HASTA SIEMPRE, COMANDANTE RAUL!

HASTA SIEMPRE, COMANDANTE RAUL!

Rîndurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Raul Gonzales Blanco. Sau RAUL GONZALES-GRANDE, cum am văzut undeva în presa spaniolă. Singurul prenume din fotbalul numelor. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a vizat mai mereu imposibilul. Cîteodată imposibilul a devenit posibil în ceea ce-l privește. Citeste mai mult …

”BĂTRÎNA DOAMNĂ” ÎNTINEREȘTE ÎN LIGĂ

”BĂTRÎNA DOAMNĂ” ÎNTINEREȘTE ÎN LIGĂ

Înaintea confruntării de pe ”Juventus Stadion”, lucrurile puteau fi privite în două sensuri. Cel bun, jumătatea plină a paharului cum ar veni, aducea față-n față campioana Italiei și vicecampioana Europei, Juventus, cu deținătoarea Europa League, FC Sevilla. Sensul mai puțin bun, jumătatea goală deci, arăta un meci între ocupanta locului 15 în Serie A și ocupanta locului 16 în Prinera Division. Fiecare era liber să-și aleagă afișul pe care-l dorea.  Citeste mai mult …

GREU CU CITY PENTRU ”BĂTRÎNA DOAMNĂ”

GREU CU CITY PENTRU ”BĂTRÎNA DOAMNĂ”

De astăzi, revine spectacolul din Champions League. Cu toate ingredientele necesare, staruri, stadioane, fotbal de calitate și posibile surprize. Prima etapă aduce cîteva dueluri extrem de interesante. Cap de afiș este confruntarea dintre liderul din Premier League, Manchester City, și campioana Italiei, Juventus, dar nici celelalte partide ale zilei nu sînt de neglijat, inclusiv vizita pe care Șahtiorul lui Mircea Lucescu o va face pe ”Santiago Bernabeu”.  Citeste mai mult …

BAYERN CU VIDAL, JUVENTUS FĂRĂ VIDAL

BAYERN CU VIDAL, JUVENTUS FĂRĂ VIDAL

Juventus fără Vidal, Tevez și Pirlo, poate că așa ar fi trebuit să fie titlul acestui text. Despre repatrierea lui Tevez la Boca am scris însă de curînd pe acest blog, retragerea lui Pirlo spre fotbalul american era într-un fel așteptată și oarecum pregătită la Juve, dar plecarea lui Vidal lasă un loc liber destul de important în linia de mijloc a campioanei Italiei și, mergînd mai departe pe firul raționamentului, adaugă un element important în lotul campioanei Germaniei. Bayern a pus mîna pe un jucător excelent, la o vîrstă numai bună, 28 de ani, dornic de o nouă provocare, venit pe cai mari după performanța obținută la Copa America, dar și după 4 titluri consecutive în Serie A, plus un event în ultimul sezon, plus o calificare în finala Champions League, ceea ce nu-i puțin lucru, de vreme ce Bayern-ul lui Guardiola nu izbutește să treaca de faza semifinalelor.
Citeste mai mult …

BARCELONA, ÎNTRE SAN SEBASTIAN ȘI BERLIN, ÎNTRE GUARDIOLA ȘI LUIS ENRIQUE

BARCELONA, ÎNTRE SAN SEBASTIAN ȘI BERLIN, ÎNTRE GUARDIOLA ȘI LUIS ENRIQUE

S-a terminat acest sezon de Champions League cu o finală în care surpriza n-a apărut. Favorita a cîștigat, pe merit, dar n-a fost un succes facil, căci în destule momente, în special în repriza a doua și, mai ales, după golul egalizator, incertitudinea a fost prezentă, la fel și senzația că Juventus poate face surpriza. Nu s-a întîmplat, Barcelona a cîștigat prezentînd un argument cît se poate de solid: astăzi, echipa sa e mai bună decît a lui Juventus. Valoarea jucătorilor e mai mare, iar calitatea a fost cea care a făcut diferența, într-o finală în care cu greu putem găsi exemple de jucători care să nu se fi ridicat la înălțimea evenimentului. Nici într-o tabără, nici în cealaltă. Diferența de valoare individuală a făcut ca diferența de pe tabelă să fie în favoarea catalanilor.

