Nu-mi aduc aminte cînd a fost ultimul meci al echipei naționale a României pe care lumea să-l aștepte cu atît interes. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” Romîniei n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
E totuși un meci de fotbal. N-am început și nici nu sînt șanse să începem prea curînd un război cu Ungaria. Într-o Europă unde granițele nu mai există, într-un spațiu Schengen în care jinduim să fim admiși, acest gen de conflicte, ce par războaie, sînt alimentate doar de oamenii politici în căutarea gloriei prin asta și nu prin ceea ce fac pentru a-și onora promisiunile.
Se joacă România-Ungaria totuși, nu ne luptăm românii cu maghiarii. Știu, mi se va servi pe o tavă colorată cu însemne naționale, eventual alături de o bentiță tricoloră, ideea că de la București lucrurile se văd mai greu. Posibil, dar, oricum, a transforma un simplu joc între 22 de băieți într-o dispută cu conotații etnice mi se pare o abordare total eronată.
Să ne întoarcem deci la fotbal. Într-o țară cu atîtea milioane de selecționeri, să mai vin și eu cu echipa mea ar fi pierdere de vreme. Oricum, toți cei care au altă părere vor rămîne cu ea în minte, indiferent ce argumente aș aduce eu, pe principiul atît de utilizat la noi ”cutărescu e un bou și nu se pricepe pentru că nu are aceeași părere cu mine, care normal că mă pricep la toate”. Nu-l agreez prea tare pe Pițurcă, mi se pare un antrenor cam ”urechist”, nu-l văd preocupat de ultimele tendințe din fotbal, nu mi-l imaginez un tip studios, care să urmărească meciuri peste meciuri ca să-și facă o idee. Poate mă înșel, sper să mă înșel, dar așa îl văd eu. Cred că habar n-avea cum îl chema pe antrenorul lui Mutu din sezonul trecut, acum poate că știe, că-i totuși un nume foarte mare, și are mari dificultăți să spună 4 coechiperi de-ai lui Radu Ștefan la Lazio. Încă o dată spun, sper să ma înșel. Nu-i înțeleg nici metodele de selecție. Am promis că nu abordez acest subiect, dar nu pot să mă abțin. Ce să mai înțeleagă și Keșeru din selecția asta? Că unii sînt chemați oricît ar fi de nepregătiți, iar el nu, deși a jucat foarte bine. Nu-i corect.
În ciuda celor de mai sus, am încredere în Pițurcă. Ăsta e avantajul unui blogger, chestia asta la un ziar de sport n-ar fi dat bine în articole. Am încredere, deși nu știu de ce. Sau poate tocmai d-aia. În ”jucătorul” Pițurcă. Nu știu de ce, nici acum nu știu. Nu am încredere în antrenorul Victor Pițurcă, am încredere în jucătorul de cazino Victor Pițurcă. Selecționerul nostru se comportă ca un împătimit al jocurilor de noroc, ceea ce de fapt și este. Niciodată nu face ceea ce ar face un jucător normal. Dacă are un as și un popă la prima mînă, îi dă jos și rămîne cu un doi, un 4 și un 6, așteptînd ca destinul să-l ajute și să-i ofere o quintă. Dacă nu-i iese blufează, scoate asul din mînecă, găsește el o soluție. Cer scuze, spre deosebire de selecționer nu sînt un împătimit al jocurilor de noroc, prefer să cîștig banii altfel și să-i cheltui pe altceva, așa că e posibil ca exprimarea mea la acest capitol să fie greoaie. M-am obișnuit cu obsesiile sale. Am scăpat de Cociș, am dat de Bogdan Stancu. Munca de selecționer e grea pe undeva, cine-i cere unui selecționer să-și facă echipa să joace ca una de club are puțin habar de fotbal. Un selecționer are jucătorii la dispoziție foarte puține zile și nu poate crea nici automatisme, nici relații de grup, nici un studiu temeinic al adversarului. De-a lungul mandatelor sale, Pițurcă a arătat o intuiție remarcabilă cînd a venit vorba de alegerea primului 11. I-au ieșit multe și tare bine ar fi să-i iasă și de data asta.
