N-a trecut chiar atât de multă vreme de când Balonul de Aur reprezenta o simplă distincție, acordată de o revistă de prestigiu precum ”France Football”, în care se premia excelența în sportul rege. Câștigătorul era cunoscut teoretic într-o zi de marți, în decembrie, atunci când revista apărea la chioșcurile de presă, practic numele lui se afla cu câteva săptămâni înainte, când se realiza ședința foto pentru respectivul număr. În principiu secretul trebuia păstrat, însă jurnaliștii aveau metodele lor pe-atunci, sursele lor, astfel încât totul se afla. Informația prindea de regulă pagini în ziarele epocii, depinzând de țara din care provenea ori juca premiantul, dar discuțiile se opreau repede și analizele lipseau. Fiindcă nimeni nu avea motive să le facă. Se lua totul ca atare.
Parcă vorbim de o altă lume, de o alte timpuri, parcă e vorba de un ev mediu al fotbalului. Sincer, parcă era mai bine! Azi, Balonul de Aur a devenit dintr-un premiu personal un trofeu ridicat la nivelului unui Mondial sau a unei Champions League. Un trofeu ce s-a transformat într-o întrecere și într-o obsesie, devenind un prilej numai bun pentru ciondăneli și teorii ale conspirației. Ca să nu mai spun de acuzațiile ce vin după anunțarea câștigătorului. Nu mai țin minte exact când a început nebunia asta, la care ”France Football” s-a anturat într-o viteză invers proporțională cu demnitatea de odinioară, căci tot tam-tam-ul ăsta e o sursă incredibilă de bani, într-o perioadă în care presa tipărită pierde tot mai mult control în fața on-line-ului, dar mai ales în fața acestor rețele unde fiecare crede cu tărie că poate spune și scrie orice. Pentru curajoșii tastaturilor nu există criterii, există opinii personale, iar dacă îndrăznește cineva să nu fie pe aceeași lungime de undă se deschide robinetul înjurăturilor, care, la noi cel puțin, e extrem de generos. Cred totuși că valul ăsta s-a pornit de la duelul Messi vs Cristiano Ronaldo, care a împărțit și-aici planeta-n două.
Harry Kane e câștigătorul acestui an. Anul 2026, atât de zbuciumat în toate cotloanele sale, n-a adus liniște nici la Balonul de Aur. Și-asta pentru că nu a existat un nume care să se ridice mai sus decât celelalte. În principiu, toți cei din Top 5 meritau să câștige, la fel de bine cum nu merita niciunul. La o adică putem extinde discuția la Top 10, nu doar la Top 5 și concluzia e oarecum aceeași. S-a votat mult pe baza de simpatii, s-a mers mai degrabă pe vot negativ decât pe vot pozitiv. Victime au fost Lamine Yamal și Mbappe, căci despre Harry Kane se pot spune multe, dar extrem de puține în zona negativă.
Harry Kane e totuși un exemplu. Iar aici Balonul de Aur poate oferi o lecție celor care au răbdare și disponibilitate să caute și dincolo de simpatii și antipatii. Cu tot respectul, i-aș include pe lista celor care ar trebui să privească mai atent la această lecție și pe cei doi amintiți mai sus. Harry Kane e exemplul perfect de profesionalism, profesionism și integritate, dar mai ales exemplul perfect pentru acel ”never give up” existent în toate cursurile de dezvoltare personală. Nu renunța, mergi mai departe pe drumul tău, urmează-ți visul și fă-ți treaba cu aceeași seriozitate zi după zi, ai încredere că într-o zi un premiu va veni la tine. Poate nu un Balon de Aur, dar măcar o liniște sufletească pentru o viață dusă așa cum trebuie, pe principii solide, o viață ce poate fi model și pentru alții.
Harry Kane e un bun subiect de film. Mai ales acum, cu acest Balon de Aur câștigat. Cu o copilărie în care era sistematic refuzat de academiile de fotbal din Anglia. Cu o dezvoltare fizică bizară, ce i-a făcut pe cei de la Arsenal să-l respingă, căci ulterior, după stagnare a venit o creștere bruscă, lucru care i-a afectat serios mobilitatea. N-a fost un star prematur, ca Messi, Cristiano, Mbappe sau Lamine, n-a fost nici măcar unul normal. Oportunitățile lui s-au ivit târziu și erau departe de talentul pe care începuse să-l ofere. A fost un căpitan de echipă exemplar, la Tottenham și la ”naționala” Angliei, a căzut, s-a ridicat, a plâns și a râs deopotrivă. O viață normală totuși, căci așa trăiește o imensă majoritate a planetei. Nu ne-a obosit cu polemici, nu s-a concentrat să-și ridiculizeze adversarii, nu s-a aruncat în brațele publicității, n-a intrat în vârtejul unei vieți mondene la mare modă azi. A rămas fidel principiilor sale, a rămas fidel și-acasă, în familie, poate cea mai mare victorie a vieții sale, căci asta este, până la urmă, ce contează mai mult. Are o soție absolut normală, deloc în ”standardele” de ”glamour” ale unui ”icon” așa cum e el, are 4 copii uluitori, care țin loc de orice trofeu pierdut în anii din urmă. Are tot ce-i trebuie pentru a fi fericit.
Iar acum are și Balonul de Aur. Pe care l-a câștigat urmare a golurilor date, dar sunt convins și urmare a generozității pe care o arată la fiecare meci pe care-l joacă. Harry Kane e un ”nouar”, dar e și un ”decar”, poate fi oricând ”optar” sau ”șesar”, la o adică și ”pătrar”, iar dacă se chinuie puțin și portar. A reinventat într-un fel poziția de număr 9, transformând-o, dacă vreți, într-un ”nouă-spre-zece”. E definiția omului modern, capabil să se reinventeze.
Și e parte, de azi, din istoria fotbalului. În plus, a reușit un lucru de-a dreptul incredibil în această perioadă dominată de conflicte. A adus un soi de pace, căci nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi fost dacă Lamine sau Mbappe ar fi câștigat.
În fond, victoria lui Harry Kane e victoria tuturor.
Lasă un răspuns