Meciuri precum cel de pe ”Parc des Princes” au fost motivul pentru care a fost adus Rafa Benitez la Real Madrid. Sau unul dintre motive. Un meci jucat în condiții mai mult decît speciale, cu jumătate dintre titulari absenți, cu posturi cheie acoperite de zona rezervelor și pe terenul unui adversar despre care se spune, nu fără temei totuși, că este un candidat ferm la cîștigarea acestei ediții de Champions League. Tipul de meci pe care, în condițiile date, ai mai multe șanse să-l pierzi decît să-l cîștigi. Tipul de meci pe care-l așteaptă Rafa Benitez. Tipul de meci pe care el l-a mai cîștigat înainte. Citeste mai mult …
De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.
La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.
Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.
Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.
Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.
Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.
Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.
PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.
PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În 1998, în ziua finalei Mondialului francez, ”L`Equipe” ieșea cu un titlu care mie mi-a placut mult atunci: ”Les Bleus sans Blanc”. Era un joc de cuvinte, dincolo de traducerea inițială, blanc – alb, ”naționala” Franței se vedea obligată să joace cel mai important meci al istoriei sale fără căpitanul Laurent Blanc. Și fără acel ritual de la începutul meciurilor, aducător de noroc se spunea atunci, cu Blanc pupîndu-l pe frunte (sau pe chelie, mai degrabă) pe portarul Fabien Barthez. Un soi de talisman dacă vreți (norocos evident, căci talisman ghinionist au văzut doar cei care scriu știrile pe la anumite posturi și folosesc acest pleonasm de manual, talisman norocos), Blanc n-a lipsit prea mult Franței în acea finală cîștigată cu 3-0 în fața Braziliei lui Ronaldo. Nu Cristiano, celălalt.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Laurent Blanc jucătorul nu se poate vorbi decît la superlativ. Despre Laurent Blanc antrenorul încă trebuie să căutăm caracterizările. Acel titlu obținut cu Bordeaux, în 2009, cu care practic a pus capăt dominației pe care Lyon o genera în fotbalul francez, i-a adus o aură de învingător, ajutîndu-l mai tîrziu să ajungă la ”naționala” al cărei căpitan fusese multă vreme. Acea performanță cu Bordeau rămîne totuși singulară, căci eu sincer n-aș pune preamult preț pe titlul cucerit cu PSG în sezonul trecut, în condițiile în care PSG are un lot senzațional, iar în sezonul trecut nu prea a avut mare concurență în Ligue 1.
Blanc pare un antrenor cu foarte puțină mobilitate. E fixat pe acest modul 4-3-3, pe care l-a aplicat și la ”națională”, coborînd în linia de mijloc un Malouda, pe vremea aia foarte bun la Chelsea, dar puțin obișnuit cu acea poziție. Acum, la PSG, are trei super-mijlocași pentru cele trei locuri, Verratti (urmașul natural al lui Pirlo, iar înainte să căutați contraargumente amintiți-vă, vă rog, de Pirlo la 22 de ani), Motta (ajuns la o maturitate pe care n-a arătat-o nici măcar cu Mourinho) și Matuidi (excepțional în multe partide, un Makelele mult mai dotat din punct devedere tehnic), plus rezervele Cabaye (om de echipă națională), Chantome (om bun la toate) și Rabiot. În schimb, în zona de atac, Blanc insistă cu Cavani în zonă laterală, pe principiul dacă l-am luat și cu atît de mulți bani, trebuie să joace oricum și oriunde, deși se vede limpede că ”El Matador” nu e prea încîntat de ceea ce joacă. Diferența dintre Blanc și Ancelotti, de exemplu, e că italianul, tocmai cel în locul căruia a venit, ar fi căutat și alte soluții, ar fi încercat poate și un 4-4-2 și un 4-2-3-1, că să-i facă pe Cavani și Ibrahimovici să dea randament împreună.
