”MESSI CLUB BARCELONA” – MANUAL DE UTILIZARE

”MESSI CLUB BARCELONA” – MANUAL DE UTILIZARE

Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.

”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.

Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.

Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.

Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

MESSI, CRISTIANO ȘI BALOANELE LOR DE AUR!

MESSI, CRISTIANO ȘI BALOANELE LOR DE AUR!

S-a dat așadar și Balonul de Aur, astfel că, măcar pentru vreo 10 luni de-acum înainte ar trebui să ia o pauză eterna dezbatere a ultimilor ani, Messi vs Cristiano. A cîștigat Cristiano, ceea ce pe mine unul nu m-a surprins defel. Am spus-o pe la emisiuni sau în alte contexte, încă de prin octombrie, că portughezul merită și va primi și în acest an trofeul, în ciuda încercărilor unora, bazate mai degrabă pe antipatii sau simpatii personale, de a spune că nu-l merită. Ma întorc puțin în timp, în ianuarie 2013. Încercam atunci să explic de a cîștigat Messi al 4-lea Balon de Aur consecutiv. Argumentele de atunci funcționează foarte bine și azi, dar în favoarea lui Cristiano.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot. Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Aici, cel mai rău stătea Messi, în vreme ce Cristiano și Neuer avea cu ce să se laude.

Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Messi a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Barcelona nu l-au ajutat pe argentinian, eșecurile l-au tras în jos în duelul său particular cu Cristiano, iar locul doi obținut de el se datorează mai degrabă acestei ultime impresii, dar și a imaginii, de care voi vorbi puțin mai jos. Manuel Neuer e și el defavorizat, paradoxal, de prestațiile impecabile ale echipei de club, chiar și ale ”naționalei”. Cînd Germania și Bayern obțin asemenea performanțe, e greu să spui că portarul e omul numărul unu. Dar și despre asta, mai tîrziu.

Din punct de vedere, al constanței, Cristiano a avut o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, în finalul sezonului trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Cristiano a fost o mașină de goluri. Reușitele sale din 2014 sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. În plus, Cristiano nu e genul care să dea goluri doar în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Madridului din ultimii ani.

Și am ajuns la al treilea criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi era de neînvins acum doi ani pe vremea asta. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționa impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu existau subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Cristiano s-a schimbat mult față de acea perioadă. A înțeles, el, dar și anturajul său, că imaginea contează, că nu e de ajuns să dai goluri dacă lumea te percepe ca pe un arogant aproape narcisist, obsedat de propria imagine și de propriile performanțe. Față de acum doi sau trei ani, Cristiano e altul. A învățat să fie mai popular, mai coleg, mai dedicat echipei, iar imaginea lui s-a îmbunătățit evident. În ceea ce-l privește pe Messi, convulsiile de care vorbeam mai sus au contaminat și această latură la care părea de neînvins. Mai nou, a intrat și el în malaxorul presei catalane, căci se apropie alegerile, ceea ce acum 4 ani era aproape o blasfemie.

Cam așa văd eu decernarea acestui Balon de Aur. Și de aceea mi se pare Cristiano Ronaldo un cîștigător absolut meritat.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Două vorbe și despre Manuel Neuer. E cel mai bun portar din lume la ora actuală. Dar rămîne un portar. Iar portarii au dificultăți în a figura pe lista marilor premii. Mi se pare oricum o mare victorie includerea sa între finaliști, prezența sa alături de cei doi coloși ai fotbalului din ultima perioadă. E și un mare paradox aici. Bayern și Germania nu pot propune, iată, decît un portar pe lista finală a Balonului. Nu poți nicicum spune că Neuer a fost omul cel mai important în cîștigarea titlului mondial de Germania și în cîștigarea campionatului de Bayern. Asta e, poate, marea dramă a portarilor și marele avantaj al marcatorilor. Pe undeva, era și situația lui Xavi sau Iniesta dn ultimii ani, ori a lui Sergio Ramos, anul acesta. Golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează sau care salvează goluri stau undeva în umbra celui care marchează.

