S-a întâmplat ca primul episod al derby-ului milanez să se joace în seara de Halloween. Asta a fost cea mai mică problemă pentru Cristi Chivu și ai lui. Cea mai mare problemă vine din atitudinea cam festivă cu care campioana Italiei a abordat acest meci, mult mai important pentru fanii săi decât ”sărbătoarea” (ați sesizat sper ghilimelele) importată de la americani, la pachet cu ”Valentine’s Day”, ca să fie mai ieftin. Să te pierzi printre fantome mai treacă-meargă, să pierzi iar în derby începe să devină un obicei cam păgubos.

Inter a cedat sâmbătă seară al 4-lea duel consecutiv cu marele dușman, în vreme ce Chivu l-a bifat pe al treilea. Dintre toți adversarii pe care i-a avut în față în Serie A, fix Milan e echipa cu care n-a reușit, în 3 meciuri, să scoată niciun punct. Iar chestia asta nu are cum să fie pe placul unui suporter dornic de titluri și trofee, dar și mai dornic să-i râdă în nas rivalului, a doua zi după meci. În fond, asta e povestea oricărui derby, de-aia sunt și frumoase și așteptate, căci în tabăra adversă poate fi prietenul de-o viață cu care te tachinezi, vecinul de deasupra care te irită când dă muzica mai tare, șeful care te enervează, dar nu poți să i-o spui, socrul care crede că le știe pe toate ori, de ce nu, soția care-ți sugerează că în casă glasul cocoșului e destul de răgușit.

A fost 3-1 pentru Milan. Nu neapărat o demonstrație de forță a ”rossoneri”-lor, ci mai degrabă un exemplu că ”diavolul” își îmbracă haina de gală în astfel de meciuri. Milan n-a avut nevoie de o demonstrație de forță ci doar de un memento: pe 31 octombrie se făceau 922 de zile de când Inter câștiga ultima dată într-un ”Derby della Madoninna”. Iar asta pentru jucătorii lui Ruben Amorim a devenit un doping moral excelent, care i-a făcut să înceapă partida ca și cum era una decisivă. Ce-i drept Inter se obișnuise cu situații de dezavantaj, însă un astfel de meci se joacă, am stabilit deja, în condiții speciale. Și ca să vedem ce impact are un astfel de rezultat trebuie doar să privim cu atenție urmările: la Milan se vorbește deja de ”scudetto”, patronul Cardinale e în al 9-lea cer, iar diferența de 4 puncte existentă acum față de Inter și 3 față de Roma pare o nimica toată. Nimeni nu pare să bage-n seamă Lazio, dar asta e deja o altă discuție. În același timp, la Inter e pe cale să se instaleze depresia, iar săptămâna care vine, cu Feyenoord și Como la orizont, e deja una a marilor examene. Nici măcar n-au trecut 6 luni de la event, dar știți deja cum e treaba cu memoria în fotbal. Despre partea cu recunoștința mai bine nu mai amintesc, știe și Chivu destul de bine că nici ea nu prea e la modă. Nici măcar într-un oraș al eleganței precum Milano.

Dacă în alte situații puteam să-i căutăm românului anumite circumstanțe, de data asta e mai greu. Cristi Chivu a pierdut duelul tactic cu Amorim, a cărui găselniță, Morreira pe dreapta, pe picior schimbat, a fost decisivă. Mutarea lui Rabiot mai în față nu e neapărat o noutate, el a mai fost încercat acolo de antrenorul portughez, mare amator, știm asta de când era la Man United, să aibă, pe cât posibil, doi ”decari” în spatele ”nouarului” și nu doi jucători de bandă, așa cum caută alți tehnicieni. Că ideea a fost bună reiese din povestea meciului, cu internaționalul belgian (ce a costat totuși peste 50 de milioane) îmbrăcând haina eroului: gol și două pase decisive.

Între mândrie și prejudecată

Cristi Chivu a avut altă idee. Cam bizară, dacă ne uităm la trecut, căci a decis să renunțe la clasicul 3-5-2, optând pentru 3-4-2-1, cu Marcus Thuram drept unică referință ofensivă. Însă trebuie privit cu atenție și contextul, căci e greu de crezut că modulul ăsta s-ar fi păstrat în condițiile în care Lautaro era apt de joc. În plus, Bony și Pio Esposito traversau un proces gripal, amănunt trecut repede cu vederea fiindcă nu prea servește ideii de critică. Realitatea nu oferă însă circumstanțe atenuante, căci Inter a arătat ca o echipă de provincie, deloc echilibrată, căci asta a fost probabil dorința lui Chivu. Dimpotrivă, a fost previzibilă în atac, incapabilă să producă un pressing coerent, vulnerabilă în apărare. Iar întârzierea cu care s-au făcut schimbările n-a ajutat, a fost un alt factor agravant.

Ce înseamnă un astfel de eșec vedem lesne dacă ne uităm în curtea Barcelonei, la Hansi Flick. Care din omul providențial a devenit omul semnelor de întrebare. Cristi Chivu a mai avut astfel de momente în sezonul trecut și le-a depășit. Acum însă i se cere ceva mai mult, căci ”scudetto” nu mai pare de ajuns. E echipa cu cel mai bun lot din Serie A, astfel că un pas de defilare li se pare unora mai mult decât logic. Fotbalul nu se bazează însă pe logică, ci pe momente punctuale și mai ales pe detalii.

Apropo de detalii. Un aspect la care Cristi Chivu ar putea să reflecteze. După înfrângerea cu Real Madrid de pe ”Bernabeu”, el s-a declarat ”mândru” de echipa lui. Care, să nu uităm, pierduse, deși jucase bine, în multe momente fiind peste adversar. Poți fi mândru la un eșec pe ”Bernabeu” dacă ești Lecce sau Frosinone, dacă ești Inter poți eventual învăța din acea lecție. De atunci, Inter a jucat 9 meciuri, în campionat și Champions League. În 6 dintre ele, adversarii au deschis scorul, două fiind pierdute, una, cea cu Roma, terminându-se la egalitate. Între mândrie și prejudecată, distanța poate fi uneori foarte scurtă. Și poate deveni foarte repede judecată.