Deși a pierdut, Juventus a cîștigat multe. Și-a cîștigat în primul rînd dreptul de a urca un etaj în acest imobil de lux al fotbalului de azi, care e Champions League. După această finală, pierdută, e adevărat, dar pierdută cu demnitate, ”Bătrîna Doamnă” a revenit pe o poziție pe care o ocupa acum cîțiva ani. A făcut trecerea de la o echipă bună, care domina campionatul Italiei, la una foarte bună, ce se poate înscrie printre favoritele sezonului viitor de Champions League. Juventus a izbutit să readucă fotbalul italian, după 5 ani, în rîndul competițiilor care contează.

Barcelona e echipa ultimei decade. A cîștigat de 4 ori Champions League, 2006, 2009, 2011, 2015, a mai bifat alte cîteva semifinale pe care le-a pierdut la nivel de detalii, 2010 și 2012, și a fost mereu în grupul favoritelor. Cred că nu întîmplător, această decadă glorioasă se suprapune peste cei 10 ani petrecuți în lotul primei echipe de Lionel Messi. Cel care a schimbat fața acestui club a fost Ronaldinho. Transferul său în vara lui 2003 a readus zîmbetul într-o grupare aflată în plină criză de nervi. Dincolo de acest zîmbet contagios și acel fotbal generos, Ronaldinho a mai adus ceva, foarte important. A transformat Barcelona într-o echipă de interes mondial, cu fani în toate colțurile lumii, ceea ce e echivalent și cu încasări mult mai mari. Astăzi, Barcelona e capabilă să suporte un salariu imens, cum e cel al lui Messi, să facă transferuri de ordinul zecilor de milioane, Neymar ori Suarez, dar să și beneficieze de munca unei academii ce atrage talente de peste tot și e capabilă să ofere, fără sumă de transfer, fotbaliști de talia lui Xavi, Iniesta, Pique, Busquets, Pedro. Momentul de cotitură în istoria acestui club au fost alegerile din 2003, atunci cînd un tînăr, pe atunci, Joan Laporta prelua conducerea clubului și venea cu idei proaspete, generatoare de succes, în cele din urmă. Și n-ar fi exclus deloc ca din vară să-l vedem din nou președinte, căci în iulie vor fi iar alegeri la Barcelona, iar Laporta beneficiază de un capital foarte mare de simpatie și are șanse reale să cîștige în fața unui președinte în funcție, Bartomeu, care tocmai a gestionat tripla.

Întorcîndu-ne la finala de la Berlin, regăsim acest mister de care am tot vorbit în ultimele săptămîni. Misterul unei echipe ce pe 4 ianuarie părea condamnată la eșec, la un sezon convulsiv, ce-și pierdea directorul sportiv și era pe cale să-și piardă și antrenorul. Am mai spus-o, mi-aș fi dorit tare mult să fi putut participa la acele antrenamente tensionate de după eșecul cu Real Sociedad de pe ”Anoeta”, mi-aș fi dorit să fi putut asista la discuțiile din vestiar, eventual mi-aș fi dorit să fi putut primi stenograme, cuvînt foarte la modă pe la noi, ale discuțiilor dintre jucători în acele zile. Ceea ce s-a întîmplat atunci rămîne un mister al fotbalului. Poate la un moment dat vreunul dintre componenții actualei echipe se va decide să scrie o carte și să spargă recordurile de tiraj oferind povestea completă a acelei perioade. Cert e că dintr-o echipă crispată, nervoasă și stresată, Barcelona a devenit în 5 luni, din 4 ianuarie în 6 iunie, stăpîna Europei. A învins toate campioanele posibile în această perioadă. Campioana Angliei, campioana Franței, campioana Germaniei, campioana Italiei, campioana Spaniei și campioana Europei, pe unele chiar foarte clar, astfel că nu cred că poate exista cineva întreg la minte care să pună sub semnul întrebării tripla obținută.