Apropo de Ibrahimovici. După meciul de la Paris dintre cele două, terminat cu victoria parizienilor și primul eșec al Barcelonei, mă întrebam pe acest blog cum ar fi arătat PSG-ul cu Ibra? Suedezul n-a jucat atunci, dar lipsa lui a generat o mai mare mobilitate și o infinit mai mare risipă de efort, căci Pastore, titular atunci, a alergat mai mult și mai cu folos decît a făcut-o Ibra pe ”Camp Nou”. În ciuda golului marcat, Ibrahimovici și-a ajutat destul de puțin echipa, în condițiile în care adversarul, Barcelona adică, prezenta o dispunere în teren cel puțin bizară și de care cred că alți adversari, gen Bayern, Real Madrid, Chelsea, chiar Atletico ar fi profitat la maximum. Puțin mai tîrziu însă despre Barcelona și ideile lui Luis Enrique, o singură observație la fraza de dinainte și la înșiruirea echipelor de acolo, în ordinea în care văd eu favoritele la cîștigarea trofeului în acest an. Guardiola, Ancelotti, Mourinho, Simeone, iată numele unor antrenori cu o clasă cel puțin peste Blanc și Luis Enrique.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revenind la PSG, la Blanc și la deciziile sale. N-a înțeles nimeni, nici la Euro Fotbal după meci, dar nici în presa franceză de joi, schimbările lui Blanc. Scoate un mijlocaș și-l bagă pe Pastore, expunîndu-și zona de mijloc. Luis Enrique a reacționat corect, cu Rakitic în locul lui Pedro, aducînd un om în plus acolo. Iar în momentul în care Xavi îl înlocuia pe Iniesta, așadar Barcelona aducea un om proaspăt și experimentat în acea zonă, Blanc îl scoate și pe Matuidi și-l bagă pe Lavezzi. Lăsîndu-l pe Motta singur în fața jocului de pase orchestrat de ”profesorul” Xavi. Sincer, cred că dacă-l avea disponibil pe Bahebeck, cred că-l băga și pe el, eventual în locul lui Motta, pentru un ”revoluționar” 1-4-0-6 cu care să caute egalarea. În 2001, contra Sloveniei, la acel baraj blestemat în urma căruia a început căderea fotbalului românesc (puțin și a lui Hagi, dar e o altă discuție) Hagi băga toți atacanții disponibili ca să forțeze calificarea, fără să-și dea seama că mingea trebuie cumva să și ajungă la ei. Hagi era tînăr atunci, ca antrenor evident, despre Blanc se presupune că are ceva experiență și performanțe.
Ca să termin capitolul rezervat PSG-ului, vă rog să vă imaginați această echipă cu Guardiola antrenor. Sau cu Ancelotti, care începuse o treabă acolo. Sau chiar cu Mou. Și încă un lucru, apropo de Mou. Văzîndu-l pe David Luiz am înțeles oarceum de ce Mourinho, obsedat de latura tactică și de interpretarea jocului, i-a dat drumul să plece.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona acum. Salutată cu ole-uri în tribună și cu titluri bombastice în presa catalană, victoria Barcelonei ascunde însă mari carențe. Din nou Luis Enrique a surprins cu acea așezare. Laurent Blanc a dat o declarație, la final, extrem de adevărată: ”Noul sistem al lui Luis Enrique a adus mai multă confuzie în echipa lui decît în a mea”. Mare adevăr a spus. Nu știu dacă Luis Enrique s-a inspirat din noul modul propus de Guardiola la Bayern, mai degrabă însă din pricina accidentărilor. Tot cu 3 pe fund, dar cu o linie de mijloc ce acoperă mai bine terenul, crează mai multe unghiuri de pasare, plus un atac extrem de derutant, cu schimbări multiple de locuri. La Barcelona, rezistă doar atacul, cele trei superstaruri din față dovedindu-și din plin valoarea. Chit că Luis Suarez e departe de fi aglutinat în jocul de pase din deviere propus de Messi și Neymar. Luis Suarez și acomodarea sa merită o analiză separată, pentru că mie mi se pare că e o mare diferență între ceea ce joacă Suarez acum și ceea ce juca la Liverpool. Asta și pentru că Messi și Neymar nu sînt Sterling și Sturridge.