Și încă un lucru. Termin aici această discuție, a meritelor, și mă întorc din nou în timp cu doi ani. În ianuarie 2013, cînd Messi primea al 4-lea Balon consecutiv, scriam așa, privind reacția de frustrare a lui Cristiano în momentul în care a auzit că Messi e iar cîștigător: ”Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe”.

Cred că am avut dreptate. Cristiano n-a renunțat, iar următorii doi ani au fost ai săi. Aștept acum reacția lui Messi, căci e în mare pericol să fie egalat la număr de Baloane cîștigate, și anume 4. Nici în firea lui Messi nu stă să renunțe așa de ușor.

Doamnelor și domnilor, spre marea noastra bucurie, bătălia continua!

MESSI, CRISTIANO ȘI BALOANELE LOR DE AUR

NOTRE RESPECT ERIC ABIDAL!

NOTRE RESPECT ERIC ABIDAL!

Se spune că nimic nu te lovește mai tare decît destinul. Destinul e cel care-ți dictează cursul vieți, iar bucuriile și necazurile merg braț la braț în direcția croită pentru fiecare de undeva de sus. Dar se mai spune că nimic nu e mai important în lupta unui om, indiferent care, decît creierul lui. Nimeni nu poate alege ceea ce i se întîmplă în viață, dar toată lumea poate alege cum i se întîmplă. Atunci cînd creierul trimite mesaje de forță, de încredere, de luptă cu greutățile, cu bolile, misiunea organismului e mai ușoară, iar bolile pot fi înfrînte, greutățile pot fi depășite.

Prinși în euforia finalului de an, cu anchete, retrospective și amintiri, am trecut destul de ușor peste unul dintre momentele importante ale lui 2014. Retragerea din fotbal a lui Eric Abidal. De fapt, mai corect ar fi retragerea de pe terenurile de fotbal, pentru că din fotbal el nu s-a retras, va continua să lucreze la FC Barcelona, dar în zona birourilor. Va intra într-o altă zonă a carierei sale, aceea de a coordona copii și juniori, de a le împărtăși din experiența lui, de a le spune cum poate fi învins, cîteodată, chiar destinul.

Între Eric Abidal și FC Barcelona s-a creat o legătură ce a mers dincolo de relația contractuală. Eric Abidal a pierdut primele sale două finale la Barcelona. Finala Cupei Spaniei și finala Ligii Campionilor, din 2009. La ambele a fost suspendat. El le-a pierdut, dar echipa le-a cîștigat atunci pentru el. Destinul nu i-a fost alături, dar asta nu l-a făcut să-și piardă încrederea. A mers mai departe. Și a primit în schimb acea finală a Ligii din 2011, cînd, într-un gest ce a umplut cu lacrimi milioane de ochi din întreaga lume, Puyol l-a lăsat să primească, în calitate de căpitan al Barcelonei, trofeul, după victoria cu Manchester United.

La Barcelona însă, Eric Abidal a cîștigat apoi cele mai importante finale din viața sa. Cele jucate într-un spital, în lupta cu o teribilă boală. Cînd a crezut, dupa prima operație, că victoria e definitivă a venit a doua. A trecut și peste ea, a revenit pe terenul de fotbal, a mai jucat o perioadă, cu prestații notabile. Acum destinul pare să nu i se mai împotrivească.

Vestea că Eric Abidal a primit avizul medicilor pentru a se putea reîntoarce la antrenamentele primei echipe e cea mai bună lecție de viață pe care o poate da cineva. Indiferent de loviturile primite, Eric a mers înainte, și-a privit destinul în ochi și a zîmbit. Așa cum a făcut-o atunci cînd și-a anunțat colegii de la Barcelona că trebuie să facă un transplant de ficat. În timp ce mulți aveau un nod în gît, el zîmbea și le promitea că se va întoarce, așa cum o făcuse deja la prima operație, rugînd apoi să nu-i ocupe nimeni locul din vestiar.

