Vă propun în cele ce urmează o știre care cu greu și-a făcut loc în sumarul publicațiilor noastre. Michael Owen și-a anunțat retragerea din fotbal. Poate fi o știre banală. Depinde însă din ce punct de vedere privești lucrurile. Din cel ancorat strict în actualitate poate părea o știre banală. Michael Owen nu mai e demult un subiect de maxim interes, ba cred că nu-s mulți cei care știu la ce echipă joacă în momentul ăsta. Din punct de vedere al fotbalului în general e totuși o știre importantă.
Abandonează acest sport totuși fost un Balon de Aur. Cred însă că și asta e o informație care a scăpat și scapă multora. Ei bine da, doamnelor și domnilor, a existat un an cînd Balonul de Aur n-a fost cîștigat de Messi sau de Cristiano Ronaldo!
În 2001 s-a întîmplat ca Owen să primească distincția acordată, pe atunci, doar de ”France Football”. A fost o decizie extrem de controversată a revistei pariziene, care nu prea i-a folosit, în viitor, lui Owen. 2001 a fost un an fără turneu final, ceea ce a influențat evident votul. Owen cîștigase cu Liverpool 5 trofee, dar nu și pe cel mai important, titlul în Premier League. Luase însă Cupa UEFA, în acea finală frumoasă cu Alaves de la Dortmund, luase Cupa Angliei, Cupa Ligii și, apoi, Supercupa Europei și Supercupa Angliei, ceea ce, în opinia votanților a fost decisiv. Pe locul doi a venit Raul, iar pe trei, și mai surprinzător, portarul lui Bayern, Oliver Kahn.
Faptul că i-a luat fața lui Raul nu l-a ajutat mai tîrziu. În vara lui 2005, Owen s-a adăugat colecției de Baloane de Aur de la Real Madrid. Era perioada Realului ”galactic” și a obsesiei lui Florentino Perez de a transfera numai cîștigători ai acestui trofeu. Lumea l-a primit cu răceală însă, considerînd că, indirect, Owen i-a făcut o mare nedreptate lui Raul. N-a rezistat la Real decît un an, și pe fondul furtunilor din tabăra madrilenă, căci în Spania puterea o preluase Barcelona lui Ronaldinho, Eto`o, Deco și, din ce în ce mai pronunțat, Messi. Să revenim însă la știrea în sine. Se retrage, la 33 de ani, unul dintre cei mai promițători atacanți din finalul anilor 90. I se spunea ”Golden Boy”, iar meciul cu Argentina de la Mondialul din 1998 și mai ales acest gol, pe care vă invit să-l savurați și să-l comparați cu cele pe care le dau azi Messi sau Cristiano, l-au scos în atenția tuturor:
Pe cît a fost de talentat, pe atît a fost de ghinionist. Corpul său nu i-a fost aliat, iar accidentările nu l-au respectat deloc. Una dintre ele, groaznică, poate fi văzută mai jos:
Probabil că marea eroare a carierei sale a fost plecarea de la Liverpool. Jamie Carragher, care se va retrage și el la vară, care era și pe atunci la Liverpool, și-a amintit că l-a sfătuit pe Michael să nu plece. Numele lui Real Madrid a fost însă prea tentant, dar viața i-a arătat că greșise un an mai tîrziu, cînd Liverpool cîștiga la Istanbul finala Ligii cu AC Milan. Plecarea de la Liverpool, unde era iubit și respectat, a însemnat momentul de cotitură. De atunci nimic n-a mai mers pentru Owen, care sărea din accidentare în accidentare, iar golurile refuzau să-l mai reîntîlnească. Cu toate astea, pasul făcut spre Primera Division a reprezentat un mare serviciu făcut fotbalului englez în general, căci a arătat că nu doar David Beckham e un produs viabil pentru export. A primit un ajutor nesperat de la Sir Alex Ferguson, care l-a racolat pentru Manchester United, într-un demers mai degrabă umanitar decît sportiv, permițîndu-i să cîștige un titlu în Premier League.