Cu 3 fundași centrali, Barcelona n-a arătat prea multă siguranță în defensivă. Luați doar golul încasat, ca să vă convingeți. E ilogic ca Matuidi sa facă pe pivotul acolo, iar Ibra să înceapă și să termine tot el faza, fără să fie deranjat. Cu Mascherano și Busquets în zona de mijloc, Barcelona pierde din capacitatea combinativă. Dacă la cei doi îi adăugăm pe Mathieu și Suarez, chiar și pe Pedro, avem iată 4, dacă nu cumva 5 oameni care n-au aceeași tehnică de stăpînire și pasare a balonului precum o au ceilalți. Și asta se vede. Degeaba încearcă Busquets să dea pasele lui Iniesta, el nu poate, e limpede, și cred că nici nu trebuie să poată. Alta e treaba lui.
Pesemne că Luis Enrique a încercat un romb la mijloc. Mascherano spre proppria poartă, Messi spre cealaltă, Busquets și Iniesta în dreapta și stînga lor. Nu prea a funcționat, căci Messi nu e omul căruia să-i ceri să respecte o poziție. El e liber să-și aleagă zona în care se mișcă, dar asta presupune ca toți ceilalți să se deplaseze în funcție de el. Ceea ce se întîmplă la Bayern, de exemplu, cînd Robben își părăsește poziția din dreapta. În plus, continuînd pe linia paralelei cu Bayern, am mari dubii că Mascherano, indispensabil în jocul Barcelonei de azi, poate fi Xabi Alonso. În plus, în mintea lui Xavi cred că-s multe lucruri care se amestecă neclar în ceea ce privește rolul său și poziția pe care joacă. Dar de fiecare dată cînd e Xavi pe teren, echipa arată altfel. Asta însă îl defavorizează pe Iniesta, care mi se pare cel mai nedreptățit de tactica lui Luis Enrique.
Barcelona de azi intimidează prin cei trei atacanți. N-are cum să fie altfel, sînt prea buni. Și trăiește prin ei, prin ceea ce realizează ei. E o rentă nu viageră, ci pasageră.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Edinson Cavani a fost unul dintre numele cel mai des vehiculate în această perioadă de mercato. Plecarea sa de la Napoli devenise deja obligatorie. Era cel mai potrivit moment. Napoli, cu toată creșterea sa în ultimele sezoane, devenise o haină cam mică pentru un star precum Cavani, a cărui creștere s-a mulat vizibil pe cea a echipei. Cele două aspecte n-aveau cum să nu fie legate unul de altul. Napoli nu putea crește, ca echipă, fără ca omul său numărul unu să progreseze, iar Cavani, ca fotbalist, nu putea progresa într-o echipă care stagna. S-au ajutat reciproc, dar a venit momentul despărțirii. E foarte posibil ca și după această plecare, Cavani să continue să ajute pe Napoli, căci banii încasați, foarte mulți, dacă vor fi folosiți cu cap vor face ca echipa să-și continue dinamica pozitivă.
Spuneam mai sus că Edinson Cavani nu mai putea continua la Napoli. Poate că e nevoie de o explicație. Un fotbalist de calitatea sa primește tot felul de propuneri din partea unor cluburi mult mai potente financiar. Sigur, manevra e interzisă de legile FIFA și UEFA, dar toată lumea o practică într-o frenezie demnă de cauze mai bune. Cînd se ajunge în această situație, clubul de care aparține e pus, oarecum, într-o situație fără ieșire. Nu se poate nici măcar apropia de nivelul salarial oferit de ceilalți, pentru că asta ar însemna să dinamiteze întreg vestiarul. În nici un colectiv din lume nu poți mări salariul unui membru de 3 ori, în vreme ce toți ceilalți stau pe loc. Sau poți, dar riscurile devin prea mari, iar într-un vestiar asta reprezintă o bombă cu ceas. Ar urma un efect de domino, fiecare ar dori, la rîndu-i, un tratament asemănător, iar de aici pînă la colaps financiar e doar un pas.
