Nu prea auzisem în ultima vreme mai nimic despre Jose Mourinho. Chiar scriam în textul dedicat lui Guardiola că-mi lipsește într-un fel portughezul. După atîția ani în care, cu ajutorul presei spaniole, știam aproape totul despre el, această perioadă ”discretă” e oarecum stranie. Cam aceasta e diferența dintre o țară cu 4 ziare mari de sport, plus altele regionale, așa cum e Spania, și o țară ca Anglia care nu are așa ziar de profil. Oricît de bine populate ar fi suplimentele de sport ale tabloidelor, tot nu se pot compara, ca nivel de informare, cu un cotidian de sport, fie și pentru că paginile sînt mai puține.
L-am redescoperit de curînd pe Jose. Așa cum îl știam. Nu s-a schimbat, nici nu cred că ar avea cum. Acea declarație, ”eu l-am antrenat la 30 de ani pe adevăratul Ronaldo”, nu sună, oricum am încerca să-i găsim scuze portughezului, deloc bine. Deloc elegant. Elegant, Mourinho n-a fost niciodată, e o chestie care se opune flagrant carierei sale de antrenor de succes. Nici aici nu există prea multe dubii, e un antrenor genial, dacă ar fi fost și elegant era cel mai iubit dintre pămînteni. Există însă teoria că dacă ar fi fost elegant, drăguț, fin, n-ar fi avut rezultate, pe principiul că performanța se face doar în condiții de adversitate.
Undeva prin ianuarie, scriam aici că între Jose Mourinho și Cristiano Ronaldo relațiile s-au răcit considerabil, fiind aproape înghețate. Am explicat atunci și de ce, din informațiile la care aveam și eu acces la vremea respectivă. Mulți s-au repezit să mă contrazică atunci, bazîndu-se pe presupuneri și pe idei preconcepute. Chiar dacă sînt de aceeași naționalitate și împart același impresar, doi oameni din sport se pot certa la cuțite atunci cînd interesele lor diferă. Așa s-a întîmplat între Mou și Cristiano. Iar faptul că n-am avut o reacție mai devreme ține de un pact pe care, zice-se, Florentino Perez l-ar fi convenit cu Mourinho, prin care să nu se atace reciproc.
Am citit un comentariu haios în Spania pe această temă. Ceva de genul ”cum să te încrezi într-un piroman dovedit că nu va da foc din nou?”. Cam așa e. Tot aici, pe blog, scriam că Mourinho nu vorbește niciodată ca să se afle în treabă, mereu are cîte un mesaj de transmis. Nu știu ce mesaj a vrut el să transmită cu acele cuvinte, poate ne vom lămuri mai tîrziu. Cert e un lucru. Mourinho n-a plecat de la Madrid din cauza presei, așa cum a vrut el să lase impresia, ci din două motive extrem de strînse unul de altul: în primul rînd n-a avut rezultate, căci adevărul ăsta e, și în al doilea rînd devenise insuportabil în interiorul clubului. Înțelegînd prin asta vestiar și conducere, chit că unii suporteri l-au regretat și-l regretă încă.
Pe undeva, Mourinho n-a vrut să-i rămînă dator lui Cristiano. Care spusese, referitor la Ancelotti, că e”bueno, sencillo y cariñoso”. Am lăsat special cele trei cuvinte în spaniolă, pentru că ele ar suna un pic altfel traduse în română. În orice caz, înțelegeți ideea. Iar Cristiano a continuat, într-o insinuare suficient de limpede: ”E ceva diferit pentru noi”. Poate că Mourinho s-ar fi putut abține să-l înțepe, fiindcă eu nu aș numi atac ceea ce a făcut tehnicianul, căci Cristiano a fost principalul motiv al titlurilor, puține, cîștigate de Mou la Real. Fără Cristiano nu știu ce s-ar fi putut întîmpla. Dar Mourinho nu obișnuiește să se abțină atunci cînd are ceva de zis.
În același interviu, Mourinho l-a înțepat ușor și pe Florentino Perez. Asumîndu-și paternitatea transferului lui Gareth Bale, obsesia de azi a lui Florentino Perez. Pe care Mourinho l-ar fi vrut în vara trecută, dar nu a reușit să-l convingă pe președinte de utilitate. ”Nu era momentul unei investiții atît de mari, iar în vara trecută s-au cheltuit mai puțini bani decît s-au cheltuit în vara asta chiar fără cumpărarea lui Bale. În orice caz, mă bucur pentru Real dacă îl va putea achiziționa, e un jucător fantastic”. Cît demult se bucură Mou, sincer, am ceva dubii, pe de altă parte e destul de limpede frustrarea sa față de investițiile din vara trecută. Cînd, deși echipa era campioană, Mourinho ar fi vrut să completeze lotul cu mai mulți jucători. Nu l-a obținut decît pe Modrici, iar pe acesta l-a obținut destul de tîrziu, cu consecințe nefaste asupra prestațiilor sale ulterioare.