Și asta nu pentru că ne războim cu ungurii, ci pentru că jucăm cu Ungaria, contracandidata României la un loc de baraj.
Iar pentru final, vă ofer, prin intermediul studioulului special realizat de prietenii mei Marius Mitran și Marian Olaianoș, posibilitatea de a revedea imagini de la ultimele confruntări dintre România și Ungaria.
http://www.tvrplus.ro/editie-romania-ungaria-special-92543
Nu cred în teoria pe care o tot vehiculează unii, cum că Chelsea a lăsat-o mai moale la București. Cei care flutură această variantă sînt aceiași care băteau cîmpii cu grație înainte de joc căutînd să ne convingă că Chelsea va folosi echipa a doua. Care o fi echipa a doua a lui Chelsea? N-am reușit să aflu.
Dacă tot am ajuns la această idee, hai s-o lămurim! În fotbalul mare nu mai există conceptul de titulari și rezerve. Există conceptul de lot cu 16-18 fotbaliști ce pot fi oricînd titulari, dar care, în același timp, se pot așeza pe banca de rezerve. Există, evident, situații și situații, de exemplu fotbaliști care au fost accidentați și care se supun unui plan de recuperare, fotbaliști ce nu pot duce două meciuri în interval foarte scurt și se supun principiului rotației, din ce în ce mai utilizat în fotbalul mare. Ideea e să ai la dispoziție 18 jucători cu valoare apropiată, din care să poți alege oricînd, în funcție de situație și care să asigure și o stare de concurență. Căci nimic nu e mai rău pentru un fotbalist decît să se știe titular indiscutabil, indiferent de ce face pe teren. Ar cam fi cazul lui Tănase, dar despre el puțin mai tîrziu.
Așadar, ca să revin, nu cred că Chelsea a lăsat-o mai moale. Pur și simplu n-a putut mai mult. Așa a fost Chelsea în acest sezon. Capabilă de meciuri bune, dar și de meciuri proaste. Contextul în care se află Rafa Benitez nu-i deloc fericit, iar asta n-are cum să nu influențeze evoluția echipei. Ceva se întîmplă la Chelsea, e limpede. Dacă era în formă, juca. Cum a făcut, de exemplu, Tottenham, care e în formă și a spulberat pe Inter, care Inter nu e în formă și, conform teoriei, ar fi last-o mai moale. Realitatea românească de care vorbeam în titlu ne-a izbit imediat după meci. Pe care l-am sărbătorit ca pe o victorie istorică. ERONAT. Este o victorie, o victorie mare, frumoasă, de prestigiu poate, dar atît. Doar o calificare poate fi istorică. Stă în firea acestui popor să se bucure înainte de vreme, să fie superficial. Și să se ia după toate bazaconiile pe care le spun, la televizoarele ce-i găzduiesc cu generozitate, tot soiul de finanțatori și așa ziși oameni de fotbal. Ieșirea în stradă pentru a sărbători se justifică atunci cînd obiectivul e atins. Iar obiectivul trebuie să fie calificarea, căci dacă Chelsea se califică victoria rămîne doar una de palmares. Iar Chelsea, chiar rău cum a arătat joi, poate bate pe oricine dacă prinde o zi bună.
Rămînînd la realitățile românești, este absolut incredibil ce se întîmplă cu gazonul de pe Arena Națională. Să construiești un asemenea stadion și să-ți bați joc în asemenea hal de teren e o dovadă, imi cer scuze pentru ton, de tîmpenie absolută. Eu nu înțeleg ce e așa de complicat să găsești o iarbă bună, s-o montezi așa cum trebuie și apoi să iei toate măsurile astfel încît să reziste un sezon. Un sezon, atenție!, nu vreo 5 ani. Un simplu sezon.