Admitem deci că Edinson Cavani trebuia să plece. Rămîne de comentat destinația. S-a vorbit de Real Madrid, de Manchester City, de Chelsea. Toate aceste cluburi ar fi avut, poate, nevoie de ”El Matador”. La un moment dat, pe fir a intrat PSG. Eu cred că PSG, în momentul ăsta, era ultima pe lista celor care aveau nevoie de Cavani și care-l puteau și lua de la Napoli. Cu Pastore și Lavezzi în lot, cu Lucas Moura și Menez, plus Ibrahimovici, etajul atacanților părea mai mult decît complet. De altfel, Pastore a și fost motivul pentru care Cavani a fost dat de Palermo celor de la Napoli, după sezonul 2009-2010 de coabitare, o bună parte sub comanda lui Zenga și Pedrazzini. E posibil ca după venirea lui Cavani să se producă o despărțire de unul dintre cei amintiți mai sus. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Ibrahimovici, al cărui viitor parizian nu mi se pare extrem de clar în acest moment. ”Fericirea lui Ibrahimovici” s-a numit un articol pe care l-am scris în martie. Nu-s convins că Zlatan e foarte fericit acum că a venit și Cavani, numai că fericirea depinde și de bani, iar aici PSG a vut grijă să-i dea suficiente motive suedezului.
Cum va juca PSG de acum înainte, cu Cavani în echipă, rămîne de văzut. Dacă luăm în calcul ultima perioadă a lui Laurent Blanc la ”naționala” Franței, meciurile de la Euro 2012, el era adeptul unui 4-3-3 destul de clar, cu doi jucători de bandă, Ribery și Menez sau Nasri, plus 3 mijlocași în zona centrală. Putem face de acum orice puzzle vrem, putem să ne imaginăm că Lavezzi sau Pastore ar putea trece în zonă centrală, în fața celor doi ”defensivi” care mie mi se par de neatins, Verratti și Matuidi, iar benzile vor fi repartizate lui Cavani și Lucas Moura, urmînd ca vîrful de lance să fie Zlatan.
Aș vrea să mă refer la un alt aspect. Și anume la Leonardo. Pe vremuri, cînd eram copil, obișnuiam să colecționez cataloage Panini. Cu acele abțibilduri cu fețe de fotbaliști, pe care le cumpărai separat și le lipeai apoi în locurile destinate. Fiecare dintre pasionații de fotbal trebuie sa fi avut măcar un catalog de genul ăsta. Pesemne că-n copilăria sa, Leonardo n-a avut. Așa că-și face acum toate poftele. Nu pe banii lui, ci pe ”petro-dolarii” puși la dispoziție cu generozitate de niște oameni bogați. Foarte bogaţi. Poate prea bogaţi pentru timpurile în care trăim.
Qatar Investment Authority e un fond de investiţii al statului din raiul petrodolarilor, Golful Persic, iar personajul principal al acestui fond e însuşi premierul şi ministrul de externe al Qatarului, şeicul Hamad bin Jassem bin Jabr Al Thani. El e, cum ar veni, proprietarul lui PSG. El e cel care i-a pus la dispoziţie lui Leonardo un catalog Panini sub forma unei echipe, dar şi ceva bani, suficient de mulţi, pentru a cumpăra figurile pe care să le insereze în acest catalog. Iar Leonardo a tot cumpărat. Cu bani multi. Foarte mulți. Poate prea mulți pentru timpurile pe care le trăim.
Nu poate, sigur prea mulți. Iar pentru că a reușit să completeze acest catalog, în condiții ”atît de grele” (înțelegeți vă rog sensul ghilimelelor!), Leonardo a și fost recompensat cu un salariu pe măsură. Pe măsura muncii. N-o să mă refer la faptul că a demisionat și va pleca de la PSG. Ci la faptul că o va face după perioada de transferuri. Am citit undeva: ”Cavani, ultimul cadou al lui Leonardo”. Fantastic! Să iei un fotbalist de la o echipă plătindu-i clauza de reziliere și convingîndu-l cu un salariu apetisant mi se pare un muncă tare grea. Nu sînt ironic, sînt de-a dreptul răutăcios. Mi se pare că valoarea unui manager stă în felul în care gestionează banii. Să aduci jucători buni cu bani puțini, mi se pare treaba unui manager bun. Sau să vinzi un jucător cu bani mai mulți decît face. Dar să cumperi la prețul maximal și apoi să-ți treci asta în CV ca o mare reușită nu mi se pare în regulă.