Răspunsul lui Cristiano Ronaldo a fost excepțional. ”Eu nu scuip în farfuria din care am mîncat” mi se pare un răspuns plin de bun simț. E foarte posibil ca prin acele cuvinte, Mourinho să ajute, fără să vrea, la dezideratul madrilenilor, acela de a prelungi contractul lui Cristiano pînă în 2018.
Un Cristiano care pare mai motivat ca oricînd. Tot în ianuarie, după decernarea Balonului de Aur lui Messi, scriam că fotbalul îi mai datorează un Balon de Aur și lui Cristiano. Pentru felul în care a dus în toți acești ani o luptă, de multe ori inegală, cu Messi. Și din răspunsul dat lui Mourinho, dar și din felul în care se comportă și se pregătește, se poate trage concluzia că, în sfîrșit, Cristiano Ronaldo a ajuns la deplina maturitate. Dacă sezonul de toamnă va fi unul pe măsură, iar aici Ancelotti e foarte important, atunci Cristiano mi se pare un candidat demn de luat în seamă la Balonul de Aur.
Da, Victor Pițurcă a pregătit foarte bine meciul! Meciul Turcia-Ungaria. E o glumă care a circulat pe rețelele de socializare imediat după partida noastră de la Amsterdam. Glumă, glumă, dar e foarte adevărată. Acest egal dintre turci și unguri e rezultatul perfect pentru noi. Așadar, să-l felicităm pe Victor Pițurcă pentru el” :))
V-am avertizat înainte de meci să nu vă faceți iluzii! Cine și-a făcut s-a lămurit repede. Chiar prea repede ne-au dat gol olandezii, mă așteptam să ținem și noi de 0-0 pînă la pauză măcar, cum a făcut Estonia. Care Estonia, apropo, și-a luat 3 bucăți, nu 4 ca noi.
Eu unul nu mi-am făcut nici o iluzie. Sau dacă mi-am făcut, s-a spulberat în momentul cînd am aflat echipa. Mi s-a părut că Pițurcă a jucat la alibi. A aruncat mai mult contingent Steaua în teren ca să aibă o scuză și să nu mai poată ”finanțatorul” să-i reproșeze acest aspect. Pe Chipciu nu l-a băgat de-al naibii, ca să dea cu tifla ziariștilor. Tot d-aia cred că l-a ținut în teren și pe Bogdan Stancu, care iată bifează 180 de minute în această ”dublă”, cea mai mare realizare a sa după ce, se spune, și-a făcut transplant de păr, căci părul era tot ce-i lipsea, prilej cu care n-a mai dat cu capul în minge vreo două luni. Atacant fiind. Pe Mutu cred că l-a băgat special la 0-3 ca să-l enerveze, poate de nervi ia un ”roșu” și scapă de grija lui la următoarele meciuri. Nu mă mai întreb de ce mama dracu l-a adus pe Keșeru dacă nu i-a acordat nici măcar un minut, că n-are nici un rost. Știu răspunsul.
Să nu credeți că ceea ce am spus mai sus e o glumă. Cea cu cu tifla dată ziariștilor. Poate nu știați, dar asta e o metodă de nădejde a selecționerului. Într-o vreme avea o dispută cu un fost coleg de-al meu, care-i tot afla echipa de start și o dădea în ziar, așa că o schimba în ziua meciului. Între timp a scăpat de grija asta. Colegul nu mai e la ziar, faptul că afla tot ce mișcă la ”națională” s-a dovedit un aspect minor, altele sînt calitățile de bază acolo. Chestie de deontologie.