Iar acum, cînd a anunțat că se retrage, a folosit o expresie splendidă: ”Am fost norocos să am cariera pe care mulți tineri jucători o visează”. E totuși un exemplu pe care Michael Owen îl dă, un mesaj pe care mulți ar trebui să-l înțeleagă. Trebuie să trăiești viața pe care o ai așa cum o ai și nu viața pe care ți-o dorești.
Pentru final, vă propun să-l vedeți sau să-l revedeți, după caz, pe Michael Owen așa cum a fost el în perioada Liverpool, într-un film, structurat în 4 părți, ce i-a fost dedicat:
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
PARTEA A 4-A
Luni seară, la Fotbal European, am avut un soi de discuție-dezbatere cu Ilie Dumitrescu. Era emisiunea dedicată campionatului Angliei și ne întrebam, privind clasamentul din Premier League și constatînd, cu ceva dezamăgire trebuie să recunosc, că în proporție de 90 la sută titlul merge spre Manchester United, ne întrebam așadar dacă e Manchester United atît de bună încît să aibă un asemenea avans sau urmăritoarele sale sînt slabe?
Să lămuresc mai întîi problema dezamăgirii, care simt că poate stîrni suspicioni. Cînd am spus ”cu dezamăgire” nu m-am referit la acel sentiment de suporter, ci am vorbit prin prisma televiziunii care transmite un campionat și ar dori să aibă suspansul prezent pînă la final. Cam cum a fost în sezonul trecut. Ceea ce în Anglia nu prea mai există.
Înapoi la întrebarea din primul paragraf. E Manchester United foarte puternică sau vina e la adversare? Posibil ca adevărul să fie la mijloc. Manchester United e puternică, e limpede, dar mie nu mi se pare că diferențele dintre United și City sau Chelsea e atît de mare. Chiar aș merge mai departe și as spune că între cele 3 e o sensibilă egalitate la nivelul lotului.
Să mă explic. De fapt, am făcut-o și-n emisiunea de luni. Mi se pare că Manchester United are un singur compartiment unde e net superioară celor două contracandidate: atacul. Perechea Rooney-Van Persie nu are rival în celelalte două echipe, iar rezervele, să le zicem așa deși noțiunea de rezervă în fotbalul de azi e din ce în ce mai abstractă unde se tinde spre un lot cu 18 potențiali titulari, rezervele așadar sînt și ele de maximă calitate. Welbeck și Chicharito sînt doi jucători pe care te poți baza în orice moment. Chelsea și City nu oferă în această zonă oameni care să se ridice la nivelul celor de mai sus. Torres, la Chelsea, parcă nu mai iese din zodia neputinței, iar Demba Ba încă nu e pe deplin integrat, în vreme ce la City, Aguero parcă nu mi e la fel de efectiv ca anul trecut, Dzeko și Tevez sînt și ei în declin vizibil, ba a mai și fost pierdut Balotelli.
În schimb, la alte compartimente, Manchester United nu e chiar de speriat în comparație cu rivalele. Ba aș spune chiar că dimpotrivă. La portar e sub ambele, chiar dacă De Gea are o perioadă bune. Aș spune că și la linia de apărare, unde doar Evra se mai salvează. Rio Ferdinand și Vidici au îmbătrînit vizibil, iar Evans și Phil Jones nu au oferit prea multă siguranță, lucru vizibil dacă privim numărul de goluri încasat de United în acest sezon. Lescott-Kompany și Terry sau Cahill-David Luiz parcă sună mai bine. La mijloc, pe faza defensivă, United nu stă rău, dar nu are un Toure Yaya, de exemplu, iar între Carrick, Obi Mikel, Barry sau Ramires se poate face oricînd o discuție cu argumente pro sau contra. La partea de creație însă United e net defavorizată orice discuție am face. Aici Chelsea e net superioară, căci nu cred să existe în Anglia o echipă care să ofere o tripletă atît de explozivă și fantezistă precum Oscar-Mata-Hazard. La City există Silva-Nasri-Aguero, dar la United e destul de dificil de descoperit omul de ultimă pasă.