P.S.
L-am cunoscut pe Cavani la București, cînd Uruguayul a jucat un ”amical” cu România. Am făcut un interviu cu el, la Intercontinental. Mi s-a părut un tip foarte foarte ok, în acestă lume a fotbalului plină de figuri. Un băiat liniștit, din categoria sud-americanilor mai apropiați de latura religioasă decît de distracții. Sincer și fără ifose. Ca de fiecare dată cînd am stat de vorbă cu un fotbalist de valoare de afară și am făcut comparația cu unele nume din fotbalul nostru am realizat care e diferența dintre un fotbalist și un jucător de fotbal.
E întrebarea de o mie de puncte pe care și-o pun, cu siguranță, toți cei care vor merge la stadion sau vor vedea meciul la televizor. Barcelona-PSG din seara asta e o partidă care se poate rezuma în 5 litere: MESSI.
Cu Messi lucrurile sînt limpezi. E aceeași Barcelona, aceeași echipă strînsă în jurul liderului ei, așteptînd de la el să marcheze, să creeze, să terorizeze, să impresioneze. Barcelona cu Messi în formă e o mașinărie multifuncțională și greu de oprit. Pe cît de importanți sînt Xavi, Iniesta, Busquets, Pique, Valdes sau Villa în acest angrenaj, zgomotul motorului sună altfel cu cea mai importantă piesă decît fără ea.
E greu de spus acum dacă va juca. El vrea să joace, pentru că fotbaliștii în general vor să joace, nu le place banca de rezerve și cu atît mai puțin tribuna. Dacă joacă se vor găsi destui care să pună asta pe seama vreunui doping misterios, opinii idioate ale unor habarniști cu iz de atotcunoscători care cred că doping înseamnă recuperare după ruptură musculară, cînd de fapt e cu totul altceva. Messi are o caroserie aparte și vă promit că o să găsiți aici pe blog felul în care e structurat el și motivele pentru care accidentările din perioada Rijkaard nu s-au mai repetat de la venirea lui Guardiola.
Apropo de Rijkaard. Ultima dată cînd Barcelona a avut un nod în gît pe subiectul ”Mesi accidentat” a fost într-un retur cu Cheslea, în sezonul 2005-2006. Messi jucase magistral prima manșă, poate vă amintiți, cîmpul de cartofi pregătit de Mourinho pe ”Stamford Bridge”, eliminarea lui Del Horno, golul lui Eto”o. În retur Messi s-a rupt destul de repede, era perioada sa dubioasă, cu pizza, cola și rupturi musculare. A ieșit și a început să plîngă în brațele lui Rijkaard. Meciul atunci l-a rezolvat Ronaldinho, iar Barcelona, fără Messi, a cîștigat Champions League.
Cine ar putea fi Ronaldinho azi? În caz că lipsește Messi, evident. Cred că răspunsul e unul singur: Andres Iniesta. Don Andres e un geniu în felul său, care își acceptă cu o liniște incredibilă planul secund atunci cînd e Messi, dar care în absența argentinianului poate împrumuta sceptrul acestuia. Șansa Barcelonei e că, în mod normal, Iniesta nu trebuie să joace rolul unui Xavi tamponat imediat de adversar, asta pentru că PSG nu prea face pressingul de întîmpinare foarte sus.
Fără Messi, Tito Vilanova ar putea beneficia de un factor extrem de important, cel al surprizei. Fără Messi e de presupus că va juca Fabregas. Eu unul nu-s foarte convins că Fabregas nu va juca oricum, chiar dacă Messi se va afla în teren. Fabregas în postura de 9 fals e o chestie pe care cei de la PSG nu prea știu de unde s-o apuce, pentru că Fabregas e altceva decît Villa sau un alt 9 în adevăratul sens al cuvîntului.