Tot la capitolul stadion intră și organizarea partidelor. Aici intervine exaltarea forțelor de ordine, fie ele jandarmi sau alte firme de paze, unde cred că principala condiție de angajare e un număr mic de neuroni. N-am fost la Steaua-Chelsea, dar am auzit. Intrarea în arenă se face greu, controlul e riguros, e prima dată cînd aud că ți se iau banii din buzunar. Monezile adică. Am fost la sute de meciuri pe zeci de stadioane din străinătate. Nicăieri, indiferent de cît de încins era respectivul meci, nu am întîlnit încruntarea de la noi, excesul de zel tipic românesc.
Am promis ceva despre Tănase. Scriam mai sus că lucrul cel mai rău pentru un fotbalist e să se simtă titular indiscutabil. Lui Tănase i se transmite asta în fiecare zi. I se spune că e cel mai bun din România, i se iartă toate greșelile, e mîngîiat părintește pe ceafă, nu cumva să se supere. Cu Chelsea a jucat prost, indiferent cît ar mai căuta unii să-i găsească scuze. A juca prost nu-i o dramă, toți fotbaliștii mai prind astfel de momente. Dramă e să nu pricepi că ai jucat prost, să nu înțelegi unde ai greșit, să arăți în continuare aceeași indolență. Dramă e să încerci să-ți aduci aminte cînd ai făcut ultimul meci bun, nu mare, doar bun, și să nu reușești să-l descoperi.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.
Cineva m-a întrebat pe facebook de ce nu scriu nimic pe acest blog despre Steaua. I-am spus că nu scriu pentru că nu cred în calificare. Ba chiar mi se părea că Steaua ar fi avut mai multe șanse dacă ar fi picat cu Inter. Așa am crezut eu şi înainte de Ajax,care mi se părea nu o echipă inabordabilă ci un stil de joc inabordabil, mai ales într-o perioadă în care la noi nu se joacă și la ei se joacă, lucru care contează. După 2-0 în tur mi se părea inutil să mai scriu, perspectivele nu erau prea roz. Dar uite că cineva, acolo sus, a vrut ca eu să scriu de spre Steaua. De aceea o și fac. E ora 1 noaptea și meciul s-a terminat de jumătate de ceas. Și, în mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA!
Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi niciodată stelist. Dar m-am bucurat sincer pentru că Steaua a doborît aroganța acestor oaspeţi ce păreau veniți la București într-un soi de obligație de serviciu. S-a văzut asta la ei, nu știu să ascundă. Dar au fost aroganți și mă bucur că le-am dat peste nas.
Și atît. Am promis două cuvinte. Mai am două fraze. Mă bucur sincer pentru un om. Nu, nu pentru MM Stoica, din pricina căruia primesc destule mesaje cu cuvinte inferioare, asta ca să fiu elegant. MM e bărbat, își asumă tot ceea ce spune, tot ceea ce a făcut și face și răspunde pentru asta. Mă bucur în schimb pentru mama lui MM Stoica. Știu de la el prin ce trece, știu și cum sînt mamele de băieți singuri la părinți, oricît de mare ar fi, copilul tot copil rămîne, și știu că nu îi e ușor în această perioadă. Pe MM îl cunosc de mult, nu sîntem prieteni buni, colaborăm ok la emisiuni, plus că lumea nu se împarte nicicum în steliști și ceilalți. Pe mama lui n-o cunosc, dar sînt convins că acum e fericită. Și de-aia mă bucur pentru dînsa.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!
P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat.
N-o să mă refer în cele ce urmează la meciul dintre Real Madrid și FC Sevilla. N-am la ce să mă refer. A fost o demonstrație de forță a campioanei Spaniei în fața unui adversar dispărut în misiune. Văzusem echipa de start a Madridului, fără Xabi Alonso, Khedira, Ozil, cu Kaka, Essien și Higuain, văzusem pe FC Sevilla pe viu, tot la Madrid, cu Atletico, în Cupă jucînd bine și m-am așteptat la un meci greu pentru Real. N-a fost așa, iar victoria obținută în condițiile de mai sus e un avertisment cît se poate de serios pentru Manchester United în perspectiva ”dublei” din Champions League. Sînt mulți cei care văd pe Real în postura de victimă sigură, dar i-aș invita să nu se grăbească. Gică Craioveanu a spus la un Fotbal European de acum cîteva zile că vom observa un Real complet diferit în meciurile tari față de partidele obișnuite. Pînă acum a avut dreptate, Madridul are o capacitate fantastică de regenerare, trăiește practic pentru aceste meciuri mari, la fel cum o face și Mourinho.