Lumea vrea acum demisia selecționerului. Păi de ce acum? Că șansele de a prinde barajul sînt la fel de mari, dacă nu cumva mai mari după egalul dintre Turcia și Ungaria. Ca de obicei, după meciuri de genul celui de la Amsterdam, ”naționala” României devine ”naționala” de calcule. La calcule ne pricepem de vreo 10 ani încoace. Iar calculele astea spun așa: am bătut în Turcia, iar Ungaria nu. Am făcut egal pe terenul ungurilor și am scăpat de deplasarea în Estonia, care e posibil să mai dea bătăi de cap unora. Sîntem, deci, pe plus. Ne-a bătut Olanda în două meciuri, și ce dacă? Erau înfrîngeri ”bugetate”, olandezii o să-i bată și pe ceilalți. Avem șansele în mîinile noastre, depindem numai de noi. Avem Ungaria și Turcia pe teren propriu, în interval de 4 zile. Aici ne jucăm viitorul. Batem Ungaria, facem egal cu Turcia și gata, se vede barajul. Să mă gîndesc că le batem pe amîndouă, parcă n-am curaj. Înainte de Ungaria, scriam că am încredere în Pițurcă. Îmi mențin părerea. După meciul cu Ungaria, scriam că am încredere în norocul lui. M-am obișnuit cu ifosele lui, cu superstițiile lui, cu maniera lui de a judeca totul ca o partidă de poker. Iată ce scriam vinerea trecută: ”Norocul e aliatul lui în aceste preliminarii. Am bătut Turcia cum am bătut, am scos un punct în Ungaria cum l-am scos, mai rămîne să facă turcii egal cu ungurii marți ca să fie totul bine”.
Deci, cum ar veni, totul e bine. De ce ne facem atîtea griji?
Să nu ne facem iluzii. Ca să n-avem deziluzii, vorba lui Jenei. Cînd joci cu Olanda, pe terenul ei, și nu ești Spania, Germania, Anglia, Franța, Italia, poate Portugalia, nu e bine să te minți singur. Șansele de cîștiga sînt infime, iar cele de a scoate un rezultat bun sînt destul de mici.
România nu e nici una dintre țările de mai sus. Din păcate, și nu o spun doar la nivel fotbalistic. Ne aflăm în al doilea nivel, dacă nu cumva în al treilea, astfel că orice meci cu una din superputerile fotbalistice actuale, fie el disputat acasă sau în deplasare, e bugetat din start cu înfrîngeri. Adică nu trebuie să ne facem calcule în ”dubla” respectivă, pe considerentul că nici alții nu-și fac. Orice punct smuls în aceste confruntări e un soi de bonus, un joker pe care să-l folosim atunci cînd avem nevoie.
Poate că sună straniu. Poate că sună a lipsă de ambiție. Nu, nu e lipsă de ambiție, e realitatea în care trăim. O realitate care ne oferă discrepanțe flagrante între lotul nostru și lotul lor, între fotbalul nostru și fotbalul lor, între educația noastră și educația lor. Cum ar trebui totuși abordată o astfel de partidă? Asta e o întrebare grea, iar răspunsurile vin din nivelul de percepție al fiecăruia.
Eu unul cred că ar trebui să abordăm meciul relaxat. Și să încercăm. N-avem nimic de pierdut, așa cum am spus mai sus, înfrîngerea e oricum bugetată. Să încercăm nu înseamnă că trebuie să ne repezim peste ei, să-i atacăm. Nu te bați cu unul mai puternic dacă armele tale nu-s la nivelul lui. Am tot citit păreri ce pedalau pe ideea unui fotbal ofensiv. Părerile astea vin de la oameni care nu-și dau seama ce reprezentăm noi în fotbalul de azi. Nu poți pretinde să joci ofensiv la Amsterdam plecînd de la ideea că Steaua a bătut pe Ajax. Da, a bătut pe Ajax, dar aici la București, și în nici un caz jucînd ofensiv, ci inteligent. Așadar, cum nu-i putem ataca, nu ne rămîne decît să ne apărăm. Nu-i o rușine să te aperi, nu-i o rușine să folosești armele pe care le ai.
Problema e dacă putem să ne apărăm. Asta deja nu mai știu. De asta am spus că trebuie să fim relaxați. La Budapesta am jucat cu stresul unui rezultat pozitiv ce trebuia, cum-necum, obținut. Acum nu mai avem acest stres. Trebuie să evităm fazele fixe la poarta noastră, că aici avem o mare problemă, tradițional vorbind, la nivel național. Nu ma refer în nici un fel la selecționer.
Părerea mea despre Victor Pițurcă o știți deja. Abia aștept să văd pe ce carte mizează azi. Zice-se că pe cea a steliștilor. Să vedem, e și cacealmaua o tactică în jocul de cărți. Și poate că-i iese din nou, cine știe? Ca la Istanbul, ca la Budapesta.
În fotbal e posibil orice, nu-i așa? Putem chiar bate pe ”ArenA”, putem să facem un egal. Speranța moare ultima. Cu toate astea, eu zic să nu ne facem iluzii. E mai sănătos.
Caută-mă!