Puțină lume știe că Abidal a jucat cîteva meciuri în tricoul catalanilor fiind pe deplin conștient ce urmează, pentru că fusese informat de medici că are nevoie de transplant, căci regenerarea ficatului său, dupa prima operație, nu reușise pe deplin. A făcut-o cu un randament magnific, fără să se dea deoparte de la efort, într-o perioadă grea pentru echipă, cînd se încerca recuperarea distanței față de liderul Real Madrid. Destui ar fi căzut pradă depresiei, și ar fi fost explicabil, nu-i așa?

De unde vine această forță? Posibil de la profesionalismul din interiorul său.  Dar un sportiv nu se naște profesionist, se face pe parcurs. Adevărații profesioniști știu să treacă peste toate greutățile, știu să se ridice atunci cînd pierd și s-o ia de la capăt. Ei sînt cei ce reușesc în carieră și în viață. Cred totuși că la Abidal e vorba de altceva. E acea pasiune pentru sportul ce i-a condiționat viața, o viață pe care n-a putut să și-o imagineze fără acest sport. Credeți că Abidal face toate astea pentru bani? Să fim serioși. Luați ultima lui declarație: ”Stiu sa fac acum diferența între ce contează și ce nu contează în viață. Mi-am vîndut mașinile pentru că nu aveam de ce să le mai țin. Cînd joci fotbal poti să iți cumperi orice, dar atunci cînd treci prin ce-am trecut eu iți dai seama că toate posesiile materiale nu contează absolut deloc”.

Eric Abidal e un exemplu de ceea ce înseamnă să lupți pentru ceea ce iubești mai mult.  Un exemplu că nimic nu poate sta în calea voinței, că suferințele, oricît de grele ar fi, pot fi învinse cu o motivație de neatins. Să nu disperi, să nu cedezi, să nu lași lacrimile să-ți invadeze sufletul și deznădejdea să pună stăpînire pe mintea ta. Trecutul nu mai contează, viitorul e întotdeauna incert, prezentul e cel mai important lucru din existența unui om. Să cîștigi bătălia vieții e cel mai frumos exemplu de autodepășire.

Se mai spune că în viață poți să fugi de orice, dar nu de realitate. Trebuie să alergi paralel cu ea și s-o privești ca pe un partener de drum. Altfel riști ca ea să te depășească.

P.S.

Mai demult, am scris pe acest blog că Barcelona a greșit neprelungindu-i contractul lui Eric Abidal, atunci, în vara lui 2013. Și nu neapărat pe considerente umanitare, ci chiar strict fotbalistice. Acum, Barcelona pare a căuta să-și repare acea greșeală, oferindu-i francezului posibilitatea să lucreze în cadrul clubului pentru care și-a riscat sănătatea, într-un oraș pe care-l iubește, între copii și tineri pe care va avea ce să-i învețe. Simpla lui prezență e o motivație perfectă. Chiar și pentru cei de la echipa mare. Fie și pentru că, la un moment dat, dacă ar fi să apară un ipotetic conflict de ego-uri între Messi și Neymar, Eric Abidal ar putea să le spună: ”Mă baieți, altele sînt luptele în viață, nu astea!”.

În lotul Barcelonei e plin de campioni, e plin de cîștigători de trofee. Nici unul însă n-a cîștigat bătălia pe care a cîștigat-o Abidal.