Unde într-adevăr United cîștigă toate bătăliile posibile e la nivelul băncii tehnice. Sir Alex Ferguson a adus acea stabilitate care la City n-a existat, iar la Chelsea nici atît. Mancini nu mai are aceeași relație cu unii jucători, am mai scris-o, se spune că nici nu vorbește cu Lescott și cu alții, în vreme ce situația lui Benitez e suficient de delicată. Aici cred că s-a făcut diferența, căci atmosfera are un rol extrem de important în obținerea marilor performanțe.
Sigur că e doar o părere. Altcineva poate să aibă o alta. Mie mi se pare că Manchester United de azi, de exemplu, e sub Manchester United din 2008, cînd a cîștigat Liga Campionilor. Voi ce părere aveți?
Dintr-un meci precum Barcelona-Rayo nu se pot reține prea multe lucruri. Rayo a jucat fotbal, mai bine zis a încercat să-l joace și de multe ori a reușit. E un exemplu totuși de abordare a unui joc cu FC Barcelona, deși unii ar putea spune că rezultatul final e cel care contează. Și au dreptate, pînă la urmă, dar există și o teorie care spune că nu poți izbuti mari performanțe fără măcar să încerci. Rayo a încercat, iar faptul că a menținut raportul posesiei la un 58-42 e într-un fel lăudabil, căci puține echipe din lumea asta pot duce Barcelona spre o posesie în zona celor 50 de procente pe ”Camp Nou”.
Dintr-un meci precum Barcelona-Rayo se poate extrage o realitate. Iar realitatea zilei de azi este că Messi și David Villa au redevenit o pereche letală. S-a vorbit zile-n șir despre relația proastă dintre cei doi, s-a scris mult despre asta și, evident, s-a exagerat la fel de mult. Probabil că a fost ceva, în general nu se inventează astfel de lucruri, ceva informații au existat. Se vedea și pe teren că există oarece tensiune între cei doi. Se întîmpla la finalul anului trecut și totul trebuie judecat în contextul de atunci. Ambii traversau stări, să nu le zicem de anxietate, să le zicem de neliniște, de nerăbdare. Messi voia să marcheze mult, ca să bată recordul lui Gerd Muller, David Villa voia și el să marcheze ca să simtă în interiorul său că și-a revenit din punct de vedere medical. Fiecare demers era important în felul său astfel că o ciocnire de ego-uri era inevitabilă. Nici Villa nu e un oarecare, campion mondial și european totuși, iar Messi e Messi. Asta a fost atunci.
Scriam la începutul ianuarie că pentru David Villa intrarea în prima echipă a Barcelonei e ca urcarea într-un tren din mers. Se spune despre un fotbalist care a suferit o accidentare gravă, iar a lui ”El Guaje” a fost chiar foarte gravă, că are nevoie, din momentul în care s-a reintegrat în disciplina sportivă a echipei după convalescență, că are nevoie de o perioadă cel puțin egală cu cea petrecută în afara terenurilor pentru a reveni la forma pe care o avea la momentul accidentării. Davi Villa a stat 8 luni și ceva, deci faceți socoteala și veți descoperi că abia acum se poate spune că au trecut 8 luni de cînd el a revenit în prima echipă, acel ”amical” cu Dinamo din august. Primul sfat al doctorilor către fotbaliști într-o astfel de situație e să-și asculte corpul. Să nu încerce să-l forțeze, căci orice forțare poate fi fatală, iar un exemplu în acest sens, trist din păcate, e Marco van Basten. Să caute să-și învingă teama firească, anxietatea, iar aici creierul are un rol extrem de important.
Diferențele între un David Villa liniștit și unul neliniștit se văd. Iar Messi are contribuția lui. La un moment dat e posibil să fi înțeles ce important e David Villa pentru el și, implicit, pentru echipă. Fără Villa, Barcelona nu era doar lipsită de o gură de foc teribilă, ci era o echipă care lăsa responsabilitatea golului doar pe umerii lui Messi. Care trebuia să le facă pe toate. Messi are nevoie de cineva care să dea de lucru fundașilor adverși, așa cum a făcut Villa cu Milan, să-i permită să primească între linii, cu fața la poartă și cu dublă opțiune, șut sau pasă decisivă. Iar Barcelona, ca echipă, are nevoie să fie cineva acolo, în careul advers, care, la o adică, să poată finaliza o centrare din bandă.
Fotbalul e o stare de spirit. M-am plictist să tot spun asta. David Villa trăiește pe pielea lui această teorie. Cu contractul expirînd în 2014, ”El Guaje” se află înaintea unei perioade decisive pentru el. Prelungirea contractului ar trebui să fie obiectivul său, iar pentru asta are nevoie de goluri sau de pase decisive de genul celor două de duminică. Cum și Barcelona are nevoie de același lucru, e posibil ca filmul să fie unul cu happy-end.
AC Milan a ieșit din Champions League. A pierdut în fața Barcelonei un meci pe care FC Barcelona l-a jucat aproape perfect, după o partidă tur de pe ”San Siro” în care Milan fusese echipa cea mare. AC Milan nu poate fi însă nicidecum desprinsă, ca echipă, din istoria acestei competiții magnifice. Citeste mai mult …
Nu s-a mai întîmplat de foarte mult timp ca Premier League să nu aibă nici o reprezentantă în sferturile de finală ale Champions League. Mai exact din sezonul 1995-1996, asta pentru amatorii de statistici, cînd campioană a Angliei era Blackburn Rovers.
Din mai 2008, atunci cînd am avut finala engleză de la Moscova, tendința a fost limpede descrescătoare. Doar Manchester United a supraviețuit și a ținut sus prestigiul campionatului englez, cu cele două finale pierdute în fața Barcelonei. Nu m-aș hazarda să trec și Chelsea la această categorie, deși a cîștigat Liga anul trecut. Ce s-a întîmplat cu Chelsea în sezonul trecut a fost cea mai favorabilă conjunctură astrală văzută în Champions League de la înființarea sa. Ceva se întîmplă cu Premier League. Ceva se întîmplă cu echipele de acolo. Atunci, în 2008, erau 3 din 4 în semifinale, 4 din 8 în ”sferturi”. Conduceau Europa, fotbalistic vorbind. Dar a fost maximul, iar căderea era totuși inevitabilă. Iar în acest sezon, Premier League a oferit alte două contraperformanțe notabile: campioana Europei și campioana Angliei eliminate încă din faza grupelor. Arsenal a murit frumos, dar tot a murit, iar Manchester United se agață de o eliminare, fără ca nimeni să aibă certitudinea că în 11 contra 11, cu Real Madrid, nu se putea întîmpla ceea ce s-a întîmplat cu Chelsea.
Se spune despre Premier League că e cel mai puternic campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai puternic pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Nu știu sincer cum se pot judeca și deprtaja campionatele. Cel mai facil e prin trofee și prin ceea ce oferă din punct de vedere al performanțelor sportive. Iar aici Anglia, cu excepția numită Chelsea, nu oferă prea multe. Nici la nivel de club, ce să mai vorbim la nivel de echipă națională.
E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?
Aș avea eu una. Fără să pretind că e și cea mai bună. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru trabsferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni.
Premier League rămîne cel mai spectaculos campionat din lume. E mai mare dragul să urmărești meciurile și, cazul meu, să le comentezi. Un meci QPR-Manchester United e clar mai apetisant decît un Chievo-Napoli, de exemplu, sau un Deportivo-Real Madrid. Premier League are și va avea fanii săi. La fel cum au, și vor avea, Primera Division, Serie A sau Bundesliga, o Bundesliga ce vine tare din urmă și țintește locul unu. Deocamdată nu-l are, pentru că din primii 10 fotbaliști ai lumii la această oră nici unul nu joacă în Germania.
Nu întotdeauna însă spectacolul oferit garantează și rezultatele pe plan internațional. Iar cel mai bun exemplu e ceea ce se întîmplă cu Premier League. Degeaba ești spectaculos dacă nu ești și eficient.
Părerile și comentariile sînt libere.
Nu știu dacă Galatasaray e marea surpriză a acestei ediții e Champions League. Mulți o văd așa, însă eu unul cred că e Malaga. Galata e totuși un nume obișnuit cu competițiile europene, n-a trecut atît de mult de cînd cîștiga una, e un club cu stabilitate financiară, care-și permite să transfere dintr-un foc doi cîștigători ai Ligii Campionilor. Malaga în schimb nu e. Malaga e mai degrabă un miracol, căci tot ceea ce s-a întîmplat la gruparea din sudul Spaniei te ducea cu gîndul la un iminent dezastru, nu la performanțe europene.
Cînd vorbești de Malaga astăzi n-ai cum să nu o asociezi cu numele lui Manuel Pellegrini. E simplu să faci performanțe cînd ai la dispoziție un buget generos pus la dispoziție de o conducere generoasă, cînd ai la dispoziție un lot creat în timp, puternic, cu jucători exponențiali. Dar cînd faci performanță fără să ai toate aceste lucruri e absolut remarcabil și asta mi se pare mie că înseamnă valoare. Manuel Pellegrini a făcut performanță cu Villarreal, pe care a dus-o pînă în semifinalele Ligii Campionilor, și dacă Riquelme transforma acel penalty în returul cu Arsenal poate că prindea chiar finala cu Barcelona. Se vede treaba că lui Pellegrini îi plac mai mult aceste provocări. La Real Madrid n-a reușit, deși există multe de discutat pe această temă. N-a stat decît un sezon și a avut marele ghinion de a da peste cea mai bună Barcelona din istorie. I s-a reproșat că n-a fost capabil să ia campionatul cu o echipă ce adusese 4 mega-fotbaliști dintr-o singură mișcare bancară, Cristiano Ronaldo, Kaka, Benzema și Xabi Alonso. Nu i s-au oferit nici cele mai mici circumstanțe, deși în acel sezon a făcut mai multe puncte decît Mourinho în primul lui sezon de madrilen, plus că n-a pierdut cu 5-0 pe ”Camp Nou” așa cum i s-a întîmplat portughezului. Iar în partea finală a sezonului a fost realmente masacrat de presa din Madrid, în contextul, aflat ulterior, al acordului existent încă din aprilie 2010 între Mourinho și Florentino Perez.
Pellegrini a plecat de la Real Madrid la fel de timid precum venise. Și s-a dus la Malaga, acea echipă, vă amintiți?, pe care Mourinho n-ar antrena-o niciodată. Ar fi tare interesant să-l vedem pe portughez ce poate scoate cu un asemenea lot, cu jucători neplătiți cu lunile, cu obligația de a-l vinde pe cel mai bun, Santi Cazorla, cu promisiunile unui șeic mofturos dispărute fără urmă și cu perspectiva dezastrului iminent. Pellegrini nu-i genul de antrenor care să cînte cu peluza, să-și smulgă părul din cap, să se tăvălească pe jos, să se certe cu arbitrii, adversarii ori chiar jucătorii săi. E liniștit ca după o cură de Xanax, e muncitor ca un inginer și constructor de echipe ca un muncitor.
Malaga e opera sa. E opera unui fost fotbalist, care a reușit în timp ce juca să termine o facultate și să devină și inginer. Ca să aibă o alternativă. Niciodată nu s-a gîndit ca va fi antrenor, mereu a visat să construiască. Și uite că asta face! Construiește vise, dar nu vinde iluzii. Muncește în tăcere și se bucură în tăcere. Miercuri seară, în vreme ce echipa și stadionul se uneau într-o stare de fericire generală, el a coborît în vestiar, lăsînd altora protagonismul.
Se spune că îl vrea Manchester City. Ar trece de la niște petro-dolari care s-au oprit brusc la alți petro-dolari, care nu par să nu se oprească niciodată. Nu știu însă dacă e ceea ce-i trebuie. Și nu știu daca va pleca de la Malaga. Dincolo de performanțe, a mai obținut ceva pentru această echipă. A transformat-o în a doua echipă a tuturor spaniolilor. Fie că țin cu Real, cu Barcelona, cu Atletico, cu Valencia sau cu cele din Țara Bascilor, spaniolii au de acum în Malaga ce-a de-a doua echipă de suflet. Ceea ce nu-i deloc puțin.
Caută-mă!