Dar pînă la super-duelul Real-Manchester mai avem timp. Eu unul abia îl aștept și sînt convins că toți cei care intră pe acest blog îl așteaptă cu aceeași nerăbdare. Vă ofer un promo scurt, așa ca să sporesc orizontul de așteptare, apoi vă invit să reveniți alături de mine ca să vorbim despre Cristiano Ronaldo.
Așadar despre Cristiano Ronaldo. A dat 3 goluri cu Sevilla, nu-i neapărat o știre în sine, că n-ar fi prima dată cînd dă trei goluri. Două dintre cele trei goluri au fost cu stîngul. Plus pasa pentru Benzema, la golul de 1-0, tot cu stîngul. Cristiano e un dreptaci prin excelență. Cu toții ne naștem așa, avem un picior ”bun” sau o mînă ”bună”, dacă e să vorbim și de alte sporturi. La fotbal, ca dreptaci mai folosești și stîngul. N-ai ce să faci. Unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Cîte cazuri de fotbaliști dreptaci ați văzut care atunci cînd au mingea pe stîngul pierd secunde bune sau momente favorabile tocmai pentru că, din instinct, și-o așează pe piciorul bun, ca să nu dea vreun rateu? Destule, nu-i așa?
Vreau să mă refer la șutul lui Cristiano, cel cu care a făcut 2-0. Un asemenea șut mai vezi la un stîngaci, dar foarte foarte rar la un dreptaci. Ce vreau să spun cu asta? Ceva ce am mai zis. Cristiano Ronaldo este un fotbalist care se antrenează enorm. Așa cum îl vedem, poate arogant, poate obsedat de felul în care arată sau în care-i stă părul (la acest ultim aspect sînt ferm alături de el :)) ), poate un pic egoist sau egocentrist, însă nimeni nu-i poate reproșa ceva, din punct de vedere profesional. Și asta am mai scris, Cristiano se automasacrează la antrenamente, la sala de forță, iar asta se vede.
Cînd toată cariera ești obișnuit să folosești cu predilecție dreptul, să faci diagonale plecînd din stînga, spre centru, tocmai ca să poți trage cu dreptul, nu te mai obosești cu celălalt picior. Vezi tu cum faci cînd ai mingea pe stîngul. Dar a face diagonală inversă, a trage cu stîngul la fel de bine cum o faci cu dreptul, la fel de puternic, pentru asta îți trebuie antrenament. Și nu unul obișnuit, ci extra. Adică să stai după ce se termină antrenamentele obișnuite și să lucrezi la celălalt picior. Sînt fotbaliști care abia așteaptă să se termine ședințele de pregătire ca să plece, rup ușile cum se mai zice pe la noi, și alții care rămîn peste program ca să progreseze, să acumuleze ceva în plus. Aceștia sînt cei care ating excelența, sînt fotbaliștii exponențiali.
Tot ca rezultat al antrenamentelor intră și cursa fenomenală de la cel de-al treilea gol al lui Cristiano. Că are viteză știm cu toții. Mulți au, dar nu o antrenează, o consideră un dar de la natură. Cristiano își antrenează viteza ca un alergător pe suta de metri. Are preparator personal pentru asta, un alt aspect ce denotă atitudine. Nu-i totuna să alergi cu a știi cum să alergi.
Mulți îl invidiază pe Cristiano Ronaldo. Pentru toate beneficiile pe care i le aduce fotbalul. De regulă asta invidiem la o celebritate, puțini se gîndesc însă ce face pentru a ajunge la acel stadiu. Majoritatea dintre noi am ceda la primul antrenament similar celor pe care le face Cristiano Ronaldo. El e un exemplu. Iubește fotbalul și nu-l trădează, nu-l păcălește. Scriam atunci cînd Messi a cîștigat iar Balonul de Aur că Ronaldo nu se va lăsa prea ușor și va răspunde, în felul său, pe teren. Iată că răspunde, prin tot ceea ce face, vizibil, în transmisiuni directe, dar mai ales puțin vizibil, la antrenamente.