LUIS ENRIQUE, BLANC ȘI DECIZIILE LOR BIZARE

LUIS ENRIQUE, BLANC ȘI DECIZIILE LOR BIZARE

În 1998, în ziua finalei Mondialului francez, ”L`Equipe” ieșea cu un titlu care mie mi-a placut mult atunci: ”Les Bleus sans Blanc”. Era un joc de cuvinte, dincolo de traducerea inițială, blanc – alb, ”naționala” Franței se vedea obligată să joace cel mai important meci al istoriei sale fără căpitanul Laurent Blanc. Și fără acel ritual de la începutul meciurilor, aducător de noroc se spunea atunci, cu Blanc pupîndu-l pe frunte (sau pe chelie, mai degrabă) pe portarul Fabien Barthez. Un soi de talisman dacă vreți (norocos evident, căci talisman ghinionist au văzut doar cei care scriu știrile pe la anumite posturi și folosesc acest pleonasm de manual, talisman norocos), Blanc n-a lipsit prea mult Franței în acea finală cîștigată cu 3-0 în fața Braziliei lui Ronaldo. Nu Cristiano, celălalt.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Despre Laurent Blanc jucătorul nu se poate vorbi decît la superlativ. Despre Laurent Blanc antrenorul încă trebuie să căutăm caracterizările. Acel titlu obținut cu Bordeaux, în 2009, cu care practic a pus capăt dominației pe care Lyon o genera în fotbalul francez, i-a adus o aură de învingător, ajutîndu-l mai tîrziu să ajungă la ”naționala” al cărei căpitan fusese multă vreme. Acea performanță cu Bordeau rămîne totuși singulară, căci eu sincer n-aș pune preamult preț pe titlul cucerit cu PSG în sezonul trecut, în condițiile în care PSG are un lot senzațional, iar în sezonul trecut nu prea a avut mare concurență în Ligue 1.

Blanc pare un antrenor cu foarte puțină mobilitate. E fixat pe acest modul 4-3-3, pe care l-a aplicat și la ”națională”, coborînd în linia de mijloc un Malouda, pe vremea aia foarte bun la Chelsea, dar puțin obișnuit cu acea poziție. Acum, la PSG, are trei super-mijlocași pentru cele trei locuri, Verratti (urmașul natural al lui Pirlo, iar înainte să căutați contraargumente amintiți-vă, vă rog, de Pirlo la 22 de ani), Motta (ajuns la o maturitate pe care n-a arătat-o nici măcar cu Mourinho) și Matuidi (excepțional în multe partide, un Makelele mult mai dotat din punct devedere tehnic), plus rezervele Cabaye (om de echipă națională), Chantome (om bun la toate) și Rabiot. În schimb, în zona de atac, Blanc insistă cu Cavani în zonă laterală, pe principiul dacă l-am luat și cu atît de mulți bani, trebuie să joace oricum și oriunde, deși se vede limpede că ”El Matador” nu e prea încîntat de ceea ce joacă. Diferența dintre Blanc și Ancelotti, de exemplu, e că italianul, tocmai cel în locul căruia a venit, ar fi căutat și alte soluții, ar fi încercat poate și un 4-4-2 și un 4-2-3-1, că să-i facă pe Cavani și Ibrahimovici să dea randament împreună.