E posibil să joace Alexis Sanchez. A prins un meci foarte bun cu Mallorca, ceea ce i-a mai atenuat din starea de stres pe care o acumulase. Alexis e un atacant care generează mai mult fotbal decît Villa și aduce alte detalii decît Pedro. Problema lui Alexis sînt ratările, ceea ce aduce o stare de spirit proastă în teren și o energie negativă, aproape isterică, în tribune. Dar cum Pedro e abia ieșit din accidentare, iar Villa a fost discret și cu PSG și cu Franța, căci ”centralii” acestora nu-s, cu tot respectul, Mexes și Zapata, varianta Alexis rămîne în picioare.
Mai rămîne de aflat fundașul central de lîngă Pique. Asumate fiind duelurile aeriene pierdute, cred că va juca Adriano, care se pliază mai bine pe viteza lui Lucas Moura. Song ar fi o soluție, dar cu toate că echipa ar cîștiga în centimetri, mai degrabă ar pierde, căci Song nu e oricum un săritor la cap capabil să se bată cu Ibrahimovici, plus că nu are viteza și simțul de anticipație ale lui Mascherano. Poate fi și Busquets, dar a-l disloca din zona de mijloc e cam riscant.
PSG vine la Barcelona cu o mare absență: Matuidi. Nu-i Messi, e clar, dar e singurul mijlocaș defensiv adevărat de la parizieni. Probabil că intra Chantome, dar e departe de cel pe care mulți îl văd peste Makelele. E un mare avantaj pentru Barcelona, care poate profita și pune în valoare celebrele sale pase ”între linii”, invenție a lui Guardiola, asta pentru cine se mai întreabă ce mai face Pep. Rămîne problema Maxwell, pe care Dani Alves l-a făcut arșice în tur. E posibil să apară Motta, dar fostul barcelonez a arătat mereu probleme psihice atunci cînd s-a întors pe ”Camp Nou”, vezi și episodul Inter. Sînt tare curios dacă Ancelotti nu-l va muta în banda cealaltă pe Lavezzi, căci Pastore, s-a văzut în tur, n-a fost capabil să surprindă cu nimic.
Superioritatea parizienilor e evidentă la jocul aerian. S-a văzut și în tur. Dacă reușesc să trimită cît mai multe baloane utile pentru Zlatan, ar putea provoca surpriza. Ar fi totuși o surpriză ca PSG să elimine Barcelona. În ciuda faptului că lotul lui Ancelotti e plin de staruri de mare calitate, încă noțiunea de echipă e un pic departe. Ceea ce nu e cazul la Barcelona, care din 2006 încoace are 3 trofee cîștigate, plus alte două semifinale jucate. În Champions League e un mare avantaj să știi să joci o calificare.
Unul dintre primele articole de pe acest blog, pe vremea cînd abia învăța să meargă în această lume a internetului sau, ca să mențin limbajul, în blogosferă, s-a numit ”Barcelona cu și fără Messi”. A fost scris imediat după meciul de Ligă al Barcelonei cu Benfica, poate vă amintiți momentul, atunci cînd Messi a fost extrem de aproape de o accidentare foarte foarte gravă. Atunci a avut noroc. La Paris, însă, s-a produs și inevitabilul. E o lege a fotbalului.
A avea în lot cel mai bun fotbalist din lume înseamnă și posibilitatea de a-l vedea accidentîndu-se, căci nu există fotbalist pe planeta asta care să nu fi pățit măcar o dată așa ceva. Lionel Messi nu e un bibelou prețios, pe care să-l pui la vedere și să ai grijă ca pisica să nu-l facă țăndări. El e fotbalist și e supus acelorași legi ale acestui sport. Iar Barcelona, ca echipă ce-l deține pe cel mai bun fotbalist din lume, e și ea supusă acelorași legi. Fotbalul nu se poate opri cît timp Messi e accidentat, el merge mai departe, iar Barcelona de asemenea. Acum e momentul să arate că și poate. Despre asta însă un pic mai jos.
Barcelona cu și fără Messi a fost un scenariu pe care l-am văzut la Paris. O primă repriză cu Messi, o a doua fără el. Inevitabil, o Barcelona în prima parte, o alta în a doua.
Pînă la ieșirea argentinianului s-au produs cîteva evenimente notabile. În primul rînd titularizarea lui Beckham. Cînd a fost adus la PSG spuneam despre că Beckham e un plus de ”glamour” pentru ”Orașul Luminilor”. Nu m-am așteptat atunci, așa cum nu cred că s-ar fi așteptat cineva, să-l văd pe englez titular într-o astfel de partidă, contra unui asemenea adversar. Beckham a fost un fotbalist mare, nu foarte mare și nici măcar genial, dar a fost mare, însă acum vîrsta pe care o are nu poate fi păcălită, iar diversele activități colaterale în care e implicat (cu o săptămînă înainte de meci era în China) nu-l ajută.
Cred că Ancelotti a văzut în Beckham un soi de ”quarterback” din fotbalul american. Capabil să lanseze pasele lungi și precise către Ibrahimovici și să execute, căci la asta e foarte bun, fazele fixe. Paradoxul a făcut ca ambele goluri ale francezilor, unul din fază fixă, celălalt dintr-o astfel de lansare, să se marcheze după ieșirea sa. Orice ar fi gîndit Ancelotti, a fost o greșeală și doar prestația excelentă a lui Matuidi (o mare pierdere pentru PSG suspendarea sa la retur), care a părut decupat din filmul ”Un bărbat multiplicat”, plus meciul slăbuț făcut de Xavi și Iniesta au făcut ca această greșeală să nu fie plătită scump de parizieni.
În avancronică am anticipat că partea stîngă a apărării PSG-ului e zona cea mai debilă a acestei echipe, căci Maxwel, dincolo că n-a fost niciodată foarte feroce, nu mai e nici măcar cel de la Inter sau Ajax, dar și că PSG are un avantaj brutal la jocul aerian. Așa a fost. Deși Alexis a jucat în stînga, Dani Alves n-a avut nici un fel de problemă în a face ce-i trece prin cap pe acea zonă. De unul singur i-a terorizat pe Maxwell și Pastore, plus că i-a trecut prin cap și acea pasă absolut genială de la golul de 0-1. Am avut dreptate și la jocul aerian. PSG a controlat acest aspect, iar Ibrahimovici nu cred că a avut vreun duel pe care să-l fi pierdut.
Ieșirea lui Messi a fost un exercițiu pentru Barcelona. Care a dominat repriza a doua în mare parte, pe fondul unei căderi inexplicabile a francezilor, rămînînd acum doar să ne imagină, ce s-ar fi întîmplat cu Messi pe teren. Atît de multe automatisme există în jocul Barcelonei cu Messi în teren, încît fără el a fost dificil de găsit o modalitate de a ajunge la poartă. Acea pasă de geniu dată de Fabregas iese din context și confirmă ceea ce totuși se știa: Cesc face parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal.
Golul lui Ibrahimovici șterge un pic din teoria conspirației lansată de cei care nu suportă Barcelona și succesele acestei echipe. Un asemena ofsaid ca la golul de 1-1 putea vedea și un spectator plasat în postura de arbitru de tușă. Ca să nu mai zic că arbitrul adițional era la doi pași, iar ”centralul” Stark avea și el o bună vizibilitate. Acum teoria conspirației s-a mutat în cealaltă tabără, apropo și de reducerea suspendării lui Ibrahimovici dar și, cum de nu, a naționalității președintelui UEFA, Michel Platini.
Golul lui Matuidi lasă deschisă ușa acestei duble, căci 1-2 era un rezultat foarte greu de întors. Barcelona are cheia în continuare, dar PSG a arătat, în primele 20 de minute ale primei reprize, că posedă suficientă calitate în teren pentru a pune mari probleme catalanilor. Inclusiv pe Camp Nou, mai ales în condițiile în care Barcelona nu prea mai are apărare, după accidentarea lui Mascherano, al cărui sezon pare încheiat.
Returul va fi pentru Barcelona o altă partidă decît returul cu Milan. Atunci au fost avînt, energie, impuls. Miercuri va fi altceva. Cu sau fără Messi.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!