Acum cîteva zile, Sandro Rosell, președintele Barcelonei spunea într-un interviu că există un jucător la Real Madrid pe care l-a dorit întotdeauna. Deși mulți au crezut că se referea la Casillas sau la Ozil, ei bine, nu, la Cristiano se referea. Sandro Rosell a fost cel care a negociat, în 2003, transferul lui la Barcelona și tot el a fost cel care i-a intermediat primul contract cu Nike. Găsiți doate detaliile aici. Nu se gîndea sigur că va ajunge să-i fie cel mai mare adversar.Viitorul lui Cristiano e la Real Madrid, e din ce în ce mai limpede.
La fel cum nu s-au gîndit nici cei de la Liverpool. De curînd am citit un interviu cu Gerrard Houllier, care-și amintea cum în vara lui 2003 a fost la Toulon, la deja celebrul turneu rezervat ”naționalelor” de tineret și l-a remarcat. ”Am negociat și cu el și cu Sporting, dar n-am ajuns la un acord. Recunosc, nici n-am insistat prea mult. Noi îl aveam pe Kewell pe acea poziție, dar poate că trebuia să facem un efort. N-am fost insipirați”.
Sir Alex Ferguson n-a gîndit la fel în vara aceea. Și, iată, iar am ajuns la Real Madrid-Manchester United. Deja nu mai am răbdare.
Azi e ziua lui Hagi. Televiziunile s-au repezit să-i spună la mulți ani, cu cît mai de dimineață cu atît mai bine. Ziarele s-au întrecut în imagini cu el, adunate de-a lungul carierei de jucător. În general lumea și-a adus aminte, dar asta nu va dura mult. De mîine se vor relua ironiile la adresa lui, de mîine vor fi din nou prezente caterincile, miștourile, glumele proaste pe care le fac unii avîndu-l pe el drept subiect. Pînă anul viitor, pe 5 februarie, cînd îi vom spune iar la mulți ani și ne vom uita iar la poze, la imagini și ne vor reveni iar în memorie momentele cînd aveam și noi un fotbalist capabil să se ia la trîntă cu marile valori ale lumii.
Sîntem o nație tare ciudată. Uităm repede și n-avem respect față de nimeni. Uităm repede că Hagi a ținut în spate un fotbal ce nu a mai avut și nici nu cred că va mai avea vreodată asemenea performanțe. Un fotbal corupt pînă în măduva oaselor, un fotbal mocirlos și putred, o vomă ce nu se mai oprește și care împute tot ce se află în preajmă. Un fotbal în care fiecare își permite orice.
Hagi și-a permis doar să-l joace. Acolo, pe teren, unde e greu, unde genunchii se ciocnesc, unde crampoanele atacă tibiile și unde gleznele fine fac diferența. Și-a permis să conducă o generație cum nu va mai fi, o generație care-l respectă, pentru că i-a simțit valoarea, l-a văzut cît e de bun, o generație de fotbaliști, nu de jucători de fotbal cum sînt azi, care au știut că se pot baza oricînd pe cel mai bun dintre ei.
Am vorbit de multe ori cu Ilie Dumitrescu despre Hagi. Ilie Dumitrescu, un alt exemplu de mare fotbalist pe care oamenii populați de certitudini și pentru care dubiile nu merită să existe își permit să-l ia la mișto. Ilie vorbește cu un respect vecin cu evlavia despre Hagi. Pentru el nu există al fotbalist mai mare decît Hagi. Spune mereu, ”e Hagi și apoi venim noi toți ceilalți”. L-am întrebat o dată cum de nu s-a supărat pe Hagi atunci, la acea semifinală de Cupa Campionilor cu Galata de la Istanbul, cînd, din cauza lui a luat un cartonaș galben stupid și n-a putut juca finala cu Milan de la Barcelona. Nu că asta ar fi schimbat cu ceva istoria acelei finale, dar un asemenea moment rămîne unic în viața oricărui fotbalist, să te afli pe teren la finala celei mai importante competiții din lume. Ilie s-a uitat la mine ca la un zmintit cînd i-am spus că eu, în locul lui, n-aș mai fi vorbit niciodată cu Hagi de supărare și mi-a zis: ”Bă, tu nu ești sănătos?! Cum să mă supăr eu pe Hagi!! Păi eu fără Hagi poate nue existam în fotbal”.
Adevărul e că noi, în general, fără Hagi poate nu existam în fotbal. Așa că avem toate motivele să-l ironizăm, să-l luăm la mișto și să-i căutăm greșelile și acolo unde nu sînt. Mergeți în Argentina și spuneți ceva rău de Maradona! Și o să vedeți reacțiile. Iar Maradona a făcut, după ce s-a lăsat de fotbal, infinit mai multe greșeli și nu mă refer aici la greșeli de exprimare. Mergeți în Portugalia să vedeți dacă găsiți pe cineva care să-l ia la mișto pe Eusebio. Credeți-mă, n-a debordat de inteligență, însă a fost un monument și toată lumea l-a tratat cu respect. Mergeți în Polonia să vedeți dacă rîde cineva de Boniek. Și exemple tot sînt. Aș îndrăzni să mă refer și la Stoicikov, deși aici s-ar putea să greșesc, căci bulgarii nu-s departe de noi ca mentalitate.
Așadar, să continuăm să-l luăm la mișto pe Hagi. Dar să nu uităm în același timp să sperăm, să ne rugăm eventual, ca băiatul lui să fie la fel de talentat și de serios ca el și să ne poată da o mînă de ajutor să scoatem fotbalul ăsta din canalul în care a căzut. Eventual să ne rugăm ca tot el, cel căruia îi spunem azi la mulți ani, iar mîine îl vom lua la mișto, să scoată și ceva de la Academia sa, făcută din banii lui, cîștigați pe teren, nu din terenuri, marcînd goluri și nu dînd goluri în economie, șutînd ca din tun și nu dînd tunuri în industrie. Să ne rugăm să scoată el, din banii lui, un al doilea Popescu, Dumitrescu, Petrescu, Munteanu, Răducioiu, Lupescu, Belodedici că să stea alături de cel de-al doilea Hagi, pentru că singur, chiar dacă te cheamă Hagi, nu poți face nimic.
Iar în timpul ăsta, să-l luăm la mișto.
Uitînd că atunci cînd s-a retras, a plîns și el, dar și noi, cei care ne bucurasem alături de el. De atunci, s-au mai retras căpitani ai ”naționalei”, dar de plîns n-a mai plîns nimeni. Nici ei, dar nici noi. Poate doar de mila fotbalului românesc.
LA MULȚI ANI, GICĂ HAGI!
Hagi a marcat multe goluri în cariera sa. La ”națională” sau la echipele de club. Eu vreau să vă propun o pasă. Dată lui Ilie Dumitrescu, într-un meci România-Cipru, jucat pe ”Ghencea”. Vă rog să priviți cu atenție pasa de la golul de 2-1 și să-mi spuneți după aceea dacă nu cumva găsiți mari asemănări cu pasele pe care le dau azi Xavi sau Iniesta. Doar că Hagi dădea astfel de pase acum 20 de ani
Dacă nu v-am convins, găsiți aici tot ce vă trebuie ca să vă reamintiți cine a fost fotbalistul Gică Hagi. Eu am rămas țintuit, de la început pînă la final, în fața monitorului. Sînt imagini pe care le-am mai văzut, dar le revăd mereu cu plăcere. Și cu aceași emoție.
P.S.
E posibil să fiu un pic subiectiv. Cu Hagi mi-am început practic cariera de jurnalist. Cu transferul său la FC Barcelona, în vara lui 1994. Eram în Spania atunci și am scris aproape două săptămîni, zi de zi, despre acest lucru. Au fost primele mele articole de primă pagină.
Caută-mă!