Apropo de Ibrahimovici. După meciul de la Paris dintre cele două, terminat cu victoria parizienilor și primul eșec al Barcelonei, mă întrebam pe acest blog cum ar fi arătat PSG-ul cu Ibra? Suedezul n-a jucat atunci, dar lipsa lui a generat o mai mare mobilitate și o infinit mai mare risipă de efort, căci Pastore, titular atunci, a alergat mai mult și mai cu folos decît a făcut-o Ibra pe ”Camp Nou”. În ciuda golului marcat, Ibrahimovici și-a ajutat destul de puțin echipa, în condițiile în care adversarul, Barcelona adică, prezenta o dispunere în teren cel puțin bizară și de care cred că alți adversari, gen Bayern, Real Madrid, Chelsea, chiar Atletico ar fi profitat la maximum. Puțin mai tîrziu însă despre Barcelona și ideile lui Luis Enrique, o singură observație la fraza de dinainte și la înșiruirea echipelor de acolo, în ordinea în care văd eu favoritele la cîștigarea trofeului în acest an. Guardiola, Ancelotti, Mourinho, Simeone, iată numele unor antrenori cu o clasă cel puțin peste Blanc și Luis Enrique.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Revenind la PSG, la Blanc și la deciziile sale. N-a înțeles nimeni, nici la Euro Fotbal după meci, dar nici în presa franceză de joi, schimbările lui Blanc. Scoate un mijlocaș și-l bagă pe Pastore, expunîndu-și zona de mijloc. Luis Enrique a reacționat corect, cu Rakitic în locul lui Pedro, aducînd un om în plus acolo. Iar în momentul în care Xavi îl înlocuia pe Iniesta, așadar Barcelona aducea un om proaspăt și experimentat în acea zonă, Blanc îl scoate și pe Matuidi și-l bagă pe Lavezzi. Lăsîndu-l pe Motta singur în fața jocului de pase orchestrat de ”profesorul” Xavi. Sincer, cred că dacă-l avea disponibil pe Bahebeck, cred că-l băga și pe el, eventual în locul lui Motta, pentru un ”revoluționar” 1-4-0-6 cu care să caute egalarea. În 2001, contra Sloveniei, la acel baraj blestemat în urma căruia a început căderea fotbalului românesc (puțin și a lui Hagi, dar e o altă discuție) Hagi băga toți atacanții disponibili ca să forțeze calificarea, fără să-și dea seama că mingea trebuie cumva să și ajungă la ei. Hagi era tînăr atunci, ca antrenor evident, despre Blanc se presupune că are ceva experiență și performanțe.

Ca să termin capitolul rezervat PSG-ului, vă rog să vă imaginați această echipă cu Guardiola antrenor. Sau cu Ancelotti, care începuse o treabă acolo. Sau chiar cu Mou. Și încă un lucru, apropo de Mou. Văzîndu-l pe David Luiz am înțeles oarceum de ce Mourinho, obsedat de latura tactică și de interpretarea jocului, i-a dat drumul să plece.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Despre Barcelona acum. Salutată cu ole-uri în tribună și cu titluri bombastice în presa catalană, victoria Barcelonei ascunde însă mari carențe. Din nou Luis Enrique a surprins cu acea așezare. Laurent Blanc a dat o declarație, la final, extrem de adevărată: ”Noul sistem al lui Luis Enrique a adus mai multă confuzie în echipa lui decît în a mea”. Mare adevăr a spus. Nu știu dacă Luis Enrique s-a inspirat din noul modul propus de Guardiola la Bayern, mai degrabă însă din pricina accidentărilor. Tot cu 3 pe fund, dar cu o linie de mijloc ce acoperă mai bine terenul, crează mai multe unghiuri de pasare, plus un atac extrem de derutant, cu schimbări multiple de locuri. La Barcelona, rezistă doar atacul, cele trei superstaruri din față dovedindu-și din plin valoarea. Chit că Luis Suarez e departe de fi aglutinat în jocul de pase din deviere propus de Messi și Neymar. Luis Suarez și acomodarea sa merită o analiză separată, pentru că mie mi se pare că e o mare diferență între ceea ce joacă Suarez acum și ceea ce juca la Liverpool. Asta și pentru că Messi și Neymar nu sînt Sterling și Sturridge.

Cu 3 fundași centrali, Barcelona n-a arătat prea multă siguranță în defensivă. Luați doar golul încasat, ca să vă convingeți. E ilogic ca Matuidi sa facă pe pivotul acolo, iar Ibra să înceapă și să termine tot el faza, fără să fie deranjat. Cu Mascherano și Busquets în zona de mijloc, Barcelona pierde din capacitatea combinativă. Dacă la cei doi îi adăugăm pe Mathieu și Suarez, chiar și pe Pedro, avem iată 4, dacă nu cumva 5 oameni care n-au aceeași tehnică de stăpînire și pasare a balonului precum o au ceilalți. Și asta se vede. Degeaba încearcă Busquets să dea pasele lui Iniesta, el nu poate, e limpede, și cred că nici nu trebuie să poată. Alta e treaba lui.