Trecerea de la Barcelona lui Guardiola la Barcelona lui Luis Enrique e o realitate. Stilul celor două entități seamănă, dar nu mai e același. Barcelona de azi e mai electrică, mai vibrantă, mai directă. Preferă meciurile pe contre, caută să aducă partidele pe această stradă, căci puține echipe pot rezista, pe contre, tripletei Messi-Suarez-Neymar. Cifrele lor sînt absolut brutale. Messi, 58 de goluri în 57 de meciuri, Neymar, 39 de goluri în 51 de meciuri, Suarez, 25 de goluri în 43 de meciuri. Nu cred că a existat pînă acum o linie de atac care să genereze atîta panică, dar care să aibă și relații de prietenie evidente. Vorbim de trei caractere puternice, trei vedete, care au reușit să-și stăpînească inerentele orgolii și să le transforme într-o prietenie și-n afara terenului. Să nu uităm un aspect important atunci cînd privim aceste cifre. Neymar și Suarez trebuie să conviețuiască, pe teren, cu Messi, ceea ce le condiționează în mod clar prestațiile. Dar cu Messi, mai ales cu cel de azi, mai matur, mai generos, mai prietenos, nu prea ai motive să nu conviețuiești.

Rolul lui Luis Suarez în reușitele acestei linii de atac e esențial, chiar dacă, uneori, e mai puțin vizibil. În transferul său, un rol important, dacă nu decisiv, l-a avut soția sa. Ea a fost cea care l-a deturnat dinspre Madrid spre Barcelona, căci Real Madrid l-a vrut cu tărie pe uruguayan, chit că mai apoi, ca să mascheze un eșec, Florentino Perez a aruncat la înaintare varianta că nu l-a mai dorit din pricina problemelor extrasportive. Sofia e femeia vieții lui Suarez, e motivul pentru care s-a apucat de fotbal și, mai apoi, a venit în Europa, a fost pretextul drumurilor spre Barcelona, unde ea se mutase cu familia, în momentul în care banii pentru călătorie chiar reprezentau o problemă. Cînd femeia care i-a fost alături și-n momentele sale mai puțin plăcute i-a spus, la rîndu-i, că ar vrea să fie alături de părinții ei care îmbătrînesc, Suarez n-a mai stat pe gînduri și a ales oferta catalană. Iar la Barcelona, ”El Pistolero” s-a transformat dintr-un atacant agresiv și năbădăios într-un soldat credincios, fidel unei cauze comune, calm și disciplinat, de foarte multe ori în serviciul celorlalți doi, deși Neymar și Messi, aspect nu lipsit de importanță în ziua de azi, sînt mai mici ca vîrstă decît el.

Finala de la Berlin a mai propus cîteva teme interesante. În primul rînd o realitate. Barcelona de azi nu e atît de dependentă de golurile lui Messi pentru a cîștiga un astfel de meci. Messi a avut la Berlin două perioade distincte, cam ca Barcelona în acest sezon. Prima, destul de plată, dar cu mostre ale capacității sale, vezi schimbarea de direcție de la golul de 1-0. A doua, după ce Juve a egalat, în care l-am revăzut pe Messi cel de azi, capabil să ia meciul pe umerii lui. Nu e nevoie să dea goluri, precum cel cu Bilbao, la care adjectivele să se sinucidă, pentru a schimba istoria unui meci. Am auzit ideea că Messi a făcut o finală slabă. Dacă Tevez făcea jumătate din finala lui Messi, Juve era campioană. Messi a făcut o finală slabă în comparație, poate, cu Messi din alte finale, dar nici așa nu e adevărat, apropo de maturizarea lui, de participarea lui în toate fazele jocului.

Altă temă ar fi Alvaro Morata. Mi se pare o mare greșeală cea a Realului de a-l fi lăsat să plece. Fie și pentru o sumă consistentă. Morata e pe cale să devină vîrful Spaniei, căci maturizarea lui în acest an petrecut în Il Calcio mi se pare evidentă. Putea pleca în Bundesliga, la Wolfsburg, de unde avea ofertă, unde ar fi fost mult mai liniștit și, eventual, s-ar fi putut chiar întoarce la Real. El a ales însă Juve, o provocare, căci în loc de liniștea germană a intrat într-un malaxor mediatic italian. Rămînînd în tabăra lui Juve, am citit despre o lecție pe care Marcelo Bielsa, pe atunci selecționer la ”naționala” chiliană i-o ținea unui tînăr Arturo Vidal, pe atunci la Leverkusen: ”Ceea ce joci tu e un dezastru. Nu folosesc nimănui picioarele ridicate în capul adversarului, faulturile la centrul terenului ori cartonașele inutile. Trebuie să joci ceea ce e nevoie pentru echipă, ceea ce ți se cere, nu ceea ce crezi tu că e nevoie. Eu n-am nevoie de eroi, am nevoie de disciplină”. Poate că și Allegri trebuia să-i reamintească lui Vidal cuvintele lui Bielsa. Dornic să facă o finală mare, Vidal a comis cîteva faulturi inutile, a luat cartonaș galben, putea, la o adică, să-l vadă și pe cel roșu, iar asta i-a condiționat partida. A trebuit să fie schimbat, deși cred că mult mai utilă pentru Juve era scoaterea lui Pirlo, epuizat din punct de vedere fizic.

Și trei nume de la Barcelona. Unul e Sergio Busquets, a cărui finală, din nou, a fost colosală. Am spus din nou, căci la Busquets toate finalele au fost așa, indiferent că erau ale Barcelonei sau ale Spaniei. Un altul e Pique. Spunea despre el, prin toamnă, că va munci pentru a redeveni în elita fundașilor centrali. A reușit. În momentul ăsta e greu de găsit un fundaș central mai în formă ca el. Faza din final, din care a ieșit golul de 3-1, mi-a reamintit de Cannavaro în semifinala Italia-Germania de la Dortmund, din 2006. Și al treilea nume ar fi Dani Alves. În continuare nu înțeleg motivele pentru care contractul lui nu e prelungit. A fost unul dintre cei mai buni oameni din finală, iar sezonul său a fost realmente fantastic.

JUVENTUS – FC BARCELONA: EVERESTUL DE LA BERLIN

JUVENTUS – FC BARCELONA: EVERESTUL DE LA BERLIN

În 2010 s-a mai întîmplat ceva similar. Atunci, la Madrid, Inter și Bayern se întîlneau în finala Champions League după ce realizaseră eventul în țările lor. Asta înseamnă că la Berlin vom avea față în față două echipe care, în acest sezon, și-au făcut foarte bine temele pe plan intern. Juventus stăpînește Italia din punct de vedere fotbalistic, în vreme ce Barcelona a izbutit o performanță pe care puțini o anticipau în toamnă, chiar și-n primele zile ale anului 2015. De fapt, ca să ne întoarcem la finala de pe ”Olympiastadion”, puțini ar fi pariat la startul sezonului, chiar și la revenirea competiției în prim plan, în februarie, că Barcelona și Juventus vor ajunge să dispute ultimul act. Dacă Barcelona își găsea un loc printre favorite, Juventus e marea surpriză a acestui sezon.

E greu de spus cum e mai bine să joci o finală ca asta. Din postura de favorită sau din cea a echipei care nu are nimic de pierdut? Barcelona este evident favorită și trebuie să ai o doză mare de fanatism pe interior ca să nu accepți. O spune inclusiv Buffon, care cîte ceva despre fotbal cred că știe. Dar, la fel știe că nu întotdeauna favorita reușește să și confirme calculele hîrtiei. Barcelona a pățit-o pe pielea ei în două finale, cea din 1986, spre norocul nostru, și cea din 1994. Ultima tot în compania unui adversar italian. Și atunci super-trupa lui Cruyff, ”Dream Team”-ul pe care olandezul îl construise, pleca drept mare favorită în fața Milanului lui Capello, iar rezultatul se cunoaște. ”Bătrîna Doamnă” are, la rîndu-i, experiențe nefaste atunci cînd era considerată favorită. În 1997, la Munchen, cu Borussia Dortmund, chiar și în 1998, la Amsterdam, cu Real Madrid. Acel Juventus al lui Marcelo Lippi, de la finalul anilor ”90, era chemat se deseneze o epocă glorioasă în fotbal, dar n-a izbutit să cîștige decît o dată finala, la Roma, cu Ajax.

Din poziția sa de favorită a partidei, Barcelona are un uriaș avantaj. Se numește Messi. Rar am văzut un meci în care Messi să joace bine și Barcelona să nu cîștige. Iar Messi, înaintea acestei finale, nu pare a avea motive pentru care să nu joace bine. Dimpotrivă. Mai nou nici nu are nevoie să dea gol, cum se întîmpla pe vremea lui Guardiola, pentru a fi decisiv. Mi se pare că Messi de azi e mult mai matur în joc decît acea perioadă, e mult mai generos în efort, mult mai disponibil în a pasa mingea și mult mai conciliant în ceea ce privește acțiunile colegilor. Acum cîțiva ani, Messi era tot timpul cu mîna sus, cerînd balonul, chiar dacă nu tot timpul avea poziție favorabilă, azi, de cînd a îmbrăcat și haina pasatorului decisiv, parcă-și cîntărește mai bine opțiunile.

A-l opri pe Messi e tema principală a lui Massimiliano Allegri pentru această finală. Pare o misiune imposibilă, dar dacă e să ne aducem aminte un meci jucat nu de mult, Ancelotti a izbutit oarecum s-o facă. În El Clasico de pe ”Camp Nou”, Messi nu a făcut un meci strălucit și asta pentru că adversarii au știut cum să-l scoată din joc, îndepărtînd mingea de el sau îndepărtîndu-l pe el de zonele periculoase. Partea proastă pentru Allegri e că, dacă și-ar lua ca model acea partidă, Barcelona tot a cîștigat. Messi e marele avantaj al Barcelonei, dar Neymar și Suarez reprezintă complementele perfecte. A-i îndepărta pe cei trei de zona din care se dau goluri, a face ca mingea să nu ajungă la ei, iată alte teme pentru Allegri. Complicat, nu?

Accidentarea lui Chiellini nu-l ajută deloc. Fără el, Juve pierde mult din siguranța defensivă, dar și din acea ”grinta” italienească. Revenirea lui Barzagli e o veste bună, dar să intri și să joci cu Barcelona de azi după doar două antrenamente complete e un mare risc. Pe care Allegri trebuie să și-l asume, pentru că Ogbonna, cu doar 76 de minute jucate în această ediție de Champions League, și alea conjuncturale, nu pare a fi o soluție pentru formula de start. Asta doar dacă nu cumva Allegri nu se decide să surprindă pe toată lumea și să înceapă cu modulul Conte, cel cu trei fundași centrali. Dacă l-aș fi avut pe Chiellini, eu unul așa aș fi jucat. Cînd a folosit această așezare, în semifinale cu Real Madrid, Juventus a avut puține probleme. Cînd a jucat cu 4 pe linia de apărare, a trebuit să suporte o presiune constantă și a avut nevoie să apeleze și la noroc, pentru că Realul a avut destule ocazii, cel puțin în returul de pe ”Bernabeu”.

Probabil însă că Allegri vizează să cîștige bătălia la mijlocul terenului. Asta a vizat și cu Real Madrid, dar nu prea i-a ieșit. Cu Barcelona poate fi altă discuție, căci catalanii au în acea zonă 3 oameni, în vreme ce italienii pot aduce 4. Unul dintre ei e Vidal, despre care pot să pariez deja că va fi omul care va alerga cel mai mult în această finală. Fără să-l punem la socoteală și pe Tevez, care coboară extrem de mult și se deplasează pe toată suprafața terenului. Ăsta e un motiv pentru care Tevez și Messi n-au prea jucat împreună la ”naționala” Argentinei, de aici au apărut și neînțelegerile dintre ei. Acoperind o zonă mare de teren, Tevez venea de multe ori peste zona lui Messi, călcîndu-l pe ghete, cum spun fotbaliștii. Acum, de cînd cu evidenta maturizare a lui Messi, cred că Tata Martino va încerca să-i joace pe amîndoi la Copa America, iar asta face din Argentina marea favorită a competiției. Eu unul cred că dacă Tevez juca Mondialul de anul trecut, Argentina era acum campioana și nu Germania. E doar o părere.

Revenind la finală și la bătălia din zona de mijloc, va fi foarte interesant de văzut meciul lui Pirlo. Simt că Suarez va avea o mare importanță aici. Pirlo nu mai e cel de acum 10 ani, nici măcar cel din primul său sezon la Juve. Trecerea anilor se simte, chiar dacă fotbalul i-a rămas magnific în glezne. Lui Pirlo nu-i convine să fie tamponat de cum primește mingea, are nevoie de timp. Dacă-i dai timp lui Pirlo îți poate inventa oricînd o pasă, astfel că aici e o temă de lucru pentru Luis Enrique. Iar Suarez e cel mai potrivit să facă asta, poate și Rakitic. Suarez area acea intensitate în joc, acea mobilitate, acea capacitate de sacrificiu, prin care poate să facă și presingul la Pirlo, dar să-și facă și meseria, cea de marcator.

Ar fi multe de spus și analizat despre aceste meci. Pînă la urmă, veți spune, e doar un meci de fotbal. Corect, doar că-n ziua de azi, meciurile cu miză au încetat să mai fie normale. Orice detaliu contează și orice detaliu trebuie bine pregătit. Cine n-o face, poate rata obiectivul. Finalele se cîștigă, nu se joacă, locul doi e doar o consolare. A juca o finală de Champions League e o mare realizare și un vis pentru orice fotbalist, dar a cîștiga o finală de Champions League îți garantează locul în istoria acestui sport.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Matei on E GREU CU ”BĂTRÂNA DOAMNĂ”!N-a fost asa simplu jocul de la Milano, dar pana la urma experienta si-a spus cuvantul. Urmatorul examen mai serios [...]
  • R. on E GREU CU ”BĂTRÂNA DOAMNĂ”!Salut Andrei, Marturisesc de la inceput ca urmaresc un pic campionatul Angliei, cam fiecare meci al lui City (nu neaparat [...]
  • Matei on SUAREZ, CONTE ȘI GRANIȚA SUBȚIRE A CARACTERIZĂRILORAcum ca se apropie Derbyul Italiei, pe cine vezi favorita la titlu? Galopul lui Juventus din sezonul trecut pare departe [...]
  • Matei on ECHIPA CU DOUĂ FEȚEGreu de gasit explicatia caderii Realului. Care nu joaca nimic de sezonul trecut. Sa fie plecarea lui Ronaldo? Zidane si [...]
  • Radu on ECHIPA CU DOUĂ FEȚESalut, niciun cuvant despre Courtois? Din 3 suturi pe poarta primeste 2 goluri, care erau parabile, chiar si de catre [...]
Twitter
Arhivă