Echipa era campioană, lotul era îndestulător, iar Barcelona își pierduse identitatea prin plecarea lui Guardiola. Teamă mi-e că exact plecarea lui Pep l-a debusolat pe Jose. Pe cît de mari diferențe există între comportamentul celor doi, pe atît de multă admirație există între ei. Pierzîndu-și rivalul, Mourinho și-a pierdut antonimul perfect și, implict, motivația. Felul său de a fi necesită în permanență un scenariu războinic, un decor de luptă. E ca un drog. Negăsindu-l la adversari, căci Tito Vilanova, cu toate problemele sale, nu putea fi așa ceva, Mourinho s-a orientat spre propriul vestiar. A fost începutul sfîrșitului.
Dar, cu toate astea, ce ziceți de un meci Guardiola-Mourinho în august, în Supercupa Europei de la Monte Carlo?
P.S.
Pentru cei care încă n-au văzut documentarul realizat de ITV despre Jose Mourinho îl recomand cu toată căldura.
În orele de dinaintea meciului de la Dortmund, circula pe rețelele de socializare o idee: ”Rezultatul de la Munchen i-a amuzat pe madrileni și i-a enervat pe nemți”. Și parcă așa a fost. Borussia a părut o echipă nervoasă, iritată, frustrată, dar în sens pozitiv, de laudele pe care Bayern le-a primit după ce demolase Barcelona cu o zi mai devreme, de ploaia de elogii ce se abătuse peste Bavaria în urma demonstrației de forță pe care Bayern o scosese în evidență. Adăugați aici povestea trădării lui Mario Gotze, dar și ultima informație, aruncată pe piață tot dinspre Munchen, cum că și Lewandowski ar fi semnat cu Bayern încă dinaintea lui Gotze, și aveți tabloul complet al unei teribile stări de iritare.
Se părea că lumea uitase că Borussia e unica echipă neînvinsă din acest sezon de Champions League. Nu Bayern, nu Real Madrid, nu Barcelona, ci Borussia lui Jurgen Klopp. Nu știu ce le-a spus antrenorul jucătorilor săi, nu știu cum a putut să-l motiveze pe Gotze, nu știu ce a discutat cu Lewandovski, dar știu că Bundesliga a mai dat 4 goluri în poarta Primerei Division, în a doua confruntare a celor două campionate în decurs de 24 de ore. Borussia a dat 4 goluri, ca și Bayern, dar a luat unul, din propria eroare, și asta pentru că Borussia, spre deosebire de Bayern, e o echipă entuziastă, care crează și primește goluri cu zîmbetul pe buze.
Nu știu ce i-a spus Jurgen Klopp lui Hummels la pauză. Dar știu că fundașul central al Borussie, obiectiv de mercato pentru jumătate din cluburile de top, cu Barcelona cap de listă, a avut o repriză a doua fenomenală, o expoziție de pase verticale și de lovituri de cap imperiale ce l-au readus în zona marilor valori, zonă pe care o abandonase pentru o clipă cu acea greșeală, făcută însă, dacă studiați atent faza, din aceeași filozofie a lui Klopp de a nu bubui mingea ci de a încerca mereu joc de posesie, indiferent de zonă și circumstanțe.
Trebuia să fie meciul lui Mourinho. N-a fost. Pe portughez l-am văzut ușor complexat la discuția amicală pe care a avut-o cu Klopp, pe gazon, în timpul încălzirii jucătorilor. Limbajul trupului trăda un sentiment de inferioritate în fața rivalului, mult mai stăpîn pe sine, poate și din pricina diferenței de înălțime. Klopp a dominat și acea discuție, ca și întreaga partidă, de altfel. A făcut exact ceea ce a făcut și în meciul din grupă. Și ceea ce am anticipat, aici, în avancronica partidei. L-a blocat pe Xabi Alonso, a oferit libertate fundașilor centrali, căci Pepe cu mingea la picior e un dezastru la fel de mare ca atunci cînd e nevoit să se apere în careul de 6 metri. I-a oferit ui Schmelzer toată libertatea în banda stîngă, acolo unde Mourinho n-a găsit soluția de înlocuire a lui Di Maria. Angel Di Maria era de neînlocuit într-un astfel de duel, doar că neprevăzutul s-a insinuat în vestiar, luînd forma unor probleme de sănătate ale soției argentinianului.
Mourinho a surprins cu modulul de start. Nu neapărat neplăcut, asta rămîne de analizat. Ozil în banda dreaptă, dar pe 
aceeași linie cu Khedira și Cristiano, într-un soi de 4-1-4-1. Intenția lui Mourinho a fost de a acoperi bine zona centrală și de a nu permite nemților să inițieze combinații în spatele mijlocașilor și spre fundașii centrali, așa cum, de exemplu, s-a întîmplat la golul lui Lewandovski cu Malaga, dar și la duelurile celor două echipe din noiembrie. I-a reușit demersul lui Mourinho, căci în acest sistem Borussia a dat un singur gol, plecat însă din banda unde Ramos era mereu în inferioritate, căci Ozil nu coboară să ajute, dar un gol care, văzînd felul în care Pepe s-a apărat, a reconfirmat ideea că Ramos e mult mai util în centrul apărării decît în lateral.
La pauză, Mourinho a schimbat, revenind la tradiționalul 4-2-3-1, iar Modrici, făcut zob de Gundogan, a făcut rocadă cu Ozil. Nu știu pe ce s-a bazat Mourinho. Pesemne pe căderea psihică a Borussiei, după felul în care a luat golul egalizator. Pe undeva, explicabil, căci multe echipe s-ar fi prăbușit. Poate și pe faptul că Ozil i-ar putea pune mai multe probleme lui Gundogan. Revin la ceea ce am spus mai sus. Nu știu ce le-a sus Klopp jucătorilor săi la vestiare, dar Borussia și-a sufocat adversarul în primul sfert de oră al părții secunde. La 3-1 abia, Klopp a răspuns la mutările lui Mourinho, cu Sebastian Kehl introdus în perimetrul lui Cristiano Ronaldo. Unica ocazie a lui Cristiano în partidă a fost în prelungiri, la acel unu contra unu cu Weidenfeller.
Șansele Madridului la calificare încă există totuși și sînt mai mari decît ale Barcelonei. Ele vin din capacitatea de intimidare pe care o emană ”Bernabeu”-ul, dar și din capcana în care pot cădea jucătorii lui Klopp. Am văzut cu Malaga, ei nu se simt prea bine în postura de favoriți. Iar acum sînt. Presiunea e pe spatele lor, căci o ratare a calificării în aceste condiții ar putea fi fatală pentru viitorul echipei, al grupului. Realul a mai dat de-a lungul timpului exemple de ”remontada” , Borussia a jucat mai bine partidele din deplasare. Așadar, vom avea super-meci în retur!
Eroul serii a fost Lewandovski. Dacă e adevărat că a semnat cu Bayern, ceea ce se auzea încă de acum vreo două luni, atunci Bayern a dat lovitura. Lewandovski e mult peste Mandzukici și Gomez, pentru că nu e doar un finalizator ci și un generator de joc.
Iar în careu, vezi golul de 3-1, acea tragere a balonului spre zona nepopulată și șut de undeva din spatele corpului, e o operă de artă. La care, am spus și mai sus, a avut rol de figurant și Pepe, a cărui jumătate de sezon, consecință directă a unei operații făcută de capul lui, e oribilă. Dacă Pepe n-ar fi avut legăturile pe care le are cu Mourinho și Jorge Mendes, cu siguranță acum ar fi fost ostracizat, cam ca Raul Albiol sau Casillas.
Două vorbe și despre Cristiano. N-a fost el. S-a retras cu minute bune înainte de terminarea încălzirii la vestiare, împreună cu medicii. Ce s-a întîmplat nu se știe, căci Real Madrid n-a lăsat să transpire nimic. Însă Cristiano a părut lipsit de energie, de vlagă și, pe cale de consecință, de idei. Importanța lui Cristiano în jocul Realului e cam ca a lui Messi în cea a Barcelonei. Cînd ei doi nu sînt în regulă, nici echipele lor nu sînt.
P.S.
Nu o să mă refer acum la supremația Bundesligii față de Primera Division. Aștept meciurile retur, pentru că așa e normal. E vreme suficientă pentru analize. O singură întrebare am, îndreptată spre toți deștepții care puneau succesele fotbalului spaniol pe seama practicilor necurate din laboratoare: cum explică ei acum energia de care debordau Bayern și Borussia la finalul meciurilor, în timp ce Barcelona și Real erau sufocate pur și simplu?
Inevitabil, orice discuție despre acest Dortmund-Real Madrid începe cu dubla manșă dintre ele din faza grupelor. De aici încep majoritatea discuțiilor, de la acele partide splendide făcute de nemți, meciuri care, să fim sinceri, au scos pentru prima dată în evidență această trupă frumoasă a lui Jurgen Klopp. Era dublă campioană a Germaniei, corect, dar partiturile sale erau ascultate de un număr oarecum limitat de oameni. Un meci cu Real Madrid te scoate însă în evidență în toată lumea, iar un meci bun cu Real Madrid te transformă într0un soi de fată frumoasă, cam ingenuă, de care se îndrăgostesc toți. Orice s-ar spune, dimensiunea globală a Borussiei e cea mai redusă dintre toate cele 4 semifinaliste, la fel și forța financiară, iar ceea ce s-a întîmplat cu Gotze e cea mai bună dovadă că Borussia nu poate lupta pe picior de egalitate cu celelalte 3.
A începe însă discuția de la acele meciuri din grupă ar fi o eroare. Pentru că ar trebui să punem Dortmund-ul în postura de favorită. Ceea ce nu este. Și nici nu o prinde această imagine. S-a văzut în meciul cu Malaga că Borussia e incapabilă să suporte această senzație de echipă favorită. Mult mai bine îi vine haina cealaltă, pe care a probat-o cu succes și cu Real și cu City, cea de outsider. Cea prin care încearcă să limiteze virtuțile adversarilor, dar plecînd de la filozofia proprie.
Nu înseamnă așadar că vom vedea un Dortmund apărîndu-se. Nici nu prea poate să facă asta o echipă construită pe bază de posesie și entuziasm. Dar nici nu înseamnă că vom vedea un Dortmund atacînd, căci ăsta ar fi exact meciul dorit de Mourinho și ai săi. Mai degrabă vom vedea un Dortmund căutînd să facă o presiune sufocantă pe construcția Realului, așa că e de presupus că Xabi Alonso va fi principala țintă în acest sens. Un Xabi Alonso scos din joc e un scenariu de groază pentru Mourinho, iar asta s-a întîmplat în meciul din grupe de la Dortmund. Erau condiții speciale atunci, căci Madridul n-avea nici un lateral valid. Fără Arbeloa și Marcelo, Alonso se vede pus în situația de a nu primi mare sprijin pe construcție de la lateralii săi, dar, în același timp, acum are avantajul că se poate baza pe Ramos și pe Coentrao destul de mult pentru pase de serviciu, de siguranță.
Obiectivul lui Klopp e să împiedice ca mingea să ajungă la un Ozil plasat între linii. Asta ar priva Madridul de pasele sale luminoase. Însa și Mourinho e conștient de asta și tocmai a primit un ajutor dinspre Malaga, de la un Pellegrini pe care l-a ironizat nemeritat. Malaga a arătat că Borussia are mari probleme cînd are în față un advrsar ce folosește două vîrfuri. Astfel că n-ar fi deloc straniu să vedem o echimbare de sistem de-a lungul partidei, cu Cristiano și Higuain atacanți (pare clar că va juca Higuain și nu Benzema) și cu Ozila și Di Maria trăgîndu-se spre benzi, într-un soi de 4-4-1-1 spre 4-4-2. A-i bloca în același timp și pe Ozil și pe Cristiano e o misiune de-a dreptul imposibilă
Va reintra Hummels probabil, căci el aduce acea ieșire cu pasă din apărare de care nu dispune Santana. Dacă Real are avantajul celor doi mai sus menționați, Borussia are la rîndul său un atu numit Lewandovski. Stilu acestuia de a crea, cu spatele la poarta adversă, spații pentru insinuările lui Kuba, Reus, Gotze și chiar Bender, e tare periculos pentru o apărare în care Pepe nu-i la capacitatea maximă. Iar abilitatea polonezului în fața porții îl transformă pe Varane într-un element esențial al duelului.
Ar mai fi de comentat un aspect. Se numește Mario Gotze. Oficializarea trecerii sale la Bayern chiar înaintea acestui meci e lovitură brutală dată echipei. E de presupus că n-a fost ceva sută la sută neașteptat. Să nu fim atît de naivi încît să credem că Jurgen Klopp habar n-avea că jucătorul său e în discuții cu Bayern și că pare dispus să accepte propunerea bavarezilor. Sînt convins că și-a asumat plecarea lui. Borussia nu poate plăti salarii ca Bayern, e o chestiune de economie, de buget, de coerență în decizii, căci dacă-i dai lui Gotze 7 milioane rupi toată armonia vestiarului. Însă, a face public acest transfer în preziua meciului e o lovitură sub centură dată de Bayern, un pic nedemnă de prestigiul acestui club. La fel cum nedemnă a fost și inundarea mijlocului terenului în meciul cu Barcelona, nu că asta ar fi contat prea mult, dar ca imagine nu-i ok.
Bayern domină fotbalul german din punct de vedere economic și procedează fix ca un industriaș care vrea să se dezvolte, îi cumpără pe cei care-i stau în coaste. E limpede că presiunea pusă pe Gotze e foarte mare, totuși are abia 20 de ani, iar stadionul va fi extrem de iritat. Rolul său e foarte important în angrenajul echipei și e de văzut dacă și cum va reuși Klopp să-l capaciteze. Ar putea fi pentru Gotze, dar și pentru alții din jurul său, ultima apariție în fața unui public fantastic, pentru care a fost un idol, dar pentru care va deveni iremediabil un trădător.
A fost un masacru. E limpede. Bayern a dat de pămînt zdravăn cu Barcelona, a măturat pe jos cu carențele fotbaliștilor catalani, a violat virtuțile acestora și a cam ucis speranțele lor de a se încorona, pentru a treia oară, campioni ai Europei pe ”Wembley”, stadionul lor talisman.
În momentul tragerii la sorți, spuneam că Barcelona are a patra șansă dintre toate semifinalistele. Iar lucrul ăsta s-a văzut perfect marți seară, la Munchen. Se văzuse înainte în partidele cu Real Madrid din competițiile spaniole, cît despre o posibilă confruntare cu Dortmund ne putem doar imagina. Barcelona de azi e departe de echipa care dădea o reprezentație de fotbal în fața lui Manchester United, după ce scotea în semifinale pe Real și înainte pe Milan.
A vorbi însă despre eșecul Barcelonei ar însemna să diminuăm meritele acestei super echipe numită Bayern Munchen. Merită toate aplauzele din lume pentru felul în care s-a ridicat după finala de anul trecut, pierdută în circumstanțe dramatice pe teren propriu, dar și după sezonul intern pierdut în fața Borussiei. Multe alte echipe s-ar fi prăbușit, psihic în primul rînd, s-ar fi măcinat în dezbateri interne de căutare a vinovaților. Bayern n-a căutat vinovați ci a căutat soluții. Le-a găsit în primul rînd prin crearea unei competențe colosale la nivelul lotului, prin completarea lui în poziții punctuale, vezi Javi Martinez sau Mandzukici, de creare a unei concurențe aducătoare de beneficii. La Bayern, absența unuia sau altuia nu se observă, pentru că există variante la fel de bune pe bancă. E clar, Bayern nu are un Messi, dar nici nu depinde, așa cum se întîmplă la echipa care-l are pe Messi, de un singur jucător, de starea sa de sănătate.
A vorbi despre meritele lui Bayern înseamnă, evident, a scoate în evidență numele lui Jupp Heynckes. Felul în care a gestionat echipa după ce s-a aflat de venirea lui Guardiola din vară a fost exemplar. Încă sînt neclare circumstanțele în care a fost ales Pep și motivele pentru care Jupp nu a fost lăsat să continue. Asta s-ar putea să fie o greșeală, dar ne vom lămuri începînd cu luna august. Deocamdată să-i acordăm un standing ovation acestui antrenor al cărui nume e foarte mare. Bayern-ul său e și mai tare favorită la cîștigarea Champions League anul acesta. Mare atenție însă la Real Madrid!
Trecerea spre Barcelona o fac din perspectiva unei idei ce pare amuzantă, dar e mai degrabă adevărată. A spus-o Lineker, iar cei ce nu știu cine a fost Lineker ar face bine să dea o căutare pe Google. ”Dacă există o echipă care are nevoie de Pep, în mod cert nu Bayern e aceea”. Și cam așa e. În momentul ăsta Barcelona e ca o armată rănită, încă vie dar abia trăgîndu-și oasele istovite în așteptarea ultimei bătălii adevărate din acest sezon. Mulți spun că Munchen e un soi de Waterloo pentru glorioasa armată catalană. Ne putem gîndi într-acolo, doar că Napoleon-ul Barcelonei, Guardiola, abandonase de mult bătăliile, poate conștient de ceea ce avea să urmeze. Pe undeva, Guardiola a învățat multe din ceea ce i s-a întîmplat lui Johan Cruyff și a decis să plece înainte ca ”Dream Team-ul” său să fie masacrat.
Barcelona a pierdut această semifinală în momentul în care Pastore a dat gol pe ”Camp Nou”. În acel moment, Messi, nerefăcut, a fost trimis în teren să salveze situația. A făcut-o atunci, dar consecințele s-au văzut la Munchen. În primele 15 minute a fost clar că Messi nu e ACEL Messi. Acel Messi care nu s-a ascuns niciodată în meciurile importante, acel Messi care a fost decisiv în confruntările decisive, acel Messi care și-a salvat de atîtea ori echipa. În acest sfert de ceas au realizat și cei de la Bayern pe cine au în față. O echipă dependentă psihic de un singur om, un aspect extrem de ciudat totuși la o echipă cu atîtea valori. S-a văzut clar că Messi nu e refăcut, au observat imediat și coechipierii, s-a simțit că se ferește, că-i e teamă de recidivă, că nu e sigur pe corpul său. Iar de atunci, Barcelona n-a mai încercat nimic, în afară de a căuta să țină cît mai mult mingea pentru a menține scorul existent pe tabelă și păstra ceva șanse pentru retur. A făcut-o și la 1-0, și la 2-0, și la 3-0, chiar și la 4-0. Asta în vreme ce Bayern, la 4-0, căuta să-l dea pe al cincilea.
Destul de ciudată reacția lui Tito Vilanova. Mai exact lipsa de reacție. Să faci schimbare în minutul 83, la 4-0, e bizar. Blocat psihic parcă, antrenorul Barcelonei n-a avut curaj să-l scoată pe Messi încă de la pauză, astfel ca echipa să conștientizeze că el nu mai e în teren și trebuie să se descurce și fără. În fond era meciul tur, mai exista varianta returului. Și oricum, mai rău de ce s-a întîmplat, ce putea fi?
Despre viitorul Barcelonei vom avea timp să discutăm aici. Peste cîteva zile, tristețea de la Munchen va fi înlocuită de bucuria cîștigării campionatului. Exact ca și în cazul lui Manchester United, nu trebuie minimalizată această performanță, obținută în condiții extrem de grele. Apoi va veni vara, cu obiectivele sale clare, formarea unei echipe care să nu mai depindă atît de Messi, iar aici Neymar poate avea un rol foarte mare, și care să nu mai tremure cînd unul sau altul dintre fotbaliști are probleme de sănătate. Nu-s puțini cei care vorbesc de final de ciclu. O fac în special cei care au mestecat în toți acești ani frustrări și amărăciuni.
Șansa Barcelonei e că în fotbal totul durează foarte puțin. Catalanii trăiesc azi ceea ce au trăit și alte echipe ce au marcat istoria fotbalului. Nimic nu e etern în viață, gloria cu atît mai puțin. Urmează returul, miracole s-au mai văzut, dar pentru Barcelona e vital să nu coboare brațele și să încerce. După meciul de la Milano, scriam aici că Barcelona are nevoie să cîștige un război după o primă bătălie pierdută, căci era ceva ce nu făcuse. Atunci a reușit. Acum e altceva. Nu e o bătălie pierdută, e aproape o prăbușire. Dar din care se poate ieși rezonabil și cu o aterizare demnă
Caută-mă!