Pesemne că Luis Enrique a încercat un romb la mijloc. Mascherano spre proppria poartă, Messi spre cealaltă, Busquets și Iniesta în dreapta și stînga lor. Nu prea a funcționat, căci Messi nu e omul căruia să-i ceri să respecte o poziție. El e liber să-și aleagă zona în care se mișcă, dar asta presupune ca toți ceilalți să se deplaseze în funcție de el. Ceea ce se întîmplă la Bayern, de exemplu, cînd Robben își părăsește poziția din dreapta. În plus, continuînd pe linia paralelei cu Bayern, am mari dubii că Mascherano, indispensabil în jocul Barcelonei de azi, poate fi Xabi Alonso. În plus, în mintea lui Xavi cred că-s multe lucruri care se amestecă neclar în ceea ce privește rolul său și poziția pe care joacă. Dar de fiecare dată cînd e Xavi pe teren, echipa arată altfel. Asta însă îl defavorizează pe Iniesta, care mi se pare cel mai nedreptățit de tactica lui Luis Enrique.

Barcelona de azi intimidează prin cei trei atacanți. N-are cum să fie altfel, sînt prea buni. Și trăiește prin ei, prin ceea ce realizează ei. E o rentă nu viageră, ci pasageră.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

VALENCIA, UN ATLETICO ÎN DEVENIRE?

VALENCIA, UN ATLETICO ÎN DEVENIRE?

Titlul acestui articol este o întrebare, nu o afirmație. E oare posibil să asistăm la apariția unei alte echipe care să încerce să pericliteze supremația giganților Real Madrid și FC Barcelona în fotbalul spaniol. Eu unul cred că e posibil. Asta nu se va întîmpla însă în acest campionat, dar din cîte se pare proiectul Valencia pare a fi intrat pe un drum bun.

Duminică seară am văzut un Valencia-Barcelona cîștigat în ultima secundă de catalani. Și am văzut o echipă bună, disciplinată, bine așezată pe teren, cu temele făcute și cu partitura pregătită. Și cînd spun asta în nici un caz nu mă gîndesc la FC Barcelona. Dar despre Barcelona, ceva mai tîrziu. Valencia merită să aibă deschiderea.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Astă vară, Valencia părea la granița depresiei. Nimeni nu știa ce se va întîmpla cu echipa, certe erau doar datoriile, de ordinul zecilor de milioane, ce ar fi trebuit plătite în termen mediu și scurt, dar despre care nu se știa cum anume vor fi plătite. Apariția unui nou investitor, Peter Lim pe numele său, a fost privită cu un scepticism vecin cu indiferența. La fel cum a fost privit și numele noului antrenor. Venea din Portugalia și părea scos din cărțile de religie, în nici un caz din fotbalul mare, spre care fanii Valenciei pretindeau că ar trebui să se îndrepte echipa. Nuno Espirito Santo era un fost portar, trecuse inclusiv pe la Deportivo, care era pe atunci mult peste ceea ce e azi, înainte să ajungă, pentru două sezoane, la FC Porto, unde antrenor era Jose Mourinho. Mai degrabă rezervă a lui Vitor Baia fiind, Nuno a avut pesemne timp la dispoziție să învețe cîte ceva de la Mourinho. În paranteză fie spus, în multe momente Valencia sa de azi seamănă cu Chelsea din primul mandat al lui Mou. Ca antrenor însă el nu spunea mare lucru în momentul numirii la Valencia, chit că dusese pe Rio Ave în două finale, du Cupă și Cupa Ligii, și calificase echipa în Europa League.

Dacă aș încerca o paralelă între Nuno și Simeone, asta ca să revin șa afirmația din titlu, aș fi un pic hazardat. Ca jucător, mai ales că Nuno a fost portar, nu prea se pot face comparații. Simeone avea de partea lui trecutul în tricoul lui Atletico și un sprijin necondiționat din partea suporterilor, ceea ce a fost extrem de important. Nuno trebuie să cîștige acest sprijin. Ca antrenor, Simeone avea acele performanțe în Argentina, dar și un parcurs mai degrabă mediocru în Italia, deci din acest punct de vedere mult prea sus față de Nuno n-ar fi fost. Numele pe care și-l croise însă argentinianul în fotbal a ajutat mult la personalitatea pe care o avea și o are în vestiar.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Revenind la meciul cu Barcelona, fără să uităm evident de faptul că Atletico fusese învinsă pe ”Mestalla”, cred că reprezintă un moment în care lumea a început să creadă în acest proiect. Poate părea paradoxal, dar asta se întîmplă în urma unui eșec. Lumea a observat însă că Valencia pare o echipă bine închegată, cu temele bine făcute, așa cum spuneam mai sus. Ceea ce, din nou în paranteză fie spus, la Barcelona nu se observă prea lesne. La Valencia există multe lucruri de îmbunătățit, dar există o sumă de fotbaliști de foarte bun nivel care pot constitui o bază. Cei doi fundași centrali, Otamendi și Mustafi, fundașul stînga, Gaya, despre care se aude că e dorit foarte tare la City, Andre Gomes, care cu Barcelona a acoperit lipsa lui Iniesta din caseta tehnică, un Negredo, care începe să fie din ce în ce mai important sau un Paco Alcacer, ce pare să-și fi pierdut un pic din protagonism, dar care rămîne o soluție.

Dincolo de ei, toate informațiile dinspre Valencia indică o stabilitate financiară ce se conturează. Peter Lim Eng Hock, asta ca să-i folosesc numele întreg, e un om de afaceri din Singapore, cu vreo două miliarde de dolari prin conturi, care a mai încercat să intre în fotbal acum 5 ani, la Liverpool. Nu stă foarte mult în Europa, dar a lăsat la Valencia, cel puțin pentru această perioadă, omul său de încredere, o femeie, Lay Hoon, care a devenit începînd din 2 decembrie președintele Consiliului de Administrație. Și care a promis investiții, care în limbaj fotbalistic imediat înseamnă transferuri, iar în limbaj fotbalistic de durată înseamnă reașezarea clubului din toate punctele de vedere.

Semnele bune ale unui eșec cam astea ar fi pentru Valencia. E un sezon de tranziție în care se forțează revenirea în Champions League și, eventual, Cupa Spaniei, căci culoarul e destul de bun. Campionatul viitor ar trebui să fie pentru Valencia cel al unei posibile intrari în lupta pentru titlu. Dacă Atletico a putut, ar trebui să poată și Valencia.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Două vorbe, pe final, despre Barcelona. În continuare nu înțeleg ce vrea Luis Enrique. E prima dată în ultimii ani cînd Barcelona își construiește echipa de start în funcție de adversar. Altfel nu pot să explic prezența lui Mascherano în linia de mijloc alături de Busquets, dar nu într-o formulă cu doi închizători, ce s-ar mai putea înțelege, ci una în care Busquets a jucat rolul lui Xavi, Mascherano pe al lui Busquets, iar Xavi pe al lui Iniesta. E limpede că Mascherano nu poate lipsi în momentul ăsta din prima garnitură a Barcelonei, la fel cum mi se pare limpede că Mathieu e foarte are pe placul lui Luis Enrique. Dar a-l pune pe Busquets să interpreteze un rol la construcție duce la acel fotbal de-a latul terenului și lipsit de idei pe care Barcelona l-a jucat pe ”Mestalla”. Victoria a fost una de conjunctură și nemeritată, chit că Suarez a marcat un gol regulamentar.

În locul lui Luis Enrique aș traduce cu mai multă grijă declarațiile lui Messi din ultima vreme. În 2011, imediat după fnala Champions League de pe ”Wembley”, Guardiola spunea că este echipa lui Messi, nu a lui, și că această echipă a lui Messi va funcționa atît timp cît Messi va fi mulțumit. Nu neapărat financiar, ci la nivel fotbalistic. În momentul ăsta mi se pare că Messi nu e deloc mulțumit de ceea ce joacă el la Barcelona și Barcelona